De fapt, cred că are părul lung. Tot ce pot vedea e cocul împletit ce iese de sub căciula neagră, tricotată. Tati intră în cafeneaua în care sunt şi eu, unde din difuzoare se prelinge, pe cănile de cafea, o muzică incertă pe care-o înghit odată cu lichidul negru, fierbinte. E încă dimineaţă şi nu e foarte multă lume. În faţa mea, un cuplu de bătrâni înghit ultima bucăţică de croissant fix când pe sub arcada cafenelei intră tati. O umbră neagră ambulantă. Înalt şi foarte slab şi tras la faţă, cere o cafea şi se aşază la două mese în dreapta mea.

Tati îşi primeşte cafeaua şi-o îndulceşte cu trei pliculeţe de zahăr. Ne uneşte aceeaşi cană albă cu modele maro, dar ne desparte cantitatea de zahăr şi faptul că eu stau liniştită uitându-mă nicăeri, în timp ce tati priveşte agitat spre intrare. Devorează cafeaua din înghiţituri mari, pe care le ţine câteva secunde în gură înainte de a le da drumul pe gât. În cele câteva minute de când a venit, şi-a format o rutină. Ia o gură de cafea, o ţine câteva secunde în gură, o înghite, îşi verifică telefonul şi priveşte intrarea în cafenea. După repetă. Înghiţitură de cafea, câteva secunde de pauză, telefonul şi privirea către intrare. „Sunt lângă uşa de la ieşirea de sus din mall, vă aştept aici”, răspunde tati instant la telefonul care n-a sunat mai mult de jumătate de secundă.

Între timp, în cafenea au mai intrat două doamne. La picioarele lor sunt multe pungi pline cu cumpărături şi gâtul le e acoperit de gulerele unor cămăşi din mătase fină. Ambele au părul aranjat impecabil şi pun pariu că dacă aş trece pe lângă ele aş simţi o mie de parfumuri diferite, care m-ar ameţi de cap. Stau picior peste picior şi mănâncă fiecare câte o prăjitură. Una dintre ele a comandat şi-o limonadă roşie, cu care stinge din când în când dulceaţa prăjiturii.

„Tati”, aud cum strigă o fetiţă şi instant privirea-mi fuge către intrarea în cafenea, de unde două fetiţe se apropie de domnul de lângă mine. Una este înaltă, cu părul prins într-o coadă de cal şi poartă ochelari rotunzi. Cealaltă, mai mică ca vârstă, este scundă şi are un păr care stă mai mult pe faţă decât pe cap.  „Tati”, urlă din nou cea mică, ajunsă acum lângă mine, şi se aruncă în braţele bărbatului în negru. El le îmbrăţişează pe amândouă în acelaşi timp şi le sărută pe frunte pe rând.

„Ce bei acolo, tati?”, întreabă fata ascunsă în spatele părului agitat. „Un fel de cafea. Nu mai am multă, dar poţi să guşti dacă vrei”, răspunde tati, în timp ce-i întinde cana de cafea care ne unea. „Uh, e dulce, dar amară. De ce bei aşa ceva?”, îi răspunde puştoiaca, în timp ce scoate limba pe sub părul de pe faţă.
Ambele fete au la picioarele lor pungi pline cu cumpărături, iar cea mare deschide discuţia despre un trening pe care şi-l doreşte. „Mă duc să mă uit de el, să văd dacă-l mai au. Pot, tati?” „Da, poţi, dar să nu dispari” şi până să termine tati ce-avea de spus, fata a şi fugit din cafenea.

„Scuze, ne aduci şi nouă un fresh de portocale?”, îi spune tati ospătarului care mai devreme le-a servit pe cele două doamne cu prăjituri şi limonadă roşie. „Mare sau mică?”, întreabă el automat. „Să fie mare, să bea şi Elena când se întoarce”, răspunde puştoaica rămasă acum singură cu tati, care nu se opreşte din a o săruta pe frunte, parcă temându-se că-n momentul în care nu va mai face asta, fetiţa din faţa lui se va evapora.

„Am trecut prin piaţă înainte să venim aici. Toată lumea avea plase în mână şi femeile vindeau ţelină. Pur şi simplu ţineau ţelina în mână şi strigau. Ia ţelina! Vrei ţelină, fă Cristino?”, rosteşte fetiţa cu ceea ce ar vrea să fie vocea unei precupeţe din Piaţa Obor. Fata izbucneşte în râs, iar tati o sărută iar pe frunte.

Doi bărbaţi, neştiind de schimbul de replici dintre tati şi puştoaica cu păru-n ochi, stau pe terasa îngheţată şi beau frappe. Poartă geci groase de iarnă şi se luptă c-un munte de frişcă de pe care se topeşte sirop de caramel.

În timp ce bărbaţii de-afară luptă cu ajutorul paielor roz să doboare muntele de frişcă, lui tati îi sună telefonul. „Bine, hai că vin eu după tine”, e tot ce spune la telefon. „Mă duc după Elena, bine? Tu stai aici şi termină-ţi sucul”, îi spune puştoaicei.

„Cum, nu se descurcă să vină singură? Bine, dar să te întorci repede, da? Nu mă lasă singură”, şi puştoaica întinde braţele către tati, care-şi ia geaca pe el şi pleacă în căutarea Elenei.
„Să te întorci repede!”, îi mai strigă încă o dată puştoaica cu păru-n ochi şi-un pahar mare de fresh de portocale în faţă.

Puştoaica începe să se foiască pe canapeaua lungă pe care-o împărţim. N-au trecut nici câteva secunde de când tati a plecat, încă-i pot vedea cocul de sub căciulă, şi puştoaica a devenit foarte agitată. Soarbe din freshul de portocale şi dă din picioare. Se uită-n stânga, dar de la bar nimeni nu-i acordă atenţie. Se uită-n dreapta, spre mine, şi inima începe să-mi bată cu putere. Mă simt de parcă aş fi fost prinsă la furat, dar privirea puştoaicei trece prin mine de parcă n-aş avea un corp. Nu-mi acordă importanţă şi-şi întoarce privirea către intrare. Ăla e punctul de interes. Îşi pune coatele pe masă şi-şi aşază capul în palme, fără să-şi mişte privirea de la intrare. A uitat de sucul de portocale. Tot ce contează acum este ca tati să se întoarcă.

Tati s-a întors. Cu tot cu Elena. Puştoaica cu păru-n ochi zâmbeşte iar. Nu seamănă cu Elena şi nici cu tati. Tati e oricum prea bătrân pentru a le fi tată şi hainele preoţeşti îl dau de gol mai tare decât albeaţa din barbă. Dar important e că tati s-a întors, Elena are un trening nou şi puştoaica îşi trece o suviţă de păr după urechea stângă. N-are cercei în urechi, dar zâmbeşte când tati o ia de mână.