Relaţiile SUA-Rusia în format complex: confruntare globală, competiţie regională şi cooperare în Siria

Rusia vs SUA FOTO globalresearch.ca

SUA şi Rusia au ajuns într-o nouă zodie ciudată, generată de fereastra de oportunitate valorificată azi de Putin. În pline alegeri prezidenţiale în SUA, acolo unde Moscova îşi continuă ingerinţa directă, SUA sunt nevoite să abordeze nuanţat Rusia lui Putin pe toate cele trei paliere: confruntare, competiţie şi cooperare.

Cu schimbări extrem de turbulente şi acţiune vivace şi agresivă a Rusiei, care ameninţă cu o nouă confruntare pe scară largă, confruntarea globală întreţinută de Moscova spre legitimare, unde e inclusă şi ingerinţa în alegerile americane, e dublată de competiţia regională pentru putere şi insinuarea Rusiei lui Putin în Orientul Mijlociu, dar şi de elementele de cooperare testate în Siria.

1. Confruntarea globală

Război hibrid, pace hibridă, ocupaţie hibridă a Rusiei: conducerea statelor prin intermediul conflictelor de pe teritoriul lor

Am participat la sfârşitul săptămânii, la Baku, la o reuniune de experţi naţionali în securitate, reuniune cu uşile închise pe tema Securităţii la Marea Neagră. Marea realizare este faptul că la masă au luat loc nu unul, ci doi reprezentanţi ruşi de prim rang, apropiaţi structurilor de decizie de la Kremlin, în timp ce partea ucraineană a adus personalităţile şi experţii din Crimeea şi lideri ai tătarilor. Dar poate partea cea mai interesantă, dincolo de lecţii învăţate în Republica Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan despre conflicte îngheţate şi acţiunea Rusiei, a fost prezentarea acţiunii ce precede ocupaţia, ulterior obiectivele şi procedurile din timpul ocupaţiei. După război hibrid şi pace hibridă, am ajuns să definim ocupaţia hibridă, cea care începe, în multe cazuri, mult înainte de lansarea operaţiunilor militare prin acţiuni la nivel informaţional, racolare de personal de sprijin şi viitor combatanţi, crearea structurii viitorului leadership separatist şi cu procesele de reamenajare etnică pentru viitoarea operaţiune.

Astfel, în cazul Georgiei, ocupaţia hibridă are câteva componente, decelate deja de autorităţile georgiene când au făcut harta situaţiei şi au încercat reînnodarea legăturilor cu teritoriile ocupate, acolo unde Rusia a recunoscut independenţa  unilateral, iar acum face reunificarea teritoriilor cu Rusia. În Abhazia şi Osetia de Sud, ocupaţia hibridă a urmărit impunerea influenţei depline într-un teritoriu corupt om cu om util de către autorităţile ruse, anterior lansării operaţiunilor militare, scopul fiind dezintegrarea structurilor societale pentru a asigura dominaţia prin răspândirea în 10 zări a posibilei coagulări a rezistenţei de orice fel.

Soldaţi fără însemne în estul Ucrainei

Apoi, forţe paramilitare sunt lansate pe teren pentru a se ocupa, cu impunitate, de alterarea coeziunii comunităţilor şi de schimbarea structurii etnice prin ameninţări, constrângeri, răpiri, violuri, tâlhării. Oamenii sunt obligaţi să plece şi să-şi lase vieţile şi agoniseala în urmă. Au făcut-o în Abhazia şi Osetia de Sud, acum la rând e Crimeea. Unicele investiţii ale sistemului central rus sunt în militarizare, o militarizare extremă. Practic, zonele ocupate sunt depopulate şi transformate în baze militare gigant – în Abhazia, Osetia de Sud şi acum în Crimeea.

Al treilea instrument este corupţia şi coruperea oficialilor locali, celor din toate funcţiile publice, menţinuţi sub control pe baza ameninţării judiciare şi a cultivării aplecării spre lux şi viaţa produsă de cheltuirea banilor din corupţie. A patra componentă e organizarea contrabandei pentru subminarea guvernelor centrale ale statelor Parteneriatului Estic cu regimuri separatiste pe teritoriul lor. Sunt organizate de structurile de informaţii ruse, sunt controlate de acolo şi dau fonduri către separatişti şi ruşilor. Sunt organizate programatic împotriva statelor şi pentru finanţarea separatismului, dar şi a liderilor corupţi din statele în cauză, pentru menţinerea acestei situaţii neschimbate.

