Discursul preşedintelui Franţei s-a terminat cu o profesiune de credinţă privitoare la valorile occidentului: „La démocratie est une arme et une âme pour lutter contre le terrorisme“ (Democraţia este armă şi suflu în lupta împotriva terorismului). 

Am avut şansa să-l cunosc, în 2008, pe Abdelwahab Meddeb, scriitor francez de origine tunisiană, autor a numeroase cărţi de poezie, musulman iluminist, curajos eseist antislamist, care primea cu stoicism ameninţări de la coreligionari pentru a fi vorbit deschis în cărţile sale şi cu voce tare pe platourile de televiziune din Franţa despre islamul bolnav şi barbar: „Cum să fii modern, dar să rămâi în acelaşi timp musulman? Nu putem fi moderni dacă nu suntem «infideli»îmi spunea scriitorul într-un interviu, cu 8 ani în urmă.  

Pregătind o carte de publicistică, am redescoperit această întâlnire şi, dacă vă propun astăzi cîteva fragmente, este pentru că fiecare cuvânt al scriitorului şi intelectualului musulman Abdelwahab Meddeb răsună în actualitatea imediată ca o profeţie sumbră, lucidă, insuportabilă.

Născut în Tunis în 1946, Abdelwahab Meddeb s-a stins din viaţă la Paris, pe 5 noiembre 2014. Peste doar două luni, pe 7 ianuarie 2015, atacul terorist islamist de la redacţia Charlie Hebdo avea să confirme cele mai pesimiste intuiţii ale unui poet clarvăzător, adept şi gânditor al unui islam modern, liberal: boala islamului este pe cale să cangreneze occidentul din interior...  

Abdelwahab Meddeb: „Islamul: cum se face că această origine care mă constituie, produce o asemenea monstruozitate?

Care e locul Tunisiei şi locul Franţei în devenirea personalităţii dumneavoastră?

Nimic nu vine să înlocuiască, mai ales pentru un scriitor, ceea ce în psihanalitică se numeşte „prima scenă”, scena copilăriei. Cred că fiecare scriitor îşi poartă copilul în interior, e una din particularităţile scriitorilor, a poeţilor. Pentru mine e o scenă fondatoare. De altfel a fost o scenă profund musulmană, provin dintr-o familie foarte tradiţională, conservatoare, care a dat doctori în teologie islamică. De aceea referinţa islamică a contat tot timpul în munca mea de scriitor, de poet, dar de la 11 septembrie încoace, de fapt de mai devreme, din 1978, lucrurile n-au făcut decât să se înrăutăţească: mai întâi a fost Koymeni, apoi „fatwa” împotriva lui Salman Rushdie care ne-a răscolit profund, o serie de evenimente foarte grave venite dinspre islam care au culminat cu „9/11”. Am resimţit un şoc imens şi de aceea am început să reflectez asupra a ceea ce am ajuns să numesc „boala islamului”. Cărţile pe care le-am consacrat acestui „rău” sunt, înainte de toate o reflecţie „pro domo”, a scriitorului care sunt, o reflecţie de la mine către mine, deloc politică. Cum se face că această origine care mă constituie, prima scenă care m-a format şi la care ţin dincolo de orice formă de credinţă, produce o asemenea monstruozitate? Trebuia să înţeleg eu însumi şi să văd dacă există o portiţă de scăpare. Dacă eu însumi aparţin acestei monstruozităţi aflându-mă înăuntru. Vedeţi, e o problemă vitală. Alături e spaţiul european, Franţa pe care o ador pentru că e lumea culturii, pentru modul ei de viaţă. De altfel eu articulez cele două lumi. A vrea să trăieşti în mod poetic în lume, adică să fii în iubirea pentru frumos, să exersezi zilnic imanenţa transcendentului, să ştii că ordinea sensibilă, tot ce ne înconjoară sunt bântuite de invizibil, pentru mine toate acestea sunt o continuitate a părţii islamice din mine. Sunt de fapt idei greceşti care au cunoscut o reformulare arabă în islam. Cultivarea sinelui, modul poetic de a fiinţa în lume au avut bineînţeles şi reprezentări occidentale. E o formă de continuitate. Numai că în ţările islamice se instaurează din ce în ce mai mult o ordine morală insuportabilă care nu-mi place şi atunci, pentru a-mi exersa voinţa de a trăi în cultivarea sinelui, idee grecească dar şi musulmană, a mă găsi în Europa e o fericire.

