Exact acelaşi lucru se conturează a fi posibil, în perioada următoare, în Ucraina deja profund divizată de secesiunea celor două regiuni din est care refuză orice contact cu Kievul şi sunt gata să-şi apere independenţa cu forţa armelor, apoi marcată de pierderea controlului asupra litoralului Mării de Azov şi, evident, mutilată prin pierderea Crimeei.

Din punctul meu de vedere, asta înseamnă încă o dovadă, din păcate tragică şi care va avea urmări certe în teren, a lipsei de înţelegere a Occidentului şi a contactului rămas superficial cu mentalităţile unor populaţii care trăiesc în alt timp al istoriei, după alte reguli şi posedă propriile raţionamente identitare, toate strict legate de supravieţuirea fizică, imediată, a naţiei şi familiilor lor. Occidentalii au crezut că discursul lor despre beneficiile prosperităţii avea cumva să oculteze şi să potolească patimile aprinse de discursurile naţionaliste şi, după încheierea războiului, avea să acopere memoria atrocităţilor. Au crezut, şi iată că realitatea îi contrazice la modul cel mai dramatic, că acel mix de război civil-conflict religios intercomunitar pe care-l vedeau explodând în ţările din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia nu avea cum să se producă în spaţiul unei Europe civilizate, mult superioară prin modelul său social, prin educaţie şi prin structurarea preponderent laică a societăţilor.

Fals, deoarece Balcanii occidentali, adică mozaicul de stat rezultate din spargerea în sânge a Iugoslaviei, nu a putut construi decât un pospai de stabilitate tocmai din cauza memoriilor care rămân vii şi sursă permanentă de durere. Situaţia este departe să fie rezolvată, E adevărat că apetitul lor pentru intrarea în NATO şi UE a temperat mult lucrurile în unele state dar, după cum se vede, nu şi în nucleul dur al conflictului, Kosovo şi relaţia sa nelimpezită şi mereu tensionată cu Serbia. Proclamarea de către parlamentul kosovar a începerii oficiale a procesului creării armatei naţionale a provocat nu numai reacţii de mare îngrijorare în Serbia, ci şi în cadrul NATO: Jens Stoltenberg, Secretarul General al organizaţiei, a recunoscut că decizia respectivă a fost luată într-un moment prost şi “împotriva sfaturilor date de NATO”, Alianţa urmând să-şi revadă rolul viitor în Kosovo. Singurii care au aprobat mişcarea au fost americanii, Philip Kosnett, amsadorul SUA în Priştina, spunând că “este absolut firesc pentru Kosovo, stat suveran şi independent, să aibă propria sa capcitate de apărare”. Ziarele naţionaliste sârbe au reacţionat violent, unul dintre ele titrând “Războiul cu Kosovo a început pe 15 decembrie 2018”, cu referire la ziua votului.

Mai este posibil? Cu siguranţă că da, mai ales că teritoriul Balcanilor de Vest nu este bântuit doar de demonii cei vechi şi atât de rezistenţi ai urilor intercomunitare, dar au apărut şi prezenţe noi, extrem de active. Rusia îşi întăreşte considerabil influenţa în teritoriul său tradiţional de prietenii, mizând pe resurecţia unei ortodoxii foarte militante acum, sub impulsul legăturilor cu Biserica ortodoxă moscovită care grupează în jurul său aliaţi destul de semnificativi în lupta contra ecumenismului de la Cosntantinopole. Drept care, în scenariul unei situaţii conflictuale Kosovo-Serbia, un loc central îl va avea situaţia minorităţii ortodoxe sârbe din Kosovo, extrem de uşor de transformat în “casus belli”. Atenţie, deci, la declaraţia preşedintelui sârb Vucic din 13 decembrie: “Nu vom începe să batem tobele războiului, dar nu vom permite nimănui să năpăstuiască şi să umilească sârbii din Kosovo”. Aici este deci punctul sensibil care, la mare nevoie, va putea justifica o cerere de ajutor pe care Serbia să o adreseze Rusiei ca apărătoare mondială a intereselor ortodoxiei, aşa cum spunea Putin. Dar nu trebuie uitate nici eforturile impresionante de intrare în zonă pe de o parte aale Arabiei Saudite, pe de altă parte ale Turciei, fiecare finanţând obiective care să le permită crearea unor zone de influenţă şi de ulterioră acţiune în sectoare diverse.