Instituţiile formale sunt controlate de serviciile secrete. Mai mult, sunt conduse chiar de ofiţeri activi sau foşti ofiţeri ruşi de intelligence. Apoi urmează izolarea totală: informaţională, comercială, investiţională, culturală. Ruşii fac blocajele şi menţin controale pentru exclusivitate schimburile comerciale exclusive şi informaţia exclusivă produsă în Rusia. Există o preocupare de justificare a acţiunilor prin conceperea şi semnarea de false tratate şi acorduri cu autorităţile teritoriului-marionetă, cu preponderenţă tratate militare, care să creeze aparenţa de legalitate, de justificare a ocupaţiei şi de menţinere a trupelor ruse.

În fine sunt utilizate componentele criminale, cele care introduc controlul social asupra regiunilor. Controlate şi proiectate de către autorităţile ruse, ele vizează obiective stricte de menţinere sub presiune şi sub control a cetăţenilor locali. Peste toate vine rusificarea, un alt proces extrem de prezent. Avem o linişte strategică în utilizarea limbilor naţionale – abhază, osetină, tătară, ucraineană (ca şi cea găgăuză, de exemplu, la altă scară) – şi unicitatea limbii ruse. Şi nu mai vorbim aici de livrarea cetăţeniei ruse, pe scară largă, în regiunile ocupate. Strategia ajută ca statele ce au asemenea teritorii separatiste să devină ostatice faţă de teritoriile ocupate, dacă vor o formulă de reintegrare. Dacă nu, intervine strategia felierii teritoriului mai departe. E o variantă win-win pentru Rusia.

Marea Strategie a abordării Rusiei: îndiguire, coexistenţă paşnică, refuzul recunoaşterii câştigurile teritoriale prin forţă

Suntem deja la aproape 10 ani de la primele mişcări agresive ale Rusiei de după lansarea Doctrinei Putin, în 2003, atunci când Moscova s-a detaşat de ideea integrării în Occident, de democraţia liberală şi modernizarea occidentală şi a pledat pentru democraţia suverană, statutul de putere, verticala puterii la nivel intern şi controlul absolut al informaţiei, blocarea extinderii Occidentului şi confruntarea directă cu acesta, în limitele resurselor la dispoziţie. În 2007 a fost înregistrată ieşirea Federaţiei Ruse din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, pentru ca în 2008 să înregistrăm „accidentul Saakashvili” şi războiul ruso-georgian soldat cu ocuparea Abhaziei şi a Osetiei de Sud, şi abia în 2013 asistam la constrângerea statelor Parteneriatului Estic să nu se alăture spaţiului de liber schimb european, la Vilnius, iar ulterior în 2014, la anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, Occidentul a conştientizat confruntarea propusă de Federaţia Rusă.

Pe de altă parte, lumea s-a mişcat spre război. Nu numai utilizarea forţei militare în rezolvarea aspiraţiilor politice de către Rusia, ci chiar înclinaţia de a nu mai discuta soluţii de pace pentru rezolvarea conflictelor, ci doar negocierea încetării focului, arată trendul spre conflict. Mai nou, am înregistrat în Marea Baltică, Marea Neagră şi în Siria, acorduri pentru stabilirea regulilor de angajare, atunci când părţile stabilesc să aibă semnalele care să facă o diferenţă între erori, incidente nedorite (soldaţi nervoşi care pun prea repede degetul pe trăgaci, posibile declanşatoare de război şi de escaladare în conflict deschis) şi atacul real, angajarea directă militară a adversarului. O adevărată alunecare a lumii spre conflict.

Federaţia Rusă a abordat comportamente contradictorii. De la formulele integrative în spaţiul post-sovietic – CSI, Uniunea Vamală, Uniunea euro-asiatică, Tratatul Organizaţiei de Securitate Colectivă – menite să asigure menţinerea structurii, dominaţiei şi legăturilor cu fostele state unionale, a trecut la un neo-imperialism, probabil ultimul val înaintea transformării în stat naţional rus veritabil, prin promovarea ca raţiune pentru ocuparea teritoriilor vecinilor a revizionismului teritorial şi a dreptului internaţional apărarea dreptului ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor, orice ar însemna aceşti termeni. Deci un drept unilateral de a decide asupra teritoriilor unde trăiesc ruşi, vorbitori de limbă rusă sau foşti locuitori ai URSS. Ultima găselniţă a transformat duşmanul virtual de la distanţă care se apropie – SUA, NATO, UE – în duşmanul din vecini, de la frontiere, care şi-a văzut teritoriul ocupat şi ciopârţit aleator de către Moscova şi toate acordurile aruncate în aer, ca şi toate angajamentele ruse din cadrul CSI anulate unilateral peste noapte.

