Acest semn de normalitate, pe plan militar, în cadrul NATO, a fost trecut cu vederea de cei sensibilizaţi de reiterarea pericolului unei invazii ruseşti în fostele state sovietice baltice, de enunţurile preşedintelui Vladimir Putin, în cadrul recentei şedinţe a consiliului de securitate naţională a Federaţiei Ruse şi de opiniile divergente ale cancelarului german şi preşedintelui francez cu privire la viitorul NATO. 

RECURSUL LA ARME NUCLEARE NON-STRATEGICE 

În mod paradoxal, chiar dacă, în mod repetat, se revine asupra unei ipotetice ofensive relativ iminente, a forţelor militare răsăritene, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei, nu este exclusă varianta ca în timp ce aliaţii se tot pregătesc pentru defensiva ţărilor membre ale OTAN, în Marea Baltică, surpriza strategică să fie în Marea Neagră. 

Cu toate astea, un nou studiu realizat de RAND Corporation, compară, cu ajutorul unui scenariu ipotetic, conduitele militare ale NATO şi cele ale Rusiei, în cazul unei confruntări în zona baltică: 

„În ceea ce priveşte războiul în statele baltice, odată ce vor începe loviturile nucleare, NATO ar avea stimulente militare mult mai puternice, pentru a încheia operaţiunile nucleare, dacă nu toate operaţiunile sale, decât ar face Rusia.” 

RAND nuanţează experimentul său: „În exerciţiul nostru de război, comandanţii NATO ştiau că vor fi rapid copleşiţi de forţele ruse şi au considerat necesară recurgerea, pentru prima oară, la arme nucleare non-strategice, pentru a preveni deznodământul”, evident nedorit.

Mai concret, s-a ales ipoteza lansării de cinci rachete nucleare tactice, în arealul unui sistem rus mobil de apărare antiaeriană cu rachete, vizualizat – în cadrul scenariului – în apropierea graniţei cu Letonia. Replica probabilă a Moscovei ar fi lovirea, tot cu arme nucleare tactice, a cinci baze aeriene din state membre ale NATO.

Această probabilitate fiind astfel evaluată de RAND Corporation: „Infrastructura NATO este vulnerabilă, iar daunele aduse acesteia, cauzate chiar de un număr limitat de atacuri nucleare pot degrada substanţial capacităţile militare ale NATO; între timp, Rusia este capabilă să reziste la niveluri comparabile de atacuri nucleare împotriva forţelor sale. "

DEZVOLTAREA ARMATEI RUSE PÂNĂ ÎN URMĂTORUL DECENIU 

Într-un moment când popularitatea sa se diminuează la nivelul generaţiei tinere de ruşi, Vladimir Putin a optat pentru afirmaţii cu impact la opinia publică internă şi la cea internaţională, cu ocazia convocării consiliului de securitate naţională, dedicat analizei relaţionării Federaţiei Ruse cu terţe state, îndeosebi cu NATO, alianţă stigmatizată în doctrina militară rusă ca fiind inamicul numărul 1 al puterii europene regionale, de la răsărit. 

Sintagme precum “garantarea intereselor şi a securităţii naţionale a Rusiei” şi „asigurarea suveranităţii Rusiei” au marcat pledoaria preşedintelui de la Kremlin, pentru dotarea forţelor militare ruseşti cu o tehnologie militară pe măsura depistărilor noilor ameninţări grave şi a multiplicării factorilor de incertitudine.

În acest context, Putin a recunoscut ceea ce era de domeniul evidenţei, respectiv faptul că tocmai “concurenţa şi rivalitatea sunt din ce în ce mai puternice şi se transformă în forme noi." Chiar dacă nu a nominalizat statele pe care le-a etichetat drept “conducătoare”, şeful statului rus a recunoscut că acestea îşi dezvoltă constant armele ofensive.

Vladimir Putin a reiterat creşterea numărului membrilor "clubului nuclear " doar pentru a semnala îngrijorarea sa pentru apropierea infrastructurii NATO de frontierele Rusiei, uitând, cum era şi normal, că nu Alianţa Nord – Atlantică a declanşat conflictul militar din Transnistria, unde şi acum sunt trupe de ocupaţie ale Moscovei, nu aliaţii au desprins Abhazia şi Osetia de Sud de sub autoritatea conducerii legitime a Georgiei, nu forţele speciale aliate au ocupat Crimeea şi nu din cauza OTAN a devenit Marea Neagră un areal aflat sub ameninţarea zecilor de mii de militari ruşi aflaţi la Sevastopol şi în garnizoanele învecinate, a sistemelor de rachete ruseşti dislocate pe aceeaşi peninsulă ruptă de Ucraina, dar şi sub presiunea aeronavelor şi navelor Federaţiei Ruse, în măsură să blocheze oricând spaţiul aerian şi maritim aflat la est de România.

Teoria încercuirii Rusiei ţine de propaganda Moscovei, dar cine analizează harta Federaţiei Ruse poate observa, cu ochiul liber, că tocmai de la Kremlin se exercită presiunea complexă, inclusiv militară, pe Europa liberă şi democrată.

