Spectacolul, ca orice spectacol, a fost comentat în chip diferit de numeroasa lui asistenţă, dar şi milioanele de telespectatori. Unii s-au amuzat în faşa discretei enervări a liderului de la Kremlin în momentul în care unul dintre cele cinci cerculeţe nu s-au deschis aşa cum ar fi trebuit. Au existat comentatori ce au practicat originale exerciţii de istorie contrafactuală, imaginându-şi ce soartă, ce deportare în Siberia ar fi avut vinovatul sau vinovaţii dacă o astfel de defecţiune ar fi intervenit în vremea fostei Uniuni Sovietice. În timpul sângerosului Stalin.

Alţi comentatori calificaţi, dar şi comentatorii de duminică, apăruţi ca ciupercile după ploaie odată cu înflorirea reţelelor sociale, şi-au arătat mirarea că cei ce au conceput spectacolul nu au exclus din scenariul acestuia acele secvenţe ce evocau Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie ori simboluri comuniste recunoscute şi azi repudiate pe mai tot Mapamondul precum secera şi ciocanul. Toate acele referinţe la trecutul comunist nu erau defel întâmplătoare, după cum deloc întâmplătoare nu era nici prezenţa binecunoscutei foste cosmonaute Valentina Tereşkova, programul spaţial de odinioară făcând şi el parte din simbolistica Marii Uniuni Sovietice.

De fapt, Rusia domnului Putin şi a domnului Medvedev nu a ascuns niciodată că se consideră ţară succesoare a Uniunii Sovietice. Cu tot ceea ce implică un asemenea statut. Sigur, nimeni nu e nebun la Moscova, nimeni nu crede că Rusia mai poate acţiona precum odinioară, că nu ţine cont de noile realităţi geostrategice, că nu are în vedere consecinţele extinderii Pactului NATO şi limitările acţiunilor sale impuse de respectivul fenomen. Deşi Rusia nu prea pune mare preţ pe parteneriatul cu NATO şi nici de cel nu tocmai fericit, cel puţin pentru ea, cu Uniunea Europeană, nu ignoră realităţile reprezentate de cele două mari entităţi.

Rusia nu şi-a ascuns dezamăgirea că Occidentul nu a considerat că ar fi de la sine înţeles ca ea să moştenească de jure şi de facto o zonă de influenţă în ceea ce se cheamă vecinătatea apropiată care se confundă cu aria de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Fostul consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, scria într-o carte de-a sa apărută acum vreo cincisprezece ani mai întâi în engleză, apoi şi în limba franceză (cf. „Le grand echiquier. L’Amérique et le reste du monde“, Hachette Littératures, Paris, 2000), că liderii de la Kremlin se aşteptau ca foştii săi adversari din timpul Războiului Rece să-i arate o minimă deferenţă, acceptând că Rusia are anumite drepturi subînţelese în fostele ţări componente ale Imperiului sovietic de odinioară.

Văzându-şi neîndeplinite aşteptările, Rusia nu a stat chiar cu mâinile în sân. A ştiut că nu se mai poate comporta ca în 1956 în Ungaria, nici ca în 1968 în Cehoslovacia şi nici ca în 1979 în Afganistan. Totuşi, a surprins pe multă lume în august 2008, cu ocazia „războiului de cinci zile“ din Georgia. Atunci, a invocat necesitatea apărării propriilor cetăţeni aflaţi în zone numite „de conflict“.

Cam la fel a acţionat la sfârşitul săptămânii trecute preşedintele Putin, atunci când s-a adresat Parlamentului spre a cere aprobarea de a trimite forţe armate pe teritoriul Ucrainei: „În contextul situaţiei extraordinare din Ucraina, a ameninţării vieţii cetăţenilor Federaţiei Ruse, a compatrioţilor noştri şi a personalului forţelor armate ale Federaţiei Ruse pe teritoriul ucrainean (în Republica Autonomă Crimeea), trimit o propunere pentru folosirea forţei armate ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Ucrainei.

În cartea „Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială“ (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009), fostul ministru de Externe al României, dl. Adrian Cioroianu, apreciază că „războiul din Georgia nu a fost numai o campanie în sine, împotriva unei ţări conduse de un preşedinte irascibil, proamerican şi educat la Columbia University (Saakasvili) pe care Rusia nu îl are deloc la inimă. Invadarea Georgiei a fost mai mult o declaraţie de principii“. Iar primul principiu e acela că Federaţiei Ruse nu îi e nimic indiferent din ceea ce se petrece în vecinătatea apropiată. Şi că în acea vecinătate Kazaciokul ar cam trebui să rămână melodia preferată.

Dl. Cioroianu afirmă în volumul citat că marea miză a Rusiei în zonă e, de fapt, Ucraina. Şi îl citează în sprijinul afirmaţiei sale pe Z. Brzezinski care aprecia că, fără a deţine controlul asupra Ucrainei, aspiraţiile imperiale ale Rusiei sunt lipsite de orice obiect.

Federaţia Rusă a înghiţit cu greu pilula amară numită Victor Iuscenko şi a salutat mai apoi venirea la putere a pro-rusului Victor Ianukovici. Acesta i-a asigurat un plus de confort.

E greu de crezut că Rusia va admite prea uşor o nouă porţie zdravănă de ulei de ricin, iar acţiunile sale în forţă din zilele acestea probează tocmai o astfel de ipoteză.

E însă tot la fel de dificil de crezut că Federaţia Rusă îşi va îngădui luxul unui război contra Ucrainei, deşi cam jumătate din populaţia ţării îi este favorabilă. Preşedintele Traian Băsescu avea dreptate să afirme duminică, în cadrul unei emisiuni televizate, că Federaţia Rusă va aplica încă o dată modelul „conflictului îngheţat“, deja experimentat în Transnistria şi în Georgia. Dl. Băsescu are dreptate şi atunci când crede că nu există riscul unui conflict armat care să ameninţe în vreun fel România şi că Putin vrea un control mai mare asupra Crimeii.

Asta nu înseamnă însă deloc că ţara noastră nu are nevoie de o politică externă coerentă, de o armonizare a celor trei voci prin care se exprimă ea. Cea a Preşedinţiei, cea a Guvernului şi cea a MAE. Ori că ţara nu are nevoie de un guvern stabil.

În acest context, pare mai mult decât ciudată hotărârea preşedintelui, afirmată tot duminică, de nu admite ca modificarea componenţei Executivului să se petreacă lin, doar cu aprobarea Parlamentului. Dl. Băsescu a afirmat că premierul Victor Ponta ar avea nevoie de o nouă desemnare fiindcă se schimbă programul guvernamental şi nu doar titularii unor portofolii. O desemnare pe care preşedintele e decis să nu i-o acorde. Având în vedere faptul că USD deţine majoritatea parlamentară, e cât se poate de limpede că orice altă desemnare se va opri de votul din forul legislativ. Că niciun alt guvern şi că niciun alt premier nu vor trece fără acordul USD. Şi că doar Victor Ponta va obţine acest acord.

Nu se poate ca dl. Băsescu să nu ştie lucrurile de mai sus. Nu se poate ca acum, când se află la final de mandat, dl. Băsescu să îşi închipuie că se mai poate repeta povestea cu jocul de-a prim-miniştri pe care l-a mai încercat cu un anumit succes în trecut, în octombrie 2009. Dacă o va face, preşedintele va demonstra că apelurile la reconciliere din vremea finalului zadarnicelor jocuri de iubire din cadrul USL, jocuri terminate cu un divorţ previzibil, au fost nesincere şi formale.