Departe de a fi un nou război rece, confruntarea de azi este extrem de violentă şi zilnic în Donbas, de exemplu, mor oameni. Ucraina pierde câte un pluton pe săptămână într-un conflict numit de joasă intensitate, iar cifrele pierderilor sunt enorme. Marea întrebare este ce vrea Rusia şi cum să reacţionăm?

În primul rând, Rusia lui Putin nu prea ştie singură ce vrea. Vrea să fie superputere, dar nu a definit încă strategia şi scopul. Vrea o nouă Ialta, cu trasarea liniilor roşii, deşi i s-a spus că epoca sferelor de influenţă e moartă şi că în Europa nu mai e posibilă revenirea la diviziune, cortină de fier şi dominaţie de tip imperial asupra statelor suverane vecine. Vrea o înţelegere pentru securitatea Europei, dar în care UE să plătească pentru a nu „beneficia” de agresivitatea Rusiei, dându-i drept de veto pe tot ce se poate. Însă, pe fond, încă nu ştie ce vrea şi cât e dispusă să cheltuiască pentru un nou mandat al lui Putin care să-l facă cel mai longeviv conducător al Rusiei, cu mandat mai lung decât al lui Stalin la conducerea statului rus.

Marea Strategie a Occidentului conţine trei elemente, nu întâmplător două dintre ele făcând parte din panoplia războiului rece pe care Rusia o cunoaşte şi o înţelege: îndiguirea Rusiei, coexistenţa paşnică – evitarea confruntării pe cât se poate – şi respingerea oricărei recunoaşteri a cuceririlor teritoriale prin forţa armelor şi revizionism în Europa. În rest e o stare de aşteptare: susţinerea Ucrainei să-şi apere propriul teritoriu mai departe, evaluarea perspectivelor economice ale Rusiei şi aşteptarea momentului de colaps economic care va veni, chiar dacă momentul nu e încă definit. Preţul scăzut al petrolului (principala resursă a militarismului neo-imperial rus), blocarea transferului tehnologic şi evitarea modernizării sau ajutorului pentru industria de război rusă e o altă componentă a acestei aşteptări strategice. Să vedem cine clipeşte primul.

2. Episoade de război informaţional. Între confruntare globală şi competiţie regională

Generalul Serghei Kuralenko, în flagrant de dezinformare crasă: SUA vrea distrugerea Rusiei

Războiul Rusiei cu propriul popor a atins cote nebănuite în pragul campaniei electorale pentru alegerile generale din Duma de stat. Astfel, figuri marcante ale regimului Putin, oameni de mână forte, sunt folosiţi în dezinformarea crasă a propriei populaţii şi în războiul psihologic menit să menţină frica ruşilor faţă de Occident şi imaginea de duşman a SUA, NATO şi UE, aşa cum prevăd documentele militare ruse.

Generalul Serghei Kuralenko, comandantul trupelor ruse în operaţiunea din Siria, a susţinut o prezentare la o masă rotundă ştiinţifică organizată de ministerul rus al Apărării în care a prezentat drept argument pentru susţinerile sale un fals citat dintr-o pretinsă declaraţie a candidatului republican pentru Casa Albă, în 2012, Mitt Romney, care ar fi spus că SUA intenţionează să distrugă Rusia. Poza lui Romney şi citatul aferent au fost imortalizate şi prezentate de presa rusă.

Citatul fals care a fost prezentat de înaltul responsabil militar spune următoarele, indicând clar că e vorba despre candidatul la preşedinţia republicană care a făcut afirmaţia, lucru indicat de poza lui Mitt Romney pe care se derula tirada marcată ca citat:

„Ţinta noastră este Rusia. Este o ţară sălbatecă care ameninţă nu numai Statele Unite. Rusia reprezintă o ameninţare pentru întreaga omenire. Obiectivul nostru este să forţăm Rusia să se consume singură în interior, să aducă haosul şi lupta în interiorul societăţii. Vom face Rusia să ia armele şi să-i facă pe ceceni, tătari, başkiri, daghestanezi să lupte unii cu alţii. Trebuie să ne intensificăm eforturile de a discredita Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă nimic din astea nu merge, nu vom avea altă posibilitate decât să declarăm un război lin şi victorios împotriva Rusiei. Am distrus URSS-ul, vom distruge acum Rusia”, scria pe citatul atribuit lui Romney de către generalul rus.

