10 ani mai târziu

Ce mai faci, unchiule? Eşti bine? Nu-mi răspunzi. De vreo 10 ani nu-mi mai răspunzi. Nu-ţi mai aud vocea şi mă sperie faptul că aproape nu mai ştiu cum sună.

Îmi amintesc fără probleme privirea ta, ochii absorbiţi de rândurile unei cărţi pe care n-o laşi din braţe nici când mănânci şi-mi amintesc sunetul pămătufului de bărbierit în ligheanul cu apă. Dar nu-ţi mai ştiu vocea. Acum îmi răspunzi la întrebări cu vocea mea. 

Deci, ce mai faci?

Să-ţi zic ce-am mai făcut eu? Când m-ai lăsat, încă nu terminasem nici liceul. Ai plecat într-o noapte de 8 martie. Îmi amintesc că a sunat telefonul la ora 3: „Alo, da”? a zis mama. Şi după doar urlete. Cu câteva ore înainte refuzasem să vorbesc cu tine la telefon. Abia venisei de la doctor şi-i spuneai mamei ce-ai aflat. Eu eram lângă ea şi auzeam cum abia respirai. Şi ce frică-mi era de vocea aia obosită. De cum părea că te chinui să tragi aerul de care aveai nevoie s-o asiguri pe mama că n-ai nimic, că eşti doar puţin obosit după o iarnă grea. Iarnă în care n-ai avut forţă nici să-ţi faci cald în casă. Şi n-am vorbit cu tine atunci. Nu te-am lăsat să-mi vorbeşti pentru ultima oară. Poate de-asta nu-ţi mai aud acum vocea.

De când m-ai lăsat, unchiule, am crescut. Am lucrat la ziarul pentru care plăteai abonament şi pe care-l citeai pe prispă. Când am avut un articol pe prima pagină, te-am visat cum îl citeşti în timp ce bei cafea. Şi poate c-o gogoaşă cu brânză. Puţin unsuroasă, dar doar cât să lase urme de grăsime pe feţele politicienilor despre care scrisesem. Am păstrat ziarul ăla. Pentru tine. Şi încă-mi doresc să mai găsesc gogoşi cu brânză ca alea pe care le mâncam împreună. 

Am plecat de la ziar, unchiule, şi-am ajuns la radio. Asta după ce am terminat facultatea şi-am scris două lucrări despre care am fi putut vorbi cu orele. M-ai fi contrazis, ai fi zis că-s naivă şi visez cai verzi pe pereţi. Într-un final, ţi-aş fi dat dreptate. Aş fi vrut să primesc un telefon de la tine când am terminat facultatea. Să fi sunat chiar în momentul în care aruncam toca în aer şi să fi auzit „hai, bravo, vezi că ai făcut-o şi pe asta?”. De radio ce să mai zic,  aş fi vrut să-l porneşti pe ăla de pe prispă şi din boxele negre să răsune vocea nepoatei.

Am trăit o pandemie de când ai plecat, unchiule. Am stat închisă două luni într-o garsonieră de 19 metri pătraţi şi-am visat la curtea prin care alergam şi la mărul îmbătrânit în care mă cocoţam. M-am îmbolnăvit în pandemie şi mă gândeam, când eram singură-n casă şi-mi era rău, dacă mă voi duce la fel ca tine. Singură, în patul meu. Dar m-am trezit în fiecare dimineaţă. 

Acum ne bate războiul la uşă, unchiule. Îmi amintesc de pozele cu tine din armată. Cu arma-n mână. Şi doar acum pot să mă bucur că nu mai eşti aici. Că nu trebuie să prinzi asta. Că eşti liniştit acolo. 

Te-am vizitat doar de două ori de când ai plecat, unchiule. Dar am luat cu mine tot ce mai era al tău. Cărţile pe care te-ai chinuit să le îngrijeşti şi le-ai ascuns în şifonierul cu haine sunt acum la loc de cinste în bibliotecă. Le-am cărat cu mine de fiecare dată când m-am mutat. A avut grijă de ele şi băiatul de care m-am îndrăgostit. Că s-a întâmplat şi asta, unchiule. Cred că ţi-ar fi plăcut de el. Şi ştiu sigur că ai fi vrut să-l aduc la tine, să faci un grătar în curte şi să-i spui toate prostiile despre mine.

Îmi e dor de tine, unchiule! De dimineţile de vară în care te găseam citind ziarul, de zilele de coasă când mâncam pateu cu pâine proaspătă sub nuc, de cartofii prăjiţi cu brânză rasă, de telefoanele de ziua mea. Îmi e dor de mine lângă tine. De copilul alintat de-un unchi atât de bun. 

Îmi e dor de tine, unchiule! Şi să te văd cum porţi fesul pe creştetul capului. Sper că faci asta şi acolo.