V-aţi născut în Tunis. Când aţi venit în Franţa?

În Franţa am venit târziu, la 20 de ani, în 1967, pentru studii. Făcusem trei ani de facultate în Tunis, în epocă învăţământul era foarte bun, am venit să continui la Paris, dar aveam intenţia să rămân pentru că în Tunis mă simţeam un pic în exil. Voiam să fiu într-o mare capitală culturală. Drama e că în 30 de ani statutul Parisului s-a schimbat în mod surprinzător.

Parisul nu mai este o capitală culturală?

Cum să vă spun, francezilor nu prea le place să fie atacaţi frontal precum a făcut-o jurnalul Times, afirmând şi analizând decadenţa actuală a culturii franceze. Dar din păcate despre asta este vorba. E foarte curioasă fatalitatea istoriei: pentru că iubirea pentru Franţa, alegerea ei, mă conduce de la o grandoare culturală destituită, cea a arabilor, la altă grandoare culturală pe cale de destituire, cea a francezilor. Tocmai m-am întors din Filipine unde am ţinut nişte conferinţe. L-am întâlnit pe Francisco Sionil Jose, cel mai mare scriitor filipinez, am discutat mult. Are 83 de ani. Şi-a construit opera şi viziunea asupra lumii bazându-se pe patru experienţe: o cunoaştere profundă a archipeleagului Filipinelor (jurnalist fiind, a realizat nenumărate reportaje şi sunt multe probleme în Filipine), a trăit şi cunoaşte profund lumea Americii, Japonei şi Chinei. Acesta e acum centrul lumii. (...)

În scrierile dumneavoastră vă autodefiniţi în acest fel: „mă constitui simbolic în credinţa arabă”. Cum s-a strecurat în această definiţie o anume distanţare de origini?

Credinţa eu nu o repun în discuţie, o las în enigma şi în complexitatea sa. Dar nu asta contează cel mai mult pentru mine. Realul, simbolicul şi imaginarul sunt, după Lacan, cele trei ordine care structurează o fiinţă. Toate cele trei mi s-au constituit pe marginea Coranului şi a referinţelor islamice. Fiecare are nevoie de o referinţă pentru a se structura, această referinţă m-a structurat psihologic pe mine.

„E mai multă violenţă în Biblie decît în Coran, dar Coranul e mai prost citat.”

Ceea ce surprinde în demonstraţia pe care o faceţi în cartea „Boala islamului”( La Maladie de l’islam) este poate nu atât faptul că occidentul a uitat de vocaţia culturală şi artistică din istoria şi devenirea islamului dar însăşi lumea islamică a uitat-o!

Exact. De aceea eu spun că remediul la boala islamului cere mai întâi o anamneză din partea musulmanilor, şi utilizez conştient acest termen psihanalitic, psihanaliza însăşi e o formă de anamneză. E vorba de a ajunge cât mai departe posibil în procesul amintirii pentru a găsi elemente reale şi nu imaginare legate de prima amintire. E foarte important pentru musulmani pentru că astăzi islamul e foarte simplificat, e un islam constituit complet pe baza de semne identitare distinctive cu totul antioccidentale. De exemplu relaţia majoră cu grecii care a contribuit la splendoarea islamului este cu totul uitată. Trebuie să revenim la asta, în mod propedeutic chiar, pentru a confirma faptul că a ne occidentaliza e normal, din moment ce avem aceleaşi izvoare ale modernităţii. Ştiţi că privit din China, islamul e o lume formată occidental, nu oriental.