Romney (foto dreapta) nu a afirmat niciodată cele de mai sus. Mai mult, sunt referiri incalificabile şi care sunt mai degrabă proprii propagandei ruse decât experţilor americani, consilieri ai candidaţilor la preşedinţia SUA. Referirile la luptele intestine dintre diferite etnii separatiste din Rusia sau cea despre discreditarea Bisericii Ortodoxe Ruse nu au fost niciodată în opiniile cele mai radicale ale oricărui american ce a străbătut până în spaţiul public al SUA. Este, evident, un fals grosolan. Folosit într-o reuniune asumată oficial de către Ministerul rus al Apărării, şi de un general de prim plan, extrem de important, al Armatei ruse, într-o asemenea reuniune dezinformarea este cu atât mai reprobabilă.

Cele prezentate au fost preluate şi ilustrate cu fotografiile din sală ale citatului de către jurnalistul rus Ostap Karmodi, corespondent al Radio Europa Liberă-Radio Libertatea, serviciul rus. În poza din 7 septembrie apare generalul cu citatul proiectat în spatele sau pe fondul figurii lui Mitt Romney. Textul a apărut sub semnătura jurnalistului rus Aleksei Kovalyov şi pe site-ul Noodle Remover, un website destinat dezvăluirii dezinformărilor ruse, poza aparţinând unui jurnalist rus prezent la reuniune al cărui nume nu a fost dat publicităţii.

De altfel, falsul citat a apărut de nenumărate ori în ultimii ani pe diferite site-uri şi bloguri dubioase ruse, fiind atribuit alternativ şi fostului consilier pentru securitate naţională a preşedintelui SUA, Zbigniew Brzezinski. Însă este pentru prima oară când această enormitate apare public şi e asumată într-o reuniune oficială a MApN rus de către un general de prim plan al Armatei Ruse.

Războiul informaţional e la apogeu în Rusia în pragul alegerilor generale, fiind în seria dezinformărilor şi referirea la un pretins Plan Dulles, după numele şefului CIA Allen Dulles din timpul preşedinţiei Eisenhower, care ar fi prevăzut ruperea Uniunii Sovietice prin intermediul subminării moralului de către Coloana a cincea, americană, de această dată. În fapt, teoria conspiraţiei evocată e luată dintr-o nuvelă din 1971, dar care e citată ca plan real de figuri politice precum preşedintele Partidului Liberal Democrat, Vladimir Jirinovski, consilierul economic al lui Putin, Sergei Glaziyev, regizorul Nikita Mikhalkov sau chiar, luna trecută, de către Guvernatorul regiunii Samara, Nikolai Merkuşkin, într-o declaraţie din campania electorală actuală în care îl critica pe bloggerul de opoziţie Aleksei Navalny, acuzat că este parte a acestui plan.

Serviciile de informaţii cehe sună alarma: grupări-„jucărie” ale Rusiei, gata să destabilizeze ţara

Nici nu a ieşit bine de sub tipar cartea noastră despre Războiul Informaţional că descoperirile noastre din acel studiu pe mass-media şi spaţiul public din România, asupra operaţiunilor psihologice şi războiului de troli derulat de Rusia în ţara noastră, sunt confirmate direct de către raportul serviciilor de informaţii cehe. După o atentă evaluare la nivelul Cehiei, serviciul de contra-spionaj ceh, BIS, a anunţat că SVR, FSB şi GRU poartă un „război informaţional” în Republica Cehă, creând o reţea de grupări-jucării manipulate şi agenţi de propagandă care ar putea fi utilizate pentru a destabiliza ţara.

Raportul dat publicităţii joia trecută mai notează faptul că cercetarea a pornit de la prezenţa ruşilor pe teritoriu ceh, care rămân într-un număr semnificativ după un sfert de secol de când ţara cu o populaţie de 10.6 miliarde de locuitori a scăpat de ocupaţia Moscovei şi a devenit membră a UE şi NATO. În al doilea rând, BIS susţine că „un număr mare” de ofiţeri ruşi de informaţii lucrează sub acoperire drept angajaţi ai ambasadei Ruse din Praga, care nu este nici pe departe una dintre cele mai mari ambasade ruse din regiune, cu un număr de 140 de angajaţi – de două ori mai mult decât cel al ambasadei SUA, de exemplu.

