Visul de un miliard de dolari al lui Ceaușescu. Povestea construirii combinatului siderurgic de la Călărași
0În urmă cu cinci decenii începea construcția combinatului siderurgic din Călărași, un complex uriaș care avea să transforme pentru câțiva ani o regiune agricolă într-una industrială. Planurile ambițioase și costurile uriașe ale combinatului nu au avut succesul sperat.
Începută în 1976, construcția combinatului siderurgic Călărași a reprezentat o investiție estimată la peste un miliard de dolari, care a eșuat însă la scurt timp după 1990. În anii funcționării sale, colosul industrial era prezentat românilor drept una dintre marile realizări ale regimului comunist.
Regimul Ceaușescu, „obsedat” de industria grea
La începutul anilor ’70, România avea două mari combinate siderurgice producătoare de oțel, la Hunedoara și Galați, în care munceau zeci de mii de oameni, alături de o mare uzină metalurgică la Reșița și de alte unități importante la Oțelu Roșu și Călan.
Industria metalurgică era prezentă și în alte județe ale țării, însă fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu își dorea mai mult: noi combinate construite de la zero, cu cheltuieli enorme, menite să completeze marile oțelării de la Hunedoara și Galați și să sporească producția de oțel, necesară alimentării industriei esențiale de construcții de mașini.
Producția de oțel a României a crescut de la aproximativ 550.000 de tone în 1950 la 1,8 milioane de tone în 1960 și, odată cu deschiderea combinatului siderurgic de la Galați, la circa 6,5 milioane de tone în 1970.
La începutul anilor ’70, un nou combinat de oțeluri speciale intrase în șantier la Târgoviște, fiind dotat cu tehnologie vest-germană, însă planurile regimului Ceaușescu nu s-au oprit aici. Călărașiul, o regiune agricolă aflată printre cele mai slab industrializate zone, a fost propus ca amplasament pentru un nou combinat. Acesta avea să rezolve problema locurilor de muncă pentru mulți localnici, însă costurile sale aveau să fie uriașe.
În 1976, anul începerii construcției combinatului din Călărași, directivele celui de-al XI-lea Congres al partidului indicau acest proiect drept unul care urma să permită ca producția de oțel a țării să ajungă la 17–18 milioane de tone în 1980.
Planurile regimului comunist de a-și asigura autosuficiența în producția de oțel nu au mai fost îndeplinite, în ciuda creșterii impresionante a producției de oțel din România anilor '70 și '80. În 1985, producția de oțel a României ajunsese la 13,8 milioane de tone, iar în 1988 la 14,3 milioane de tone.
Deși la sfârșitul anilor '80, România ajunsese printre primele zece țări producătoare de oțel din lume raportat la populație, uzinele sale nu reușeau să să acopere cererea, iar calitatea oțelului era insuficientă pentru multe aplicații din industria construcțiilor de mașini, arătau în 1991, autorii volumului „România, un studiu al țării”, editat de Ronald D. Bachman și publicat de Biblioteca Congresului SUA.
Ceaușescu anunța zece milioane de tone de oțel pe an
Planurile pentru construcția combinatului siderurgic din Călărași au început în anii ’70, iar unii autori afirmau că ideea construirii acestuia i-ar fi aparținut lui Nicolae Ceaușescu. În 1974, la întoarcerea dintr-o vizită la Constanța, fostul președinte comunist s-ar fi oprit la groapa de gunoi a orașului Călărași și ar fi indicat ca acolo să fie construit un combinat siderurgic. Proiectul a avut și o motivație ideologică.
„Programul de dezvoltare a industriei a urmărit să distribuie capacitatea industrială în mod uniform pe întreg teritoriul țării. Această politică de dispersare a apărut adesea ca fiind contraproductivă pentru observatorii occidentali. De exemplu, prin amplasarea unui vast combinat siderurgic la Călărași, o parte dintre cele mai valoroase terenuri agricole ale țării a trebuit să fie sacrificată. Însă PCR a susținut că răspândirea industriei în mediul rural era necesară pentru a transforma România dintr-o societate țărănească într-o societate proletară, una dintre condițiile prealabile pentru atingerea comunismului”, arătau autorii volumului „România, un studiu al țării”.
Decizia construcției combinatului de pe malul Dunării a fost oficializată în februarie 1976, când Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a aprobat proiectul printr-un decret. Câteva zile mai târziu, a fost deschis șantierul din Călărași, unde aveau să fie mobilizați mii de oameni.