De ce atunci Coranul e atât de prost citat, doar în ceea ce conţine el violent? Subliniaţi în cartea dumneavoastră că există nenumărate versete blânde, care promovează toleranţa faţă de ceilalţi…

Violenţa este conţinută în Coran, dacă n-ar fi acolo, lucrurile ar fi foarte simple. Trebuie să admitem că poţi fi foarte bine musulman integrist citind pur şi simplu din Coran. Problema este de interpretare şi de ierarhizare a ceea ce citeşti. Coranul nu este mai violent decât Biblia, ba chiar mai puţin. În Vechiul Testament există extrem de multă violenţă, o demonstrează astăzi unii specialişti. Chiar şi în numeroasele sale legi, Legea sclaviei, Legea Talionului, Legea inegalităţii între femei şi bărbaţi, poligamia, Coranul are fără excepţie echivalenţe juridice în Biblie. Dar Coranul le formulează mai cu blândeţe, ca şi cum Coranul ar fi ţinut cont de îndulcirea evanghelică care se operează faţă de Tora. Din păcate astăzi nu această tendinţă de îmblânzire este pusă în valoare, e mult de făcut în sensul acesta. Singura posibilitate pentru a conjura violenţa coranică şi lectura pe care integriştii o favorizează este de a decanta cele două tendinţe: tendinţa transistorică, cu mesajul peren, şi mesajul care merită neutralizat prin contextualizare istorică. Pentru că atunci când s-a născut Coranul, în spaţiul antropologic care e al său, a constituit un progres din toate punctele de vedere, doar că umanitatea a continuat, de atunci, să progreseze. Coranul corespunde precis unei etape patriarhale, bazată pe privilegierea descendenţei masculine („lignage agnatique”) dar restul lumii a evoluat construindu-se acum pe principiul egalităţii tuturor. La asta trebuie să ne adaptăm cu toţii. Operaţia e cu totul posibilă dacă este voinţă în acest sens, din păcate islamul se vrea bazat pe o universală distinctivă şi total opusă occidentului. Acum o săptămâmă scriitorul filipinez m-a întrebat de ce islamul actual e construit pe un sentiment antioccidental. China, care nu e o civilizaţie occidentală şi a cărei hegemonie mondială este de neoprit, nu cunoaşte acest sentiment.

Ce i-aţi răspuns?

Că îmi confirmă tezele şi analizele pe care le expun în cărţile mele: China e în acţiune, islamul în reacţiune.

Credeţi că, după 11 septembrie, lumea occidentală îşi mai acordă şansa de a-şi reaminti natura profundă a lumii islamice, faptul că nu se reduce doar la integrism?

Pe de o parte e necesară anamneza în lumea musulmană despre care am vorbit. Pe de altă parte este nevoie, şi nu încetez să lucrez în această direcţie, ca occidentalii să iasă din necunoaştere. E fundamental. Pentru că dacă vom cunoaşte islamul istoric asta va crea un fel de liniştire. Dar nu e numai acest lucru, suntem într-o situaţie foarte periculoasă şi cred că lucrurile se înrăutaţesc din ce în ce, pentru că n-am găsit calea cea bună pentru a conjura răul islamic.

