„Urgenţa sanitară mondială“ decretată acum de Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul general al OMS, este o măsură extremă şi, până în acest moment, decisă de patru ori în istoria organizaţiei: în 2009 pentru gripa H1N, în 2014 pentru poliomielită, apoi tot în 2014 pentru epidemia de Ebola care a făcut 11.300 de morţi în trei ţări din Africa orientală (Liberia, Guineea, Sierra Leone) şi în 2016 pentru virusul Zika.  

„Urgenţa sanitară mondială“, în termenii reglementărilor OMS, este decisă atunci „când se produce un eveniment extraordinar în privinţa căruia există certitudinea că este un risc pentru domeniul sănătăţii publice în alte state din cauza riscului de propagare pe plan internaţional... şi care poate necesita o acţiune internaţională coordonată“. În imediat, există riscul de propagare în zona proximă celei de Congo unde au apărut două cazuri de EBOLA, adică în Uganda, cele două ţări având acolo 875 km de frontieră comună. Uganda este în stare de alertă încă din vara anului trecut dar problema uriaşă este că circulaţia între cele două ţări se desfăşoară nu numai pe la posturile de frontieră unde este instalat un control sanitar, ci pe traseele din junglă, folosite de secole şi niciodată întrerupte. Este ceea ce spune acum Josephine Ofwera de la Organizaţia Crucii Roşii din Congo: „Multe persoane continuă să intre în ţară fără să mai treacă prin zonele unde este realizat depistajul pentru EBOLA“.

Pentru a nu introduce şi o stare de panică odată cu anunţul respectiv, directorul general al OMS a ţinut să precizeze că „riscul de diseminare în regiune al febrei hemoragice EBOLA rămâne ridicat, dar este mic în afara acesteia“. Dar al doilea caz declarat de Ebola este cel care a provocat alerta generală deoarece s-a declanşat la Goma, cel de-al doilea mare oraş din Congo (puţin peste 1 milion de locuitori).

Oraşul Goma se găseşte la frontiera cu Rwanda, are un port de unde pleacă un trafic continuu către Bukavu şi Kivu-Sud, dar are şi un aeroport extrem de folosit extrem de frecventat de localnici, turişti, dar şi de oficialităţile şi personalul ONU care lucrează în spitalele, centrele de tratament şi depistare din regiune.

Speranţa în acest moment este că s-ar putea să funcţioneze vaccinul experimental denumit rVSVG-ZEBOV-GP şi care a început să fie testat pe oameni de către OMS începând cu 2015 în timpul epidemiei EBOLA din Guineea. VSV este o versiune generic modificată care conţine o proteină a virusului Ebola Zire, astfel încât să poată provoca un răspuns imunitar. Dar nu este încă omologat, deci poate fi folosi folosind procedeul „acces lărgit“ şi se bazează pe acceptarea voluntară a tratamentului şi care, după înscrierea în program, primesc gratuit o doză de vaccin care, în principiu, ar trebui să fie eficace pe o perioadă de un an.

Decizia OMS privind „urgenţa sanitară mondială“ a fost luată după ce s-a stabilit cu absolută certitudine că virusul ce a ucis acum în Congo face parte din lista de 5 din „lista Ebola“: Zair, Sudan, Bundibugyo, pădurea Tai şi Rseton. Dintre aceştia, primii patru, spun cei de la OMS, sunt potenţial primejdioşi pentru oameni, iar acesta de acum este de „Ebola, stereotip Zair“, acelaşi responsabil pentru precedenta epidemie mortală.

Este a zecea epidemie de acest fel şi virusul este extrem de primejdios (procentajul letal atinge 90% din persoanele infectate) şi o singură persoană bolnavă poate infecta la rândul ei între 6 şi 10 alte persoane.

De fapt, asta a fost, este şi pesemne că va rămâne pentru foarte mult tip de acum înainte marea primejdie cu care se confruntă Africa: disparităţile economice care provoacă acum o scădere reală şi semnificativă a condiţiilor de viaţă în multe regiuni, afectate pe conflicte endemice cărora li se adaugă o succesiune de sezoane agricole marcate din ce în ce mai mult de schimbările climatice. Iar mondializarea face ca transferul geografic al acestor probleme, inclusiv al bolilor, să nu mai fie deloc imposibil sau să reprezinte o proporţie statistică posibil de ignorat. Drept care se multiplică avertismentele OMS asupra nevoii de cooperare internaţională foarte rapidă şi extinsă pentru a constitui bariere sanitare şi a aproviziona zonele afectate cu provizii suficiente de vaccin. Şi, evident, o informare în timp real a cetăţenilor planetei că, undeva, virusul respectiv este foarte activ şi lucrează, Ministerele Sănătăţii din statele membre OMS având obligaţia de a transmite aceste buletine de alertă.