Un scenariu posibil ar fi o intervenţie armată rusă justificată de chemarea ortodocşilor ucraineni fideli bisericii aliate Moscovei, acum transmiţând mesaje de oprimare în urma anunţului făcut de preşedintele Poroşenko (foto sus) privind constituirea Bisericii ortodoxe ucrainiene libere şi independente de influenţa Kremlinului, nominalizând chiar şi noul conducător al acesteia, episcopul Iepifani (39 de ani), câştigător în alegerile organizate ieri de un “Conciliu al unificării” contestat vehement de Biserica rusă. El a fost susţinut de Patriarhul Filaret care, la cei 90 de ani ai săi, îşi vede reuşită mişcare începută imediat după prăbuşirea URSS în 1991. În anul următor, Filaret proclamă un Patriarhat autonom la Kiev, entitate disidentă ce nu a fost niciodată recunoscută de vreuna dintre bisericile ortodoxe din lume. Dar, odată cu ajungerea la putere după 2014 a unor politicieni pro-occidentali, a început şi o acţiune în forţă pentru convingerea Patriarhului ecumenic de la Constantinopole să recunoască biserica respectivă, întrerupând astfel relaţiile cu Biserica ortodoxă ucraineană, instituţia ce număra pănă acum cel mai mare număr de parohii (aprox. 12.000  şi reprezenta 20%) şi care recunoştea tutela Rusiei. Patriarhatul de la Kiev, după cifrele din sondaje, este recunoscut de 40% din credincioşi, situaţi mai ales în zona occidentală a ţării. În est sunt cei care aparţin bisericii de sub influenţa Rusiei, gata acum – cum deja se spune deschis – să-şi apere teritoriul şi locaşurile de cult.

Poate să apară o asemenea cerere de ajutor adresată Rusiei? Se prea poate dacă mişcările kosovarilor sau ale autorităţilor de la Kiev vor fi considerate de Putin, la chemarea Bisericii ortodoxe ruse, drept un atac direct şi grav la temeiurile ortodoxiei pe care are menirea istorică s-o apere.

Cred că temeiurile unei viitoare implicări externe a Rusiei vor fi explicate lumii printr-un apel sentimental la nevoia de a salvgarda structurile identitare ale unei lumi profund ortodoxe ameninţate de presiunea unui stat musulman cu politici naţionale agresive (cazul Kosovo) sau de politizarea excesivă şi nepermisă care transformă biserica în unitate de luptă pe frontul războiului civil din Ucraina şi în prezenţa unei decizii viitoare a Parlamentului de la Kiev de deposedare a fostei biserici oficiale de toate bunurile sale. Este un scenariu veridic tocmai deoarece, în această uriaşă schimbare de paradigmă geo-politică, puţine sunt hărţile la care se mai poate apela, dar, cu siguranţă, cele ale “teritoriilor de influenţă religioasă” sunt în continuare interesante deoarece au acelaşi potenţial de a evoluţie rapidă spre conflicte deschise.

România este prinsă în cleştele unor situaţii dificile: conflict posibil în Kosovo, stat pe care nu-l recunoaştem, dar în favoarea căruia vom acţiona din nou datorită relaţiei noastre cu SUA (şi în defavoarea fraţilor ortodocşi sârbi pe care poate că va dori să-i ocrotească Putin, va fi firesc să recunoaştem noua biserică naţională ucraineană, fragilizând însă şi mai mult soarta celei din R. Moldova, şi aşa supusă unei uriaşe presiuni din partea surorii sale mai mari şi prietena Moscovei.

Dar nimeni nu va vrea ca un conflict fratricid pe baze religioase să poată contamina regiunea. Drept care se poate să ne apropiem de momentul în care marile puteri, precum odinioară, să pună hărţile pe masă şi să redeseneze contururile noilor zone de influenţă. Iar una dintre opţiuni, se spune, ar fi pe baza zonelor de preponderenţă populaţie/religie/naţionalitate predominantă. Ne întoarcem în timp? Desigur, căci cine a zis că nu se poate?