11 septembrie este însă un obstacol în acest sens…

Da, dar răspunsul faţă de 11 septembrie ar fi putut fi de mai multe feluri. Războiul mondial contra terorii, trebuie să recunoaştem, America l-a pierdut. N-a făcut decât să sporească, în mod spectaculos, ura occidentalilor printr-o serie de erori care mai de care mai spectaculoasă. La început am susţinut războiul din Irak şi după aceea am panicat. Am văzut că lucrurile merg spre catastrofă chiar de pe 23 aprilie, când America s-a declarat victorioasă. Am văzut două lucruri: americanii au abandonat menţinerea ordinii la Bagdad, am văzut spolierea muzeelor de către mulţime, caii de rasă ai lui Saddam Husseim pe care oamenii ignoranţi i-au înhămat la plug, şi mi-am zis că lucrurile sunt foarte grave. În Afganistan n-a existat nici o minimă etică a războiului, cu bombe oarbe care au făcut victime nevinovate. E adevărat, unii spun că nu poţi alătura „etică” şi „război”; ba da, chiar în Franţa anumiţi gânditori creştini au provocat o mare dezbatere în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar în Afganistan ar fi trebuit mult mai multă prudenţă în manipularea armelor, ţinte mai precise şi în plus era nevoie de un plan Marshall iar nu de susţinerea unui guvern cu totul corupt …Vedem ce se petrece acum. E o teribilă greşeală a statului american care dintr-un stat pragmatic, ceea ce ar trebui să reprezinte esenţa sa, a devenit un stat dogmatic, ideologic. „Bushismul”, care, rănit, şi-a transformat suferinţa în ideologie, i-a pus imediat pe gânduri pe prietenii mei americani care simţeau presiunea asupra spaţiului academic, în America un spaţiu sacru, cu totul liber…Regimul „Bush” a transformat America într-un stat brejnevian. Acum America e pe cale de a se dezmetici. Acest fenomen e grav pentru toată lumea, pentru Europa nu mai vorbim. În cele din urmă America va ajunge la o înţelegere cu China, ca să-şi menţină hegemonia mondială. Axa s-a mutat acum în Pacific.

Nu sunteţi de părere că e o fatalitate…

Nu. Discutam încă din 1982, în Italia, cu Fernand Brodel, pe atunci în viaţă, despre migrarea a ceea ce el numea „capitala lumii” care a trecut din bazinul mediteranian, dinspre Veneţia-Genova spre Amsterdam, apoi spre Londra şi New York, iar de acum înainte e în Pacific, o vedem mai mult ca oricând. De aceea trebuie din nou salvat spaţiul mediteranean. Nu e o glumă. Mi se pare că viitorul Europei ţine mult de restaurarea relaţiilor cu sudul Mediteranei pentru a face faţă alianţei ineluctabile sino-americane. Nu sunt deloc un fan al preşedintelui Sarkozy, are reacţii bizare şi e un fantasc, dar asta nu înseamnă că intuiţia sa cu privire la o uniune mediteraneană nu e cu adevărat importantă şi trebuie luată în serios. Trebuie investiţi bani în acest organism. Am văzut cum Spania s-a metamorfozat şi a devenit o ţară modernă, aflată în totală fază cu spiritul europen graţie banilor europeni. Aflu că dacă Uniunea Europenă acordă unei ţări ca Ungaria sprijin financiar care reprezintă o sută, fondurile pe care Europa le dă pentru malul stâng al Mediteranei reprezintă unu la sută. La acest lucru de adaugă faptul că pericolul reprezentat azi de islamism, ceea ce are el rău şi destructiv, este interior Europei. Avem de a face acum în Franţa cu o putere politică care vine din alianţa între islamişti şi altermondialişti extrem de periculoasă. Ea se dezvoltă în locuri abandonate, în periferii, aşa cum islamismul prosperă în locurile uitate de pe malul stâng al Mediteranei, afectate de decăderea statelor respective. Trebuie să ne gândim foarte serios la aceste lucruri şi la modul în care putem interveni pentru a forţa destinul să o ia în altă direcţie. E un front de lucru triplu, politic, economic şi ideologic deopotrivă.

Sunteţi pesimist sau optimist în această privinţă?

Pentru perioada imediată sunt pesimist pentru că nimeni nu ia în serios aceste lucruri. Eu sunt în contact cu oameni politici, le vorbesc aşa cum vă vorbesc şi dumneavoastră dar e foarte curios cum oamenii politici nu ştiu ce însemnă un plan de urgenţă, toată istoria lumii ne-o demonstrează.

