Ce mişto este să mănânci îngheţată în Cişmigiu! Singur. O pensionară se opreşte, se uită pierdută în stânga şi-n dreapta. Să vezi că i se face rău din cauza căldurii şi trebuie să sun la 112! Bagă mâna într-o pungă şi aruncă un pumn de grăunţe pe alee. Porumbeii dau năvală şi ciugulesc. Poftim! Toţi vor să arate cât de generoşi sunt, hrănind porumbeii în Cişmigiu. Aleile sunt pline de găinaţ. Mi-au îngheţat dinţii, dar nu mă mişc din acest loc.

Mai încolo, cei de la Coca-Cola au instalat un pavilion roşu. De-o parte şi de alta sunt doi promoteri care înscriu numele consumatorilor pe dozele de băutură pe care alţi doi băieţi le împart trecătorilor. (Reclamă personalizată!) Sunt asaltaţi de pensionari, gură-cască, cioflingari, elevi şi mame cu copii în cărucioare. Se dă Coca-Cola la liber, la sampling, e moca!

Oamenii dau buluc, ca porumbeii. La pavilionul roşu s-au format două cozi mari şi groase, ca pe vremea lui Ceauşescu. Simt, nu ştiu cum, bucuria unei amintiri care mă doare. Aud foarte clar un protest: „Matale n-ai fost aici, te-ai băgat în faţă, coada e în spate!” Îngheţata îmi stă în gât. Că a fost carne şi brânză pe cartelă, că este Coca-Cola moca, replica asta e nemuritoare şi blestemată.

Mă dau mai încolo câţiva paşi, să-mi mănânc în linişte îngheţata. Dar n-am linişte. Un tânăr cu nişte hârtii fixate pe o tăblie şi înarmat cu un pix mă roagă dacă pot să-i acord trei minute pentru un chestionar la un sondaj... Nu!

Am terminat îngheţata, îmi aprind o ţigară. Un alt tânăr îmi cere sfios o ţigară. Nu! Trag din ţigară. Un pensionar cu o servietă se opreşte şi-mi întinde două foi scoase la imprimantă: „Scrie cum trebuie să te laşi de tutun!” – îmi zice cu dispreţ şi trece mai departe. Mă uit pe foi: nişte rugăciuni, nişte sfaturi cum să fii umil şi cu credinţă în Dumnezeu şi nişte metode cum să renunţi la ţigări. Le arunc la coş. Pensionarul nu mă vede, îi abordează pe alţi pensionari, dar ei îl apostrofează: „Du-te, dom’le, şi lasă-ne în pace, că ai fost şi ieri pe-aici!”

N-am linişte în acest colţ de Cişmigiu! Trag nervos din ţigară... Şi dintr-o dată îi zăresc pe Simona şi Iulian. Se ţin de mână şi, nu ştiu cum dracu’, sunt învăluiţi de o aură miraculoasă. Recunosc aura asta! Înaintează spre mine, pe alee, dar ei nu mă văd. Eu îi văd cum se ţin de mână şi mi se pare că ţinerea lor de mână luminează toată grădina asta de rahat!

Şi atunci îmi amintesc şi mi se face dor de vremea când te ţineam de mână... Când nu vedeam nimic din Cişmigiul ăsta decât iubirea noastră, când eram orbi şi ne plimbam orbiţi de iubire prin parc. Aşa a început, ţinându-ne de mână. Asta ne lipseşte acum, după 25 de ani, ţinerea asta de mână, aşa cum se ţin Simona şi Iulian, învăluiţi în aură.

Simona mă vede şi-mi zâmbeşte: „Ce faci aici, Pierre?” „Am ieşit la agăţat”, încerc o glumă şi arunc chiştocul în iarbă.