Cu Finlanda şi Suedia la orizont, Lavrov avertizează în privinţa „primejdiei reale” a unui al Treilea Război Mondial

Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei FOTO EPA-EFE

În general, astea nu sunt vorbe care se aruncă în joacă de un ministru de Externe al unei superputeri cu forţele sale strategice puse în stare de alarmă de luptă.

În contextul de acum, avertismentul lansat ieri de Serghei Lavrov într-o discuţie cu ziariştii ruşi, sună teribil şi trebuie luat foarte în serios: a spus că negocierile de pace cu Ucraina vor continua dar semnalând totodată că primejdia unui al Treilea Război Mondial este „reală”: „Primejdia există, nu poate fi subestimată... Bunăvoinţa îşi are limitele ei. Dar dacă nu este reciprocă, asta nu ajută procesul de negocieri”.

Teoretic, discuţia şi mesajul s-ar referi la situaţia din Ucraina, din ce în ce mai sumbră în raport cu ceea ce fuseseră prezentate ca perspectivele unei păci sau unui armistiţiu care să uşureze puţin din tragedia din teren.

Cred însă că e vorba de cu totul altceva: este un mesaj-avertisment-ultimatum, dezvoltare la nivel superior a procedurii similare lansate în urmă cu nu mult timp la adresa Ucrainei şi înscris în celebrele condiţionări extrem de ofensive transmise americanilor şi NATO. Momentul ales de Lavrov este extrem de important, vital, esenţial în logica diplomatico-militară, dar nu priveşte decât prin incluziune largă chestiunea ucraineană, are ca punct central seria de informaţii concordante care vorbesc despre un demers comun, în perioada imediat următoare, din partea Finlandei şi Suediei care vor depune împreună cererea de aderare la NATO. Asta în condiţiile în care, din capitalele statelor aliate, a venit semnalul că va fi vorba despre un proces de acceptare extrem de rapid, fără probleme, chiar fără niciun fel de obstacole, date fiind nu numai urgenţele de securitate ale momentului, ci, în principal, caracteristicile proprii organizării statale democratice din cele două state scandinave şi reflexul acestora în ceea ce înseamnă structurarea armatelor lor.

Pentru Rusia, ştirea este dramatică şi de o importanţă echivalentă cu pierderea simultană a mai multe războaie convenţionale. Din momentul în care scutul NATO se va extinde cuprinzând în întregime Peninsula Scandinavă, Rusia va pierde o parte teribil de importantă a argumentelor de forţă pe care le avea până acum prin întărirea şi dezvoltarea continuă a Flotei Baltice, acolo unde se investiseră sume uriaşe de bani în echipamente, nave şi armament de ultimă generaţie. Ce văd cu stupoare ruşii este că, de facto, Baltica li se poate închide oricând pentru circulaţie militară şi că, astfel, avantajele strategice combinate prin forţa flotei din zonă cu mijloacele tehnice şi armamentul (inclusiv nuclear) din atât de preţioasa lor enclavă Kaliningrad vor avea o putere redusă de evoluţie în caz de conflict, efectul fiind o scădere considerabilă a presiunii asupra întregii regiuni nordice. Şi nu numai căci, la fel de evident, se ridică creşte considerabil puterea liniei de apărare pe întreg frontul de est al NATO şi se securizează în cu totul alt mod graniţa de est a NATO/UE cu posibilitatea de acum absolut evidentă de a putea deplasa unităţi militare şi echipamente pe linia de apărare care marchează de acum înainte, din păcate, noua Cortină de Oţel ridicată pentru protecţia de primejdia rusească.

Greşeala ruşilor a fost să mizeze pe faptul că nu există ceva care să poată să scoată Finlanda şi Suedia din politica lor de neutralitate şi să determine o schimbare fundamentală cum este aderarea la NATO, chiar dacă un prim pas fusese făcut atunci când cele două ţări intraseră în Uniunea Europeană. Dar pasul de acum schimbă paradigma de securitate a Europei şi, în funcţie de gândirea strategică a planificatorilor de la Kremlin, poate genera o situaţie extrem de primejdioasă în cazul în care Putin va considera că singura cale de convieţuire paşnică trebuie să se rezolve prin impunerea prin forţă a şefului haitei.

Raţionament primitiv dar extrem de eficient, cu singurul defect că presupune un consum imens de vieţi omeneşti şi pierderi materiale uriaşe. Lecţia marilor dictatori printre care Stalin la loc de frunte, arată însă că, în cazul Rusiei, toate astea nu sunt decât efecte secundare posibil oricând de ignorat şi că, oricând, sunt gata să aplice pe câmpul de luptă tehnica trimiterii valurilor de asalt succesive, fără limită calculată de victime, exact cum se întâmplă acum în Ucraina unde trupele ruseşti creştin ortodoxe şi aliaţii lor din trupele de asalt ale jihadului islamic, acţionează exact ca în Siria unde nu exista distincţia între combatanţi şi populaţia civilă...

Acesta este raţionamentul şi tipul de comportament pe care, în mod absolut programatic şi conştient, comandanţii ruşi de grad înalt îl transmit pe linia de comandă: nimeni să nu fie iertat deoarece nimeni nu va vrea să ne ierte. Mesaj care, la limită, din convingere sau spaimă, poate produce un efect considerabil la nivelul trupelor. Cu efectele de se văd acum în teren. Pe de altă parte, comandanţii lui Putin ştiu foarte bine două lucruri. Pe de o parte, că adversarii lor nu au aceleaşi criterii de comportament, nu au aceleaşi reacţii în teren şi că, până la urmă, răspund în faţa tribunalelor civile şi militare din ţările lor. Pe de altă parte, li s-a spus, la modul cel mai serios, că sunt soldaţii „războiului sfânt” al ortodoxiei împotriva duşmanilor credinţei, că lupta lor este împotriva civilizaţiei LGBTIQ+, pentru valorile familiei tradiţionale, pentru cuvântul Evangheliei, etc, etc.

Al treilea război mondial bate oare la uşă?

Depinde de unde te uiţi la evenimente şi cât de aproape eşti de câmpul de luptă. Ce transmite acum Lavrov - şi asta mi se pare cel mai cumplit - este că într-adevăr Kremlinul este gata să extindă conflictul din Ucraina şi că aceste linii potenţiale de de dezvoltare de acţiuni militare par să nu fie cu nimic diferite de vechile linii de ofensivă pe scară largă pe care le studiau cei câţiva strategi admişi în camera hărţilor unde erau prelucrate zilnic planurile Tratatului de Varşovia pentru avansul înspre inima Europei şi, evident, pentru perspectiva intrării în luptă a armelor nucleare.

Nu mai este un joc de strategie pe computer şi nici nu mai e vorba despre generali pensionari trimişi să-şi dea cu părerea despre război. Ameninţarea este într-adevăr reală pentru că motivaţiile profunde ale conflictului au devenit realmente globale, urgente şi vitale pentru ce va însemna supravieţuirea unor ţări, regiuni sau alianţe.