Cărţile dumneavoastră au fost traduse în 18 limbi, inclusiv în ţări de tradiţie musulmană din Magreb, în Bosnia sau Albania. Cum au fost primite cărţile dumneavoastră în aceste culturi?

N-a suscitat dezbaterea pe care mi-aş fi dorit-o, s-a evitat chiar acest lucru.A fost foarte util pentru cei care se simţeau cu totul pierduţi , mai ales tineri, care nu se aflau sub tentaţia mesajului islamist dar simţeau această presiune care constituie un fel de fundal permanent. Au găsit nişte criterii de restructurare în cărţile mele.

V-a fost vreodată frică de ideile şi convingerile pe care le susţineţi?

Până acum nu. Dar acum a început o campanie foarte violentă împotriva mea pe internet, după recenta emisiune de tv în care am discutat în contradictoriu cu Tarique Ramadan (N.red. cunoscut intelectual elveţian de origine egipteană, i se atribuie teza potrivit căreia un musulman trebuie să respecte regulile ţării occidentale de adopţie doar dacă nu contravin unor principii ale islamului; dezbaterea a fos difuzată pe 30 ianuarie 2008 în emisiunea Ce soir (ou jamais!) pe France 3 ). Pentru moment sunt doar insulte, nu şi ameninţări, dar nu e deloc amuzant.

Ce vă spune România?

Îmi răsare în minte cartea lui Henri Focillon asupra artei populare româneşti. O carte foarte frumoasă. Îl citeam pe Focillon pentru studiile sale asupra Evului Mediu francez, asupra artei gotice şi am fost surprins să descopăr această carte care m-a pasionat imediat. Am descoperit două elemente care mă definesc pe mine şi care aparţin acestei ţări care îmi părea îndepărtată şi pierdută într-un spaţiu slav: latinitatea şi Orientul. Există elemente otomane în această artă populară, aşa cum în Tunisia de unde vin eu există multe elemente otomane. Dacă am o sensibilitate către România, de aici se trage. (...)

Care este teza ultimei dumneavoastră cărţi, Sortir de la malédiction. L'islam entre civilisation et barbarie, apărută la editura Seuil?

Propun o cale de însănătoşire a islamului. Ar fi vorba de un islam care ar aparţine liberalilor, prin analogie cu mişcarea evreilor liberali care s-a născut la New York. Cum să fii modern, rămânând în acelaşi timp musulman. Nu putem fi moderni dacă nu suntem „infideli”. Fidelitatea infidelă este ideea pe care o propun. Cum să continui să fii musulman trăind „durerea sciziunii” ca să reiau expresia lui Hegel, deci să treci dincolo de acest doliu al despărţirii de origini şi să continui să fii musulman în ceea ce rămâne din islam după acest doliu. „Fidelitatea infidelă” este expresia pe care o foloseşte Jacaues Derrida referindu-se la judaismul său.

În cartea anterioară, „La Maladie de l’Islam”, pentru a întări o argumentaţie erudită şi raţională, îi chemaţi sistematic în sprijin pe poeţi, pe scriitori, pe artişti. E felul dumneavoastră de a afirma că, până la urmă arta, spiritul creativ va salva lumea?

Eu comunic aşa cum sunt şi cu mijloacele care îmi sunt proprii. De aceea au existat pe alocuri confuzii, unii au criticat cartea citind-o cu ochii politologului sau ai istoricului. Eu nu sunt nici politolog, nici istoric. Sunt un specialist de literatură comparată, marcat profund de literatură şi, înainte de toate sunt poet. Fac politică în maniera în care Lamartine, Chateaubriand sau Victor Hugo au făcut politică.


(Interviul integral a apărut în Suplimentul de cultură nr.180, 24-05-2008. Scriitorul Abdelwahab Meddeb a fost laureatul Premiului de Literatură Francofonă « Benjamin Fondane » ediţia 2007, iniţiat şi acordat de Institutul Cultural Român de la Paris.)