Ţintele acestor ofiţeri ruşi sunt, potrivit BIS, în special influenţarea presei cehe asupra rolului Rusiei în conflictele cu Ucraina şi Siria. Anexarea Crimeii, agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei, sprijinul acordat în Siria de Rusia preşedintelui Bashar al Assad şi implicările în bombardarea opoziţiei siriene susţinută de către Occident şi ţările sunite – statele golfului şi Turcia. Sunt temele în care Rusia încearcă să influenţeze interpretarea actelor sale şi distrugerea adevărului, compromiterea credibilităţii informaţiilor independente şi veridice.

În raportul prezentat de BIS se menţionează că agenţii ruşi de spionaj încearcă să slăbească spaţiul mediatic ceh prin infiltrarea lui, dirijarea informaţiei dată publicului şi prin răspândirea propagandei şi a dezinformării produsă la Moscova. Raportul mai menţionează că printre tacticile utilizate se numără relativizarea adevărului şi a obiectivităţii şi promovarea punctului de vedere că toate părţile mint. Prin această tehnică se încearcă introducerea dubiului pe orice fel de informaţie veridică şi amestecarea falsului introdus de ruşi cu informaţiile presei, astfel încât confuzia să permită deturnarea unei părţi a populaţiei în susţinerea falsului spectaculos cultivat de către Rusia. Moscova mizează şi pe apetenţa pentru audienţă şi spectaculos ieftin cu orice preţ al instituţiilor media cehe şi a consumatorilor cu nivel redus de educaţie.

BIS a avertizat şi că agenţii ruşi încearcă să alimenteze tensiunile politice şi sociale din ţară cu ajutorul grupurilor de susţinere populiste şi extremiste, dar şi al grupurilor-jucării ale serviciilor, manipulate spre a răspunde ordinelor de la Moscova. Recrutarea, condiţionarea şi utilizarea acestor grupuri este extrem de nocivă şi ele exced partea ideologică de stânga, de dreapta, anarhiste şi antisistem, care erau deja pe statele de plată ale Moscovei.

„Această atmosferă poate fi utilizată oricând pentru a manipula sau destabiliza societatea cehă sau mediul politic, dacă Rusia îşi doreşte acest lucru”, mai susţine raportul.

În plus, în Cehia s-a înregistrat şi unul dintre cele mai puternice lobby-uri pro-ruse din fostele state socialiste, care se ocupă de susţinerea nevoii unor relaţii prieteneşti cu Rusia, cu orice chip. În Cehia, baza de penetrare este aşa numita „frăţie slavă”, aşa cum în alte state răsăritene cheia de acces şi instrumentul pentru a provoca falsa solidaritate este „frăţia ortodoxă”.

Pe de altă parte, Cehia mai are o particularitate, atât timp cât chiar preşedintele Milos Zeman exprimă viziuni pro-ruse. El a vorbit împotriva sancţiunilor impuse Rusiei de către UE şi a fost unicul lider din comunitatea europeană care a participat la sărbătorile din mai 2015 din Moscova, celebrând încheierea celui de-al doilea Război Mondial, pe când alţi lideri au lipsit, pentru a sancţiona acţiunile revizioniste şi revanşarde ruse.

Republicanul Donald Trump şi democrata Hillary Clinton

3. Război informaţional şi cibernetic: alegerile americane şi ingerinţa rusă

După ce a apărut la Russia Today, Trump s-a scufundat în sondaje

Alegerile prezidenţiale americane au intrat în linie dreaptă, chiar dacă mai sunt 9 săptămâni de campanie. De sâmbătă, Carolina de Nord este primul din cele 37 de state care permit votul în avans care a lansat scrutinul. E un fapt extrem de important, acesta fiind unul dintre statele decisive, în care alegerea unui candidat are cel mai mare impact asupra rezultatului final, acele aşa-numite „swing states”, care migrează între republicani şi democraţi la fiecare scrutin.

Săptămâna care a trecut a fost marcată de impactul major al interviului lui Donald Trump la televiziunea rusă Russia Today, parte a concernului Sputnik, specializat în propagandă şi război informaţional global. Ieşirea publică a candidatului republican a dus la prăbuşirea accelerată în sondaje, fapt speculat şi de către Hillary Clinton, care a sancţionat prestaţia contracandidatului său pentru că nu s-a ferit să-l laude fără nici o noimă pe Vladimir Putin şi să-şi atace propria ţară şi politica externă americană a lui Barack Obama. Concluzia acestui comportament deloc patriotic şi nepotrivit conservatorismului republican a permis ca doamna Clinton să remarce faptul că Trump este nepotrivit pentru a ocupa cea mai înaltă funcţie din administraţia americană.

„Cu fiecare zi ce trece, campania asta e tot mai mult un reality show de televiziune”, a susţinut doamna Clinton. „Asta nu e o campanie electorală prezidenţială serioasă şi e dincolo de imaginaţia oricui că avem un candidat pentru preşedinţia americană care laudă un autocrat rus precum Vladimir Putin” în plină campanie.

Putin a dobândit o notorietate şi vizibilitate nemeritate în campania electorală americană prin mutarea întregii dispute a agendei actuale dinaintea eventualelor întâlniri electorale faţă în faţă pe temele susţinerii sau respingerii Rusiei lui Putin. Donald Trump a adus în mod repetat tema Putin în prim-plan, dar acum este vizibil în defensivă, după ultimele afirmaţii de la interviul din Russia Today.

În acest context, Trump a susţinut că nu crede că Guvernul rus e în spatele spargerii mailurilor Partiului Democrat şi că nu crede că Moscova s-ar implica în alegerile americane prin atacuri cibernetice. Afirmaţiile sale contrazic datele prezentate deja de către FBI şi alte agenţii americane, iar investigaţia este în curs pentru a depăşi etajul identificării fabricilor de troli ruse ca surse ale spargerilor şi atacurilor încurajate chiar de către Trump. Acesta a rugat Rusia să spargă şi să prezinte mailurile personale ale doamne Clinton, într-o ieşire ce a fost îndelung criticată de americani.

La nivelul sondajelor de opinie, deşi ecartul s-a aplatizat, episodul scurt în care un sondaj l-a plasat pe Trump în prim-plan, pentru prima oară după convenţia democrată, a fost depăşit, iar candidatul republican a plonjat în sondaje în urma declaraţiilor şi interviului la televiziunea rusă. În plus, dacă doamna Clinton are 3,5 procente în faţă, fenomenul este dublat de o scădere a candidaţilor marginali, libertarian şi ecologist, pe măsură ce ne apropiem de alegeri, cei doi ocupând un spaţiu tot mai redus în dezbaterea publică.

Mai mult, partea cea mai complicată pentru Trump este împărţirea voturilor la nivelul statelor. Pentru că alegerile americane se câştigă la nivelul electorilor, şi nu la votul popular. Democraţii au învăţat deja lecţia şi vizează cu precădere statele relevante în bătălia pentru electori, şi nu votul popular, care oricum le e favorabil. Pe acest calcul, doamna Clinton ar deţine, în fapt, 67% din electori, iar debutul votului anticipat poate să-i consolideze avansul.

Secretarul de Stat american John Kerry şi ministrul rus de Externe Serghei Lavrov

4. Cooperarea testată pe tărâm sirian

În Siria, bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru acapararea teritoriilor înaintea viitoarelor negocieri de pace

Summitul G20 a venit să sublinieze nivelul profund de divergenţe între diferitele părţi implicate în Siria şi al modului de abordare a unei viitoare păci. Două schimbări majore au alterat perspectiva unei soluţii care să genereze şi negocierile de pace.

Mai întâi, divergenţa profundă ruso-americană, după ce un număr de angajamente ale Rusiei anterioare au fost abandonate la întâlnirea bilaterală din China. Retragerea Rusiei de pe anumite poziţii de concesie în momentul în care flutura steagul încheierii cu succes a negocierilor s-a dovedit a fi o banală formă de joc de imagine, reuniunea încheindu-se cu un blocaj pe toată linia la principalele teme sensibile.

A doua e reacţia nervoasă a Iranului la intervenţia turcă fără „acordul” autorităţilor alawite siriene.

Practic, temele sunt multiple şi extrem de complexe, după mai bine de 5 ani de război civil, după lupta împotriva Statului Islamic – devenită totodată obiectiv şi pretext – după utilizarea extensivă a forţelor Peshmerga kurde pe teren şi a agendei ascunse a PYD în Nordul Siriei-Sudul Frontierei cu Turcia şi după intervenţia turcă pentru eliberarea frontierei de ISIS şi PKK-PYD, cel de-al doilea eveniment major.

În fapt, în Siria, fiecare grup are proprii săi aparţinători şi finanţatori şi propriile interese, marcând maxima complicaţie posibilă. Iranul are relevanţa controlului până la Mediterană via guvernul irakian pro-iranian şi prin alawiţii sirieni, inclusiv Hezbollahul libanez, singura problemă a unui asemenea continuum fiind zona sunită controlată de Statul Islamic şi Armata Siriană Liberă. Arabia Saudită, Qatarul şi Turcia au relevanţa protejării zonei sunnite, minoritare în Irak şi majoritare în Siria, sub dominaţia alawită, şi nevoia menţinerii coridorului sunnit între Turcia şi Iordania, spre ţările Golfului. Rusia are interesul menţinerii lui Bashar al Assad pentru garanţiile militare extinse în Estul Mediteranei, capabilităţi instalate pe termen lung şi cu relevanţă strategică pe care o guvernare a majoritarilor sunniţi de opoziţie nu o asigură. Bashar al Assad poate fi abandonat contra acestor garanţii alawite. De aceea, Rusia, pretinzând că luptă cu Statul Islamic, atacă în fapt opoziţia sunnită pentru a menţine conducerea alawită şi a asigura mai mult teritoriu decât treimea controlată azi de Al Assad. Avantajul e şi „acordul formal al Siriei” pentru intervenţie, acord pe care celelalte forţe internaţionale nu îl au.

Opoziţia sunnită doreşte să-şi preia controlul asupra resurselor şi a conducerii statului sirian fără Bashar al Assad şi fără dominaţia minorităţii alawite (sectă şiită) pro-iraniene. În lupta ei, opoziţia nu se uită prea atent cine-i în jur, cât timp luptă cu inamicul şi cu organizaţia Stat Islamic. Aici au apărut şi fostul Front Al Nusra, asociat şi disociat ulterior de Al Qaeda, dar şi alte grupări considerate de Rusia teroriste, tocmai pentru a ataca opoziţia siriană. Şi Turcia, care vrea control la frontiere, şi a propus din nou la G20 ideea fâşiei de securitate şi zonei de excludere aeriană în zona frontierei, unde să poată fi amplasaţi şi refugiaţii aflaţi pe teritoriul său.

Miezul disputei fundamentale ruso-americane are două componente: evitarea acordării pentru Rusiei a recunoaşterii pentru câştiguri obţinute cu arma în mână, respectiv a bazelor din Siria acordate de un Bashar al Assad în prăbuşire, într-o Sirie în colaps, şi nerecunoaşterea câştigurilor teritoriale pe teren cu sprijinul Rusiei, respectiv a unei preeminenţe alawite în viitorul stat. Alternativa Rusiei este un stat alawit la Mediterană, temă unde se confruntă atât cu Iranul – care pierde contiguitatea zonei şiite aflate sub control – cât şi cu Turcia pentru care deschiderea Cutiei Pandorei a redesenărilor teritoriale reprezintă o ameninţare existenţială pe tărâmul viitorului stat kurd la frontierele sale.

În plus, Rusia utilizează o capcană cu dublu tăiş, cea al solicitării separării teroriştilor de luptătorii anti-Bashar al Assad. Rusia ştie că SUA nu poate face o asemenea segregare şi utilizează această motivaţie pentru a bombarda opoziţia susţinută de americani şi de turci împotriva lui Al Assad. Această pretenţie e exagerată, mai ales că Rusia însăşi descoperă noi organizaţii declarate teroriste pe loc, deci şi această întreprindere, dacă ar fi începută, ar reprezenta un atu pentru Moscova. De aceea, în continuare, în Siria armele şi cuceririle teritoriale vorbesc.

Siria, devastată de războiul civil

Acord test în Siria: concesii unilaterale americane în favoarea lui Putin şi Bashar al-Assad

După mai multe ore de aşteptare de la încheierea unor negocieri care păreau să ducă la o nouă amânare, după multe pertractări post-negocieri – fapt ce arată dificultatea de a smulge un rezultat incert şi neclar – ministrul rus de Externe Serghei Lavrov şi secretarul de Stat american John Kerry au anunţat împreună, vineri noaptea, un acord în privinţa Siriei. Potrivit şefului diplomaţiei americane, cele două puteri speră că planul agreat va aduce pacea în Siria şi va reduce suferinţele sirienilor. Kerry afirmă că SUA au făcut concesii majore doar pentru a curma suferinţa sirienilor, pentru a evita măcelul civililor produs de asaltul asupra Alep-ului – cel de-al doilea oraş din Siria – şi pentru a da o şansă păcii.

Scepticismul este evident din declaraţia lui Kerry, dar şi din susţinerea că SUA a fost singura care a cedat, în timp ce Rusia a marcat, în contul propriu şi în contul lui Bashar al Assad, o victorie de etapă extrem de importantă: nu numai că Moscova a revenit, după intervenţia în forţă din Siria, din septembrie anul trecut (atunci când şi-a securizat o zonă de interdicţie de acces aerian pe tot Estul Mediteranei), drept jucător în orientul Mijlociu, ieşind din izolarea de după anexarea Crimeii, dar, mai mult, a reuşit să securizeze şi prezenţa la masa de negocieri a intermediarului său de pe teren, Bashar al Assad, nu numai a regimului allawit.

Într-adevăr, argumentul oferit public privind încheierea acordului a fost faptul că Rusia îl va convinge pe preşedintele sirian Bashar al-Assad să se aşeze la masa negocierilor de pace. Un lucru care s-a şi petrecut, după ce Damascul a salutat acordul şi a anunţat respectarea condiţiei iniţiale de încetare a focului. De altfel, acordul a fost salutat de UE şi de mai multe cancelarii, fapt ce trădează deopotrivă oboseala războiului sirian, dar şi nemulţumirea pentru această sursă de migranţi care afectează Europa.

Aranjamentul convenit de reprezentanţii Moscovei şi ai Washingtonului ar putea rezista însă doar dacă atât guvernul de la Damasc, cât şi opoziţia îşi îndeplinesc obligaţiile, a mai declarat secretarul de Stat. Condiţiile sunt dure şi stricte, deoarece încetarea focului trebuie să reziste măcar 7 zile între cele două componente majore ale războiului civil din Siria, timp care să permită ulterior unei forţe combinate ruso-americane – nu împreună, ci într-o formă de „împărţire a sarcinilor” – să elimine de pe teren Statul Islamic şi Frontul al Nusra, cel care era afiliat Al Qaeda, organizaţii considerate teroriste de către ONU.

Marea dilemă rămâne măsura în care forţele guvernamentale siriene allawite se abţin să desfăşoare trupe pe teren şi să efectueze operaţiuni militare aeriene în anumite zone controlate de opoziţie. Încetarea utilizării butoaielor cu explozivi şi a bombardamentelor oarbe ar putea modifica natura conflictului, susţine Kerry. Pe de altă parte, ies din spectrul atacurilor ruso-siriene organizaţiile diverse ale opoziţiei declarate unilateral de către Moscova, în funcţie de interese, organizaţii teroriste, pe care le atacau fără discernământ.

Pentru moment, Statele Unite şi Rusia fac apel la toate părţile în conflict să se angajeze la o încetare a ostilităţilor începând de la apusul soarelui, în data de 12 septembrie. Astfel ar putea fi posibilă trimiterea de ajutoare umanitare în zone greu accesibile, inclusiv oraşul Alep. În acest scop, toate forţele militare ar trebui să se retragă de pe un drum de acces către Alep. Întreg acordul ruso-american rămâne însă doar o simplă oportunitate de lansare a păcii, până la implementarea sa efectivă, a subliniat secretarul de Stat american, încă profund sceptic în privinţa acordului pe care Rusia l-a smuls după lungi pertractări, fără să cedeze măcar eliminarea lui Al Assad din administraţia allawită.

Singurele avantaje reale ale Washingtonului ţin realizarea încetării focului şi blocarea înaintării pe teren a trupelor loialiste ale lui Al Assad. Dar SUA a şi ieşit din capcana de şah etern rusă care cerea separarea trupelor opoziţiei de cele ale organizaţiilor teroriste, acţiune pusă sub responsabilitatea americană de către Moscova. Scepticismul guvernează acest acord de la Geneva, cel puţin de partea americană, mai ales că faza a treia a acordului, cea ulterioară, va fi şi mai complicată, respectiv negocierea încheierii conflictului cu Al Assad la masă. În plus, în acord intră numeroşi alţi jucători, între care Turcia, Arabia Saudită, Iran şi Qatar, fiecare responsabil pentru anumite categorii de forţe de opoziţie sau la putere de pe teren, motiv pentru care drumul spre pace se anunţă extrem de anevoios. De altfel, până la intrarea în vigoare a armistiţiului, aviaţia rusă a atacat deja sâmbătă seara zone de la nord de Idlib controlate de opoziţia siriană, în tentativa de a schimba situaţia de pe teren până la aplicarea acordului.