Nori negri la Răsărit
0
Pentru ce au fost concentrate, de fapt, trupele ruse? Sigur nu pentru recunoaşterea independenţei republicilor separatiste. La ce pot folosi pintenii din coasta Ucrainei? De ce şi-ar refuza, de pildă, Rusia ieşiri extinse la Marea Azov şi Marea Neagră? Pentru sancţiunile şovăielnice ale Occidentului timorat cu tăierea gazelor? Occident pe care-l ameninţă cu un război în Balcani şi cu valuri de refugiaţi?
Îngrijorarea provocată de ultimatumul dat de Rusia Occidentului la 17 decembrie 2021 şi indignarea după recunoaşterea, ieri, a independenţei regiunilor secesioniste din Ucraina sunt reacţii normale şi necesare, dar nu suficiente. Ba, din acest punct, devin alarmante. Pentru că indică o lipsă de soluţii, poate chiar de voinţă şi putinţă, în faţa Rusiei dezlănţuite.
”Ne ameninţă cu toate tipurile de sancţiuni sau, cum spun ei acum, cu mama sancţiunilor. Ei bine, ne-am obişnuit cu asta”, anunţat de cancelarul german Olaf Scholz: stoparea autorizării gazoductului Nord Stream 2.
Aici e şi călcâiul lui Ahile al Europei în faţa Rusiei: dependenţa energetică. Vulnerabilitatea e recunoscută de comisarul pentru Justiţie, Didier Reynders: stoparea aprovizionării cu gaze dinspre Rusia ar pune probleme serioase UE. În aceste condiţii, comisarul european prezintă un ”joc de sancţiuni” graduale, individuale şi economice, care, dacă va fi aprobat, va provoca un hohot de râs teribil la Kremlin.
Dă de gândit chiar şi miza acestor sancţiuni, aşa cum a fost expusă de Didier Reynders: ”trebuie văzut acum cu statele membre care este gradualitatea pe care o au în vedere, care sunt încă şansele de a limita conflictul la nivelul la care este de opt ani încoace, adică la Crimeea şi Donbass. Dacă situaţia se va deteriora mai departe, evident că sancţiunile ar trebui să fie mai puternice”.
În traducere liberă: ”ce s-a ocupat e bun luat, dar să facă bine ruşii să se astâmpere de acum, că altfel ne supărăm. A, şi să lase robinetul de gaze deschis, până ne diversificăm noi sursele de aprovizionare şi facem tranziţia verde”… Căci, pe termen mediu şi lung, UE are nişte planuri interesante. Nu neapărat şi benefice tuturor. Numai să apuce, însă, să le pună Uniunea în aplicare. Pentru că tocmai are de dat un test esenţial în materie de management al situaţiilor de criză. Care test poate deveni unul existenţial.
Mai sunt zece luni până la centenarul creării URSS. Tratatul de la 30 decembrie 1922 a fost semnat de Rusia (care includea şi Kazahstanul de azi), Ucraina, Belarus şi Transcaucazia (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan). Enumerarea nu e întâmplătoare.
Între timp, presa rusă titrează azi: ”Existenţa Bosniei nu mai are sens: este un nou punct fierbinte pentru Europa”, într-o analiză dedicată posibilei dezintegrări a Bosniei-Herţegovina, prin secesiunea Republicii Srpska. O posibilă soluţie, avansată de Ecaterina Entina, şefa Departamentului de Studii Marea Neagră – Mediterana din cadrul Institutului Europei al Academiei Ruse de Ştiinţe? ”Să convocăm o conferinţă privind fosta Iugoslavie, cu participarea tuturor marilor puteri, pentru a rezolva simultan toate problemele legate de moştenirea sa”.
Aşadar, marşul imperial continuă pe ”Marea tablă de şah”, cum îşi intitula Zbigniew Brzezinski analiza în care atrăgea atenţia încă de acum 15 ani: ”Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic (…) Dacă Moscova îşi recapătă controlul asupra Ucrainei, cu populaţia sa de 52 de milioane şi cu importantele sale resurse naturale, ca şi cu accesul său la Marea Neagră, Rusia recâştigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial, întins în Europa şi în Asia. Pierderea independenţei de către Ucraina ar avea consecinţe imediate pentru Europa centrală”.
Europa centrală care îşi aminteşte cu groază cum se scrie, în mod tradiţional, istoria în partea asta de lume. De pildă, acum 250 de ani, la 17 februarie 1772, avea loc prima dintre cele trei sfârtecări teritoriale ale Poloniei, între Rusia, Prusia şi Austria – amputări ce au dus la dispariţia statului polonez în 1795. Polonia şi-a mai recâştigat independenţa abia după 123 de ani.
Discursul de aseară al preşedintelui rus, prin care a negat temeiul statalităţii Ucrainei, nu a făcut decât să reia teza pe care Putin a expus-o încă din vara trecută, într-un articol construit pe o idee formulată cât se poate de tranşant cu privire la relaţia dintre ruşi şi ucraineni: ”suntem un singur popor”.
Aşa că putem să ne întrebăm, în continuare, în legitimă alertă: pentru ce au fost mobilizate, de fapt, trupele ruse în Est? Cu siguranţă nu pentru recunoaşterea – sigur, de o simbolistică sinistră pentru dreptul internaţional! – a independenţei republicilor separatiste Lugansk şi Doneţk, autoproclamate încă din aprilie 2014 şi trecute prin botezul unui război cu 14.000 de morţi şi peste un milion de refugiaţi. Nu era nevoie, pentru a formaliza o stare de fapt ce priveşte 15.000 km2, de o asemenea desfăşurare de forţe şi de un război al nervilor de două luni încoace.
Mai sunt zece luni până la centenarul creării URSS. Tratatul de la 30 decembrie 1922 a fost semnat de Rusia (care includea şi Kazahstanul de azi), Ucraina, Belarus şi Transcaucazia (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan). Enumerarea nu e deloc întâmplătoare.
La ce pot folosi pintenii ruşi din coasta Ucrainei: Crimeea aproape izolată şi aşa-zisele republici Doneţk şi Lugansk, care ocupă deocamdată 30% din oblasturile ucrainene cu acelaşi nume? Harta vorbeşte de la sine: de ce şi-ar refuza Rusia ieşirile la Marea Azov şi Marea Neagră asigurate de preluarea controlului pe linia Mariupol-Kherson-Odessa? De teama sancţiunilor şovăielnice ale Occidentului timorat cu tăierea gazelor? Care Occident, cel care ar putea fi ţinut ocupat cu un război în Balcani şi cu valuri de refugiaţi dinspre sud şi est?
Se încarcă comentariile...