La fel ca la Târgoviște, combinatul din Călărași urma să se bazeze pe tehnologie occidentală, dar și pe materii prime importate din Uniunea Sovietică și din state îndepărtate ca Australia sau Brazilia.
„Noul combinat va opera transformări radicale în peisajul economic și social al acestor străvechi meleaguri românești. La sfârșitul actualului cincinal, la acest combinat vor lucra circa 22.000 de muncitori, constructori și siderurgiști, ceea ce reprezintă aproximativ jumătate din populația actuală a municipiului”, nota publicația Scînteia, în 1976.
Deschiderea lucrărilor a fost oficiată de fostul președinte comunist la Călărași, iar ministrul de atunci al industriei metalurgice, Neculai Agachi, îl asigura că noul combinat, care urma să ocupe aproape 750 de hectare, va fi construit într-un ritm accelerat, astfel încât în anul 1978, la Călărași, să fie dată prima șarjă de oțel.
„O bună parte din investiții vor fi îndreptate spre noul Combinat siderurgic Călărași, care, în final, urma să asigure o producție de circa 10 milioane de tone de oțel. Acesta trebuia să înceapă producția încă din 1978, astfel încât, până în 1980, să atingă un nivel de aproximativ două milioane de tone de oțel”, le transmitea Nicolae Ceaușescu localnicilor din Călărași.
Planurile combinatului, finalizate în 1977, vizau realizarea unei prime capacități de patru milioane de tone de oțel pe an, în două etape. Etapa I prevedea o capacitate de 0,4 milioane de tone de oțel pe an și cuprindea oțelăria electrică cu turnare continuă, laminorul de profiluri mijlocii și secția de construcții metalice. Prima secție a fost deschisă în 1979.
„În noaptea de sâmbătă spre duminică, la jumătatea distanței dintre ceasurile 3 și 4, pe platforma siderurgică a Călărașului, cuptorul electric s-a înclinat la 42 de grade, făcând parcă o reverență în fața salopetelor aflate în preajmă, iar din pântecele lui de 100 de tone a curs, într-o oală uriașă manevrată din cabina podului rulant, cel dintâi oțel fabricat în Ialomița”, informa publicația Flacăra, în noiembrie 1979.
Combinatul, nefinalizat în anii '90
În următorii ani, construcția combinatului a continuat, prima etapă fiind finalizată în 1988. În anii ’80, combinatul avea peste 6.000 de angajați și producea circa 200.000 de tone de oțel, folosit în principal pentru fabricarea șinelor de cale ferată.
Lucrările la combinatul din Călărași au continuat în anii ’80, cu costuri și dificultăți tot mai mari.
A doua etapă a construcției prevedea atingerea unei capacități de 3,6 milioane de tone de oțel pe an și includea sectorul de furnale, aglomerare și gospodărie de materii prime, uzina cocsochimică cu două baterii de mare capacitate, oțelăria cu convertizoare, fabrica de produse refractare, laminorul de profiluri grele, șină și semifabricate, laminorul universal de profiluri mijlocii și utilitățile aferente, arăta fostul director al combinatului din anii ’90, Cristian Pârvan.
Potrivit acestuia, până în 1992, fuseseră proiectate și executate, într-un stadiu de aproximativ 80%, lucrările la secții cu o capacitate de 1,8 milioane de tone de oțel pe an.
„Programul de producție pentru acest flux de 1,8 milioane de tone pe an prevedea realizarea a 350.000 de tone de șină de cale ferată, 300.000 de tone de profiluri grele, 305.000 de tone de profiluri mijlocii și cu tălpi paralele și 500.000 de tone de țagle rotunde pentru țeavă. Din punct de vedere valoric, lucrările realizate se ridică la aproximativ un miliard de dolari, iar lucrările rămase de executat pentru această etapă sunt evaluate la maximum 100 de milioane de dolari”, informa inginerul Cristian Pârvan, în 1992.
Fostul director arăta că, odată finalizat, noul combinat ar fi putut funcționa în condiții profitabile, fie prin punerea în funcțiune a laminorului de profiluri grele, șină și semifabricate, fie prin realizarea integrală a fluxului de 1,8 milioane de tone pe an. În anii ’90, combinatul, redenumit Siderca, cu mai multe secții încă nefinalizate, a intrat în proces de restructurare și privatizare. Activitatea sa a fost restrânsă, investițiile așteptate nu au mai continuat, iar cele mai multe dintre secțiile sale au fost dezafectate. În 2002, societatea Siderca a fost vândută pentru 20 de milioane de dolari, unei companii italiene, iar în anii următori, doar Oțelăria și-a mai continuat activitatea.
Se încarcă comentariile...