Incursiunile militare navale şi aeriene, la nord de Europa, pentru timorarea Norvegiei, Regatului Unit şi apropierea de coasta estică a SUA, dislocarea a două noi divizii la est de frontiera cu statele baltice, menţinerea manu militari a fărâmiţării Georgiei, Ucrainei şi României dintre Prut şi Nistru, sunt acte de sorginte imperială, provocatoare, de certă sfidare a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a unor state ce au dreptul la existenţă liberă, fără ameninţări marcate de memoria unor anterioare confruntări sângeroase, unele cu rădăcini în veacul trecut, având marca, de tristă amintire, a URSS.

1245

Pentru impresionarea celor neavizaţi, referirile lui Putin la noi arme avansate, care ar pulveriza defensivele adversarilor actuali par eficiente, mai ales când sunt însoţite de imagini, texte, care sugerează supremaţia totală. 

Adevărul este că Rusiei i-a convenit părăsirea de către SUA a Tratatului Forţelor Nucleare cu Rază Intermediară, cel din 1987, deoarece ambele state dezvoltau deja tehnologii ce depăşeau înţelegerile iniţiale, iar China acţiona fără niciun angajament faţă de Washington D.C. şi Moscova. 

Pentru naivi, prezenţa sistemului de rachete defensiv de la Deveselu, a celui similar, în curs de amplasare în Polonia, precum şi dislocarea de batalioane multinaţionale ale NATO în Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia par a fi o presiune pe Federaţia Rusă. 

Asta numai pentru că foarte rar se publică în presa statelor aliate, inclusiv în publicaţiile militare de specialitate, dislocarea forţelor militare ruse în apropierea frontierelor Uniunii Europene. 

La trei decenii distanţă de la recâştigarea libertăţii de popoarele fostelor state socialiste, din Europa de Est, Federaţia Rusă se extinde manu militari, China devine un jucător politic şi economic în arealul Uniunii Europene, iar Iranul se debarasează de înţelegerile anterioare cu diplomaţi europeni, privind programul său nuclear de înarmare. 

LA O CEAŞCĂ DE CEAI CU ANGELA MERKEL 

Cel mai probabil o supraestimare a potenţialului geopolitic a Hexagonului a generat o răcire a relaţiilor dintre Paris şi Berlin, preşedintele francez Emmanuel Macron uitând parcă detaliul că NATO nu este UE, unde, aşa cum s-a obişnuit până acum, conducerea colectivă este deseori înlocuită cu decizia comună a Franţei şi Germaniei, uneori însă surprizele, declaraţiile neaşteptate, repoziţionările mai degrabă uluitoare, decât realiste, venind de la Palatul Élysée . 

Sigur, când ai la dispoziţie forţa de descurajare nucleară franceză - cu patru submarine, cu putere nucleară şi capacitate de lansare a unor rachete pe măsura ţintelor strategice; cu rachete balistice tactice, din clasa Triumphant; cu rachete avansate aer-sol din gama medie, ce sunt transportate de aeronave şi nave militare – tentaţia de a privi de sus în jos, pe aliaţii din UE, şi de la egal la egal, pe omologii de la Moscova, Beijing şi Washington D.C. este le droit du souverain.

Numai că de la Berlin, Bundeskanzler von Deutschland are o altă opinie, deoarece Angela Merkel percepe NATO altfel, nu cu cuvinte drastice, cum a taxat ea interviul negativist al lui Macron, ce a generat nelinişti mai ales la graniţa de est a NATO.

Norbert Roettgen, membru al formaţiunii politice a conservatorilor creştin-democraţi, partidul util lui Merkel şi şeful comisiei parlamentare pentru afaceri externe, a declarat publicaţiei germane Bild "Trebuie să readucem relaţiile cu Franţa pe o cale constructivă", ceea ce nu ar fi ceva neobişnuit.

Totuşi, tot el a generat duminică ecouri în multe redacţii prestigioase, de pe mapamond, povestind atenţionarea Angelei Merkel, pentru preşedintele francez, la o cină organizată pentru a sărbători 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului: 

„Am înţeles dorinţa ta pentru o politică perturbatoare. Dar m-am săturat să ridic piesele. Şi de multe ori, trebuie să lipesc împreună ceştile pe care le-ai spart, pentru a putea apoi să ne aşezăm şi să servim o ceaşcă împreună ”, ar fi spus, cu năduf, cancelarul german.

Dincolo de ambiţiile europeanului Emmanuel Macron, pour les connaisseurs, Uniunea Europeană nu poate apăra singură Europa, fie şi pentru că, aşa cum preciza secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, pentru ziarul francez Le Figaro:” 80 la sută din cheltuielile pentru apărare ale NATO vor veni de la membrii non-UE."

Mai precis de la SUA, Canada, Turcia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – care iese din UE -, restul de 20% fiind compensate de statele aliate europene, inclusiv Franţa şi Germania.

Un petit peu, n'est-ce pas, monsieur le président Macron?

NOTA BENE:

Într-un asemenea climat de confruntări, momentan doar verbale, la nivelul unor aliaţi din NATO, ediţia 293 a emisiunii săptămânale VALORI EUROATLANTICE difuzată de postul 6TV, a pus faţă în faţă pe un senior, generalul Mircea Chelaru, cu un junior, analistul geopolitic Alexandru Georgescu, care au exprimat puncte de vedere aparte privind tema talk show-ului, respectiv NATO MERGE MAI DEPARTE: