Dan Gîju, pseudonim literar Bogdan Didescu - născut la 27 noiembrie 1964, în localitatea Dideşti, din judeţul Teleorman -  este poet, pictor, publicist, romancier, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” (India), membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. 

Militar de carieră, cu grad de colonel meritat - nu acordat ca bonus, de un ex-ministru al apărării, mut public, dar dornic să se pună bine cu anumiţi formatori de opinie, înălţându-i în gradul incompetenţei lor - din 1999 lucrează exclusiv în structuri cu specific cultural-educativ şi de informare din armată , respectiv Trustul de Presă, Muzeul Militar Naţional şi, din 2011, la Editura Militară.

Debutează cu mai multe poezii în nr. 5/1983 al revistei „Catarge la orizont” din Constanţa şi, ulterior, cu proză scurtă în revista „Viaţa armatei”, Bucureşti, în 1997.

Va continua să publice în săptămânalul „Observatorul militar”, în revistele „Litere” (Târgovişte), „Historia”, „Viaţa Basarabiei”, „Eroica” ş.a.

În 2004, la iniţiativa realizatorului acestui interviu, înfiinţează revista „Viaţa militară” serie nouă, editată de Ministerul Apărării Naţionale.

În aprilie 2009, a fondat revista de cultură militară şi patriotică „ProARME”, cu apariţie trimestrială.

Interviul de mai jos este între un simplu jurnalist şi un scriitor care nu scuipă pe armata ţării. 

 

 

 Aţi scris pagini memorabile despre cei care au luptat, în armata ţării, în ultima conflagraţie mondială. Ce fel de ofiţeri îi comandau?

– Mulţumindu-vă pentru posibilitatea oferită de a-mi expune aici câteva gânduri, idei, opinii etc., încep prin a recunoaşte că da, am scris, încă scriu şi voi mai scrie, trag nădejde, pagini nu neapărat memorabile, cât din acelea care să pună într-o lumină, mai apropiată de adevăr, imaginea militarului român, per ansamblu, trimis de Ţară ca să semene nu cu grâu, cât cu propriile lui oase câmpurile de bătaie ale lumii, de la Sarmisegetuza la Stalingrad, de la Nicopole la Marienburg, de la Viena la Kabul şi tot aşa, scopul, nobil şi greu, ca un testament dintre cele mai sfinte, fiind unul şi acelaşi de când ne ştim: nemurirea neamului românesc.

Şi în egală măsură, cât mi-a stat şi îmi stă în putinţă, pe timpul, pe nervii şi uneori pe banii mei, le-am oferit câtorva veterani de război autentici – nu eroi de conjunctură, sperjuri din stirpea pârcălabului Ieremia Golia – şansa nesperată, pentru cei mai mulţi dintre ei, de a-şi publica, deşi în tiraje modeste, faptele de arme de pe câmpul de luptă în ultimul şi, din câte se pare, nici pe departe cel din urmă război mondial.

Dacă va fi cazul, desigur, voi şi exemplifica, oferind nume, titluri de cărţi, eventual indicând articolele introduse cu consecvenţă, aşa cum nu prea se mai practică azi, în publicaţiile al căror program editorial a ţinut cât de cât cont şi de autoritatea mea până mai ieri.

Autoritatea dumneavoastră este dată de cărţile scrise, nu de deciziile unor dispăruţi, acum, din organica ministerului armatei...

Strict referitor la întrebarea dumneavoastră însă, răspunsul este cât se poate de simplu, complicat fiind doar unghiul din care abordăm lucrurile.

Altfel spus, dacă privim cu ochii noştri, totul este pe cât de nuanţat, pe atât de clar, în sensul că soldatul român a fost condus, îmi place să cred asta, de nimeni altul decât de ofiţerul român, aşa cum se prezenta el la ora respectivă, adică mai mult sau mai puţin conştient de misiunea încredinţată, mai pregătit sau nul, cu gradele dobândite regulamentar, ori pe criterii de clan, asta nu mă priveşte şi nu vreau să comentez aici.

Îmi place sintagma folosită. Criterii de clan! Mare adevăr...

Profit de ocazie însă şi spun că, din perspectiva învingătorilor vremelnici, şi chiar a aliaţilor de conjunctură, aspectul este mai mereu discutabil, fiindcă interesele sunt altele, nu o dată diametral opuse, şi răspunsul, aici, nu poate fi nici într-un caz cel adevărat, deşi, pe de altă parte, poate fi extrem de pe placul nostru.

Şi vă invit să analizaţi ce aliaţi am avut noi începând de la 1877 încoace, fiindcă încă este de studiat cum s-au comportat aceştia cu noi, per ansamblu, dar şi noi faţă de ei, căci şi aici avem deosebiri de nuanţă, mai ales că la mijloc există şi un problematic 23 august 1944...

Inclusiv azi. Cu imaginea mareşalului Ion Antonescu mai vie decât aceea a celor care i-au decis soarta...

Ca să vă ofer un reper concret, rapid şi tranşant la întrebarea aceasta, cât se poate de obiectiv – şi am toate motivele să apreciez că a fost obiectiv –, fac trimitere la comentariile feldmareşalul Erich Manstein, din cartea sa de memorii intitulată Victorii pierdute, editată şi la noi după 1989, unde, între altele, caracterizează cam tot spectrul armatei române, pe care în parte a comandat-o şi, deci, a cunoscut-o foarte bine, de la simplul soldat la comandantul de căpetenie, incluzând aproape că în mod automat şi portretul ofiţerului român, cu dublă bătaie încă, adică pe ofiţerul cu grade superioare, maior–colonel, chiar general, precum şi pe cel inferior, mai tânăr şi, deci, predispus la asimilarea tehnicilor şi metodelor de instrucţie moderne, atunci ca şi azi, ca şi în toate timpurile, de la sublocotenent şi până la căpitan, într-o infimă parte şcoliţi inclusiv în Wehrmacht, între timp, aşa cum astăzi sunt plimbaţi prin academiile armatelor NATO.

Comparaţia finală ţine de percepţia dumneavoastră, ca scriitor. În opinia mea sunt realităţi diferite, în epoci cu semnificaţii distincte. 

De prisos să insist că, în ceea ce-i priveşte pe ofiţerii noştri superiori, neamţul a fost foarte critic, fapt extrem de grav, întrucât nu spunea o mare noutate, pe undeva repetându-se figura din Primul Război Mondial.

Şi, dacă e să punem pe hârtie, teoretic vorbind, o ecuaţie simplă, nu m-aş mira să nu ajungem la un rezultat identic, Doamne fereşte!, şi într-un viitor război de talia celor două.

Ruşii, în schimb, au avut întotdeauna o părere nu prea măgulitoare, şi nu faţă de corpul ofiţeresc, precum nemţii, cât faţă de armata română în genere, şi ştiu asta de la bunicul meu dinspre partea mamei, Dumitru Diaconu, din Dideştii Teleormanului, care m-a crescut de la vârsta de 9 luni, până când am intrat în liceul militar, caporal de transmisiuni în Regimentul 3 Olt, care a luptat până la sud de Stalingrad, fiind decorat de conducătorul statului - am acasă brevetul în original semnat de acesta.

De la el am auzit prima oară, detaliu confirmat ulterior din alte surse, că atunci când ştiau că au în faţă trupe române, ruşii plecau la atac ca la nuntă, ceea ce nu se întâmpla când urmau să se confrunte cu nemţii.

Evident, aveau şi motive să stea bine cu moralul la acest capitol, întrucât le opuneam o armată de căruţe, în vreme ce ei, cel puţin în a doua parte a războiului, erau tot mai motorizaţi, aproape ca orice armată modernă.

Cu vânătorii de munte, atât, poate şi cu ceva aviaţie, ce le-am mai stat în cale ruşilor, dar şi aici este cam discutabil că, de regulă, industria noastră de război aflându-se încă în faza copilăriei, până la urmă tot cu sânge am ajuns să plătim oalele sparte, după căderea Franţei, în 1940 – ca să înţelegem odată şi odată ce se întâmplă când ajungi să te bazezi pe o alianţă, chipurile! –, ca şi în războaiele precedente, şi asta mă doare cel mai mult.

Înţeleg apropoul. Eu însă văd diferit situaţia de azi. Mult mai complexă, în care interdependenţa aliaţilor de acum este mai puternică decât este evidenţiată public. Din teama de un viitor (im)previzibil.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, părerea mea e cât se poate de directă, în aparenţă, anume că soldatul român a fost comandat, fireşte, de către ofiţeri… români, că de către cine altcineva?!, cu calităţile şi defectele lor genetice şi de rasă, şi asta trebuie subliniat cu prioritate, nicidecum cât de pregătit a fost acel ofiţer, de către cine, după ce metode, împotriva cui, pe baza cărei doctrine etc.

Fiindcă au existat războaie în istoria modernă a Europei, şi nu puţine, când, din nenorocire, soldatul român a fost „dus la căsăpie”, cum se exprima un ziarist interbelic, sub comanda unui ofiţer austriac sau ungur – şi fireşte că mă refer la soldatul ardelean de până la 1918, ba chiar la cel dintre 1940–1944! – şi, nu în ultimul rând, a unuia sovietic, uzbec, ucrainean sau mai ştiu eu de care, în orice caz de unul provenit din acest incomensurabil spaţiu slav, care încă ne presează şi ne va presa Dumnezeu ştie până când, aşa cum ne-a presat şi spaţiul german, cel otoman, fanariot, catolic chiar…

Aşa este. Încă ne presează. Dar numai în cadrul unui vizibil război psihologic. Ruşii ştiu foarte bine, de la Summitul NATO, de la Lisabona, că niciun soldat sau tanc al Federaţiei Ruse nu mai poate trece Nistrul. 

Dar şi la nivel macro, soldatul român a fost comandat – mai e comandat şi azi, în era coaliţiilor de tot felul – de ofiţeri din alte armate, aşa după cum politica lumii, către care tindem, este făcută în altă parte, numai că de data aceasta avem de-a face cu excepţia de la regulă şi nu invers.

Din nefericire, indiferent cine l-a comandat, mai întotdeauna soldatul român a fost dependent de tehnica străină, problemă lesne de verificat în toate războaiele, absolut, inclusiv în cel de azi…

Bine însă că, spre deosebire de până mai ieri, de data aceasta avem puştile şi gloanţele noastre, că în Primul Război Mondial, de pildă, deşi era clar ca bună ziua, cum, de altfel, este şi azi, că războiul bate la uşă, nici măcar aici n-am fost acoperiţi, în plină horă a morţii noi aşteptam să ni le trimită francezii, pe la Arhanghelsk, pe bani grei, împrumutaţi cu clauze împovărătoare, în vreme ce feldmareşalul von Mackensen, instalat bine mersi la Bucureşti, ne vămuia ţara nemţeşte, după cele mai noi descoperiri ale ştiinţei războiului de ocupaţie...

Vorbesc de puşti moderne, de mitraliere ş.a.m.d., nu de flinte haiduceşti, de topoare, coase şi furci, că din acestea, slavă Domnului, se găseşte la orice oră un binevoitor să ţi le trimită sub formă de ajutoare frăţeşti…

Există şi azi o canonadă mediatică, ridicolă, vulgară, a spiritelor de o anumită factură, contra celor care au optat pentru cariera armelor înainte de lovitura de stat din decembrie 1989. Ca scriitor, cum vă raportaţi la acest penibil fenomen?

Canonada nu este nici ridicolă şi nici vulgară, ci ea este, adică există pur şi simplu…

Fiindcă aşa a fost dintotdeauna. Şi aşa va fi întotdeauna.

De fapt, aşa este şi firesc să fie. Şi nu împotriva ofiţerilor, eventual a subofiţerilor de dinainte de 1989 este concentrată, sau concertată, ci a armatei române în genere, deocamdată însă metoda adecvată a destructurării ei fiind aceea „pe bucăţi”.

Bună observaţia...

Şi cum armata aşa-zis regală, atâta cât a mai scăpat teafără de pe cele două fronturi, a fost făcută ţăndări în primii ani de după 9 mai 1945, acum a venit rândul, chipurile, armatei lui Ceauşescu.

Chapeau bas!

Este cea mai certă dovadă că România e ţintă şi că are duşmani, că aceştia sunt periculoşi, puternici şi nu stau în expectativă…

Cu atât mai mult că este nu necesar, ci obligatoriu să fie combătuţi prompt, cu toate mijloacele şi pe toate căile, inclusiv diplomatice, politice, propagandistice, versiv şi subversiv şi, în ultimă instanţă, dacă nu vom avea încotro, militare.

Problema e să şi avem cu ce şi, mai ales, să avem comandanţi curajoşi, măcar ca la 1916!, nu ca în tragica vară a memorabilului an 1940 când, oferindu-ni-se nesperata şansă ca să ne acoperim de glorie, avându-i drept exemplu pe finlandezii mareşalului Mannerheim, n-am ştiut cum s-o potrivim mai bine, ca să le dăm ocazia imediat mai apoi tuturor hienelor să prindă curaj şi să tragă de stârvul nostru.

Şi ceea ce se vehiculează azi despre corpul nostru ofiţeresc încă e bine, adică omeneşte acceptabil, nu contează pe ce filieră este disipată informaţia şi ce dobitoc o rumegă, însă dacă vreţi o comparaţie, musai să restudiem, eventual să ne reamintim de propaganda cominternisto-bolşevică – atâta cât s-a mai păstrat prin unele biblioteci, la colecţionari sau aiurea – din perioada interbelică…, şi mă gândesc, de pildă, la nişte manifeste - am şi eu unul - şi articole din buletinul antimilitarist „Cazarma”, editat chipurile de către uteciştii români şi împrăştiat subversiv prin fabrici şi unităţi militare încă din 1931, să vedeţi acolo „afirmaţii ridicole şi vulgare”!

Şi încă n-ar fi nimic, dacă n-ar fi fost şi eficiente...

Or, asta avea să se simtă, şi încă teribil de usturător, imediat după aceea, în nici zece ani, pe timpul conflagraţiei şi cu efect în timp până azi, şi nu în liniile de bătaie, cât în spate frontului şi, mai ales, în lagărele de prizonieri, unde vitejii noştri soldaţi ridicaţi de la plug – mai grav e că s-au găsit şi câţiva ofiţeri, alde Teclu, Maltopol, Cambrea şi alţii, fie-le ţărâna blestemată! – s-au predat cu zecile de mii şi, spre deosebire de soldaţii japonezi, al căror port-drapel este de acum legendarul locotenent Hiroo Onoda, care numai ei ştiu cum au supravieţuit cu deceniile prin jungla filipineză!, scuzată să-mi fie comparaţia uşor forţată, românaşii noştri, deci, la cântecul ademenitor al Anei Pauker, agentă cominternistă de tristă faimă, nu numai că au capitulat, ci mai mult de atât, s-au pus imediat în slujba inamicului de acum secular, revenind în ţară călare pe tancurile sau în colbul batalioanelor sale de marş, cică „să elibereze ultima brazdă”, făcându-se că uită cum brazda aceea tocmai începuse să geamă iar, sub ciubotele lor cu carâmb din dihor de Siberia.

Memorabile cuvinte, pentru adevăruri dureroase.

Prin urmare, armata română, atâta timp cât va exista, dea Domnul să existe în vecii vecilor, ca şi poporul român, de altminteri, va fi lovită continuu, şi mai ales în timp de pace, care pace, de fapt, nici nu există decât, eventual, pentru naivii irecuperabili şi pentru „lupii moralişti”, bineînţeles, întrucât lumea încă de la facerea ei se găseşte într-o continuă confruntare – inclusiv armată – pentru dominaţie, a se citi supravieţuire, aşa cum pământul se află în mişcare de rotaţie şi de revoluţie şi, deci, nu există decât două etape în interminabilă alternanţă: război şi post-război, această a doua fază fiind echivalentul a ceea ce un strateg adevărat – nu un politician cu rol de agent de influenţă, colorat în tot spectrul, mai puţin în kaki – numeşte pregătire pentru război...

Şi dacă ar fi doar un agent de influenţă poate ar mai merge teatrul public, de proastă calitate...

Sigur că pe mine, ca scriitor, dar mai ales ca simplu cititor, uneori şi călător, de voie sau de nevoie, ca turist ori… misionar, care am văzut nu prea multe, însă nici prea puţine ca să mai pot fi dus de nas de orice răpciugă politicianistă ori simbriaş la vreo foaie destabilizatoare, nu mă miră de ce o ţară democrată precum Germania nu şi-a desfiinţat trupa, regimentele de conscripţi, adică, deşi soldaţii ei de astăzi nu mai sunt nici pe departe aceia care până mai acum trei generaţii au ajuns mâncând pământul până la Stalingrad, până la El Alamein sau în străfundurile Atlanticului, îmbarcaţi pe legendarele U-Boot-uri, cu atât mai mult nu mai sunt dispuşi să moară aiurea pentru… Führer şi pentru bazaconiile debitate de Goebbels, dar ei există, i-am întâlnit şi am discutat cu câţiva ‒ eram pe Tender „Donau”, în Baltica, acum vreo cinci ani, şi nu pot uita că dumneavoastră m-aţi trimis în misiunea aceea! ‒, chiar i-am privit cu simpatie, dacă vreţi, gândindu-mă că nu mai demult decât ieri instruisem eu însumi tineri asemenea lor, că doar de aceea investise statul român atâta şi atâta în mine, timp de şapte ani, ca, într-un târziu, să mă resemnez, deh, precum ciobanul moldovan din celebra noastră Mioriţa, imaginându-mi involuntar că va veni un timp, şi nu am nicio îndoială că dacă lucrurile vor merge tot aşa nu va veni, când o ţară ca România va ajunge iar precum în amintirile lui Ion Creangă despre învăţătorul său, adică să-şi completeze batalioanele, câte o mai avea atunci, şi dacă va mai avea, nu prin emiterea unui simplu ordin de încorporare, ca în anii tinereţii mele, cu atât mai mult cheltuind mii de euro pe spectacole de circ date prin parcuri, de Ziua Copilului, ca, vezi Doamne, să atragă tineretul, să-l ademenească, cică, în trena armatei, să prindă drag de oaste şi, eventual, să se prezinte la centrele de recrutare, ci prin metoda arcanului... 

Vă imaginaţi, desigur, la ce evoluţie vom ajunge atunci şi, mai ales, cât de modern va fi acel arcan, cât de legal va fi el achiziţionat, pe bază de licitaţie, mă rog…, şi mai mult ca sigur că lucrurile se vor petrece întocmai ca în armata chineză, îmi închipui că, la acea oră, una dintre cele mai profesioniste din lume.

Conform unor opinii, deloc nevinovate, cei care au participat la operaţiuni aliate, precum acelea din teatrele de război irakian şi afgan, s-au dus acolo numai pentru bani. Dacă ar fi să rescrieţi istoria acestor opţiuni, ce anume aţi scoate în evidenţă, despre cei pe nedrept numiţi... mercenari?

În primul rând că mie îmi place foarte mult acest termen, de... mercenar.

Sună mai onorabil decât sclav sau gladiator.

Până şi Mihai Viteazu, eroul meu favorit, dincolo de aura sa naţional-voievodală, tot un mercenar a fost, un condotier, plătit cu bani grei ca să ţină frontul aici, la Dunăre, exploatat la maximum după care „scos” din joc înainte de a fi prea târziu pentru „patronii” lui, din nefericire însă pentru el – nu există îndoială că şi pentru noi, ca români –, nu cu „ordonanţa”, ci, întrucât nivelul de reprezentare a fost net superior unui ofiţer oarecare din ziua de azi, printr-un asasinat politic, aidoma lui Tudor Vladimirescu – alt mercenar exemplar la un moment dat! – şi nu numai...

Mai mult decât atât, sunt ferm convins că, în lipsa recruţilor conscripţi, care au dominat scena războaielor lumii prin număr, entuziasm şi prin jertfă de sine, mercenarii au fost, sunt şi vor rămâne cei mai profesionişti, cei mai curajoşi – e drept că, pe undeva, şi cei mai disperaţi, nu o dată şi dispreţuiţi – dintre soldaţii lumii.

Dar şi cei mai mari trădători, în acelaşi timp, dacă e să vedem partea goală a paharului, fiindcă jurământul lor este banul, iar banul, ieri ca şi azi, nu a fost nici pe departe politica forte a românului.

De fapt, noi înşine, dumneavoastră ca ziarist şi eu, ca scriitor, chiar dacă nu am ajuns ca să trăim din asta, ce altceva suntem azi, acum, în plină economie de piaţă, dacă nu nişte mercenari?

Mercenarii propriilor convingeri, deloc convertibile...

Păcat că liderului român de la acea oră nu i-a trecut prin minte să facă în aşa fel încât, după eliberarea Basarabiei, în toamna lui 1941, dincolo de Nistru să combată exclusiv cu trupe de mercenari sau, în cel mai rău caz, cu voluntari.

La cât aur a pretins de la Hitler, contra petrolului şi a grânelor, ar fi putut să-şi permită, nu?

Că şi aşa ne-au lăsat „eliberatorii” lefteri după aceea, şi încă pe degeaba, deşi, orice am zice, tot a fost mai suportabil decât în Primul Război Mondial, când ne-am trezit să le punem noi la dispoziţie, benevol, întreg tezaurul, ca să fim siguri că scăpăm de o mare grijă…

M-a amuzat ironia asta...

Totuşi, deşi nu mă deranjează absolut deloc termenul acesta, eu nu-i voi numi niciodată mercenari pe militarii noştri din teatrele de operaţii, de la ora de faţă, şi aceasta fiindcă, în primul rând, nu au nici lefuri – cică mercenarii lui Mihai Viteazu erau plătiţi cu echivalentul a doi boi pe zi! –, nici mentalitate de mercenari…

Deşi ţara românească nu este lipsită, nici azi, de echivalentul menţionat...

Dimpotrivă, în străfundurile sufletului lor sunt nişte patrioţi, şi încă dintre cei autentici.

Dar, dacă legislaţia internaţională valabilă deocamdată exclusiv pentru „cei mari” mi-ar permite, fiţi convins că eu, unul, aş face acest război, aşa-zis antiterorist, cu mercenari adevăraţi.

Mai ales că aceştia există, parte dintre ei, în funcţie de ţara de unde sunt recrutaţi, sunt plătiţi cu de cel puţin trei ori suma pentru care acceptă să fie trimis în foc un militar român.

De altminteri, am cunoscut şi chiar am şi publicat într-o revistă ilustrată, cândva, un articol despre astfel de combatanţi, ca să nu mai spun că inclusiv inamicul se foloseşte de ei.

În orice caz, am mai comentat şi altădată, este bine că rulăm acele batalioane prin teatre, contribuind astfel, după experienţa şi posibilităţile noastre, la stabilitatea acelor regiuni şi câştigând, în schimb, un statut şi o încredere de sine altminteri inaccesibile, oricâte antrenamente am face în poligoanele noastre tradiţionale, atâtea câte or mai fi rămas şi acestea.

Asta se uită:"un statut şi o încredere de sine altminteri inaccesibile"!

Că mai cade câte un „lup negru”, că-şi mai rupe gâtul câte un „scorpion” nu mai ştiu de care, când şi când, că i se mai destramă familia unuia şi altuia între timp, că-i mai fuge nevasta cu instructorul auto, ori copilul, odată scăpat din cleştele autorităţii paterne, o ia razna, chiulind de la şcoală sau drogându-se cu etnobotanice, acestea sunt aspecte inevitabile şi, oricum, destul de neglijabile, comparativ cu importanţa, per ansamblu, a măreţului edificiu la care suntem invitaţi să punem umărul, fie şi dintr-o postură ceva mai modestă.

Subscriu, in integrum. 

Şi sigur că şi din această perspectivă sunt mulţi, şi încă prea mulţi aceia care ne vor mai degrabă în postură de cameriste, prin Italia, dacă se poate in corpore, schimbând pamperşii nonagenarilor de acolo, suportându-le ifosele de europeni autentici sau adunând căpşuni, măsline şi portocale, decât cu mâna pe mitralieră, de veghe la hotare, cu atât mai mult la hotarele din Irak, Afganistan sau aiurea, aşa cum alţii, cândva, secuii de pildă, de care se face atâta caz astăzi, au fost plantaţi aici, în curbura Carpaţilor, de către cine, când şi cu ce misiune aproape că nici nu mai contează…

Ceea ce contează şi, de fapt, ceea ce trebuie să ne fie nouă clar este un singur lucru, de altminteri predat prin clasa a II-a, îmi pare, anume acela că nici Mănăstirea Argeşului nu s-a ridicat fără jertfă.

Altfel spus, nici măcar Autostrada Transilvania!, ca să zic aşa, nu răsare precum curcubeul după ploaie, ci dimpotrivă, dacă nu şi-a luat partea de jertfă acum, în timpul ca şi interminabil al punerii ei în operă, nu am nici un dubiu că şi-o va lua pe timpul exploatării ei – dă Doamne să se întâmple minunea, fie şi peste un secol!

Deci, deşi pare paradoxal că până şi azi, în era celor mai năstruşnice descoperiri puse în slujba omului, când mai avem puţin până la colonizarea planetei Marte, încă nimic durabil nu se poate realiza fără, de acum, clasica vamă, cu atât mai mult un edificiu atât de fundamental cum este însăşi stabilitatea – era să zic pacea! – lumii.

Că după aceea unii vor redeveni rechini, ştiuci, lupi în piele de oaie etc., în vreme ce alţii vor rămâne aceleaşi biete caracude, inocente mioare şi aşa mai departe, şi asta face parte tot din galopul spre progres al omenirii, excepţia nefiind altceva decât, ca şi până acum, o confirmare a regulii.

Caracude utile la referendumuri, pentru baronii momentului...

În ce ne priveşte pe noi, ca indivizi, nu ne putem opune decât, cel mult, teoretic.

Iar dacă ar fi să rescriu răspunsul la această pe cât de simplă, pe atât de problematică întrebare propusă de dumneavoastră, aş spune că da, pentