Chelnerul către client: „Eu acasă am învăţat că trebuie să dea bună ziua cel care intră...”

Torna Fratre e un restaurant românesc ce îşi propune să recupereze tot felul de reţete tradiţionale româneşti şi să pună în farfurie câteva mâncăruri pe care nu le mai găseşti în altă parte. Şi reuşeşte, într-o oarecare măsură.

Sigur, prezentarea meniului e făcută cu destul talent de marketing, denumirile sunt originale, făcute în aşa fel încât să crezi că e ceva cu totul nou. În realitate, sunt eternele mâncăruri româneşti tradiţionale, inclusiv cele din bucătăria urbană, cu câteva mici variaţiuni: un ingredient în plus, un condiment, o indicaţie de preparare. Şi nu e un reproş, e foarte bine că fac aşa. În fond, şi Mircea Dinescu face la fel, şi s-a şi îmbogăţit din asta…

Torna Fratre e pe o stradă mai puţin arătoasă, foarte circulată, între Ştefan cel Mare şi Eminescu, nu departe de Teatrul Metropolis. Au o casă destul de mică şi o grădină mare şi frumoasă. Sunt case vechi pe acolo. Când stai în grădina de la Torna Fratre, te-ai putea imagina într-o mahala pitorească a oraşului vechi, dacă nu ai auzi claxoanele şi uruitul continuu al maşinilor.

Au două săli în casă, una mijlocie şi una mică, şi cu barul în minusculul hol dintre ele. Am fost de mai multe ori la Torna Fratre şi înainte, încă de când au deschis. Casa arată cam neîngrijit, se pare că nu pun deloc preţ pe imagine. Pe hol erau nişte salopete atârnate în cuier, tot felul de unelte şi lucruri care nu ar avea ce să caute într-un loc în care primeşti musafiri. Atmosfera e destul de provincială în casă, dar nici în terasa nu au investit cine ştie ce. Oricum, se bazează pe farmecul natural al unei grădini de casă veche în mijlocul oraşului, şi e suficient pentru mulţi dintre cei care vin la Torna Fratre.

Dar spun asta doar despre jumătate din grădină. Cealaltă jumătate e asfaltată şi făcută parcare. Ar fi trist să faci aşa ceva unei grădini din mijlocul Bucureştiului şi dacă ar fi maşinile clienţilor acolo, dar nu ştiu de ce am eu un feeling că sunt şi maşinile lor pe acolo. Se ştie doar că orice patron de restaurant bucureştean (şi nu numai) îşi rezervă întotdeauna cel mai bun spaţiu din restaurant pentru parcarea proprie. Toţi fac aşa. Îşi suie maşina pe trotuar, mai să intre în restaurant cu ea, şi pun şi pe câte un chelner să-i păzească locul. Iar dacă au grădină, primul lucru pe care îl cer arhitectului, când începe amenajarea, este să-i facă lui locul pentru maşină.

Meniul e lung la Torna Fratre, are o parte fixă, care nu s-a mai schimbat de 5 ani, ne-a repetat cu mândrie de multe ori unul dintre chelneri. Şi mai au şi un meniu de cherhana, care pare mai flexibil. Denumirile sunt incitante, după cum am spus, şi te fac să iei mai multe feluri decât ai putea mânca, de curiozitate. Şi mâncarea e destul de bună, pare să fie muncită, arată a mâncare tradiţională, unele feluri sunt aduse direct în vasele în care sunt pregătite în cuptor. Am luat ceva cu vinete, fără carne, destul de bune, un fel de sufleu de legume cu brânză şi iaurt, bun şi acesta, colţunaşi cu ciuperci, pe care le-aş fi preferat tăiate ceva mai mărunt, pui cu smântână, care avea chiar smântână, nu faină, cum se face în partea asta de sud a ţării, şi o raţă bună la cuptor, cu varză călită, spuneau ei, dar nu era călită, era varză nouă fiartă, arăta ca o ciorbă. Nu era rea varza asta, numai că era altceva decât cred unii că înseamnă varza călită. Şi dacă te uiţi şi în DEX, vezi că definiţia călitului nu se potriveşte prea bine cu conţinutul farfuriei de la Torna Fratre.

Serviciul a fost aşa cum îl ştiam şi cum e descris de multe comentarii de pe Internet. Şi pe noi ne-a indispus, la fel ca pe mulţi alţii. Nu ţin să-mi dea cineva bună ziua când intru într-un restaurant, un magazin sau în alt loc public în care eu sunt clientul, adică cel din buzunarul căruia ies nişte bani la sfârşitul vizitei în respectivul loc şi intră în cel al patronului. Dar când urmează să scriu un articol despre acel restaurant, devin nesuferit... Odată chiar mi-a spus un chelner, cu o inocenţă dezarmantă, că domnu, eu am învăţat acasă că întotdeauna cel care intră undeva dă bună ziua, nu invers. Avea şi el dreptatea lui, poţi să-l contrazici frontal? 

La fel învăţase şi chelnerul de la Torna Fratre că se face. Intru acolo, stătea ca o statuie fix în mijlocul aleii. Ajung în faţa lui, mă opresc, suntem la câteva palme unul de celălalt. Eu, care am ceva antrenament, pot să mă uit fix în ochii cuiva şi să tac. Mulţi sunt surprinşi când li se întâmplă asta, nu mai ştiu cum să reacţioneze, uneori chiar intră în panică. Însă chelnerul de la Torna Fratre e bine antrenat să reziste, să nu fie el primul care dă bună ziua. Aşadar, ne-am privit în ochi, am tăcut şi apoi şi-a văzut fiecare de ale lui. şi sigur, până la sfârşitul mesei nu am mai avut ce să ne spunem, era evident că fiecare aşteptam să terminăm mai repede de mâncat ca să ne ne mai stresam unul pe celălalt…

Preţurile nu sunt mari în meniu, sunt mai mici decât la celelalte (puţine) restaurante cu specific tradiţional românesc la care chiar mănânci bine. Pe notă au părut ceva mai mari decât calculaserăm noi, aşa băbeşte. Mi-am zis că o să mă uit acasă cu atenţie la ce au pus acolo, însă am pierdut-o. Rămâne pe data viitoare să fiu mai atent…

Torna Fratre e, aşadar, unul dintre restaurantele cu mâncare românească tradiţională bună, terasa (partea fără maşini) e plăcută şi pitorească, au clienţi destui, pare să le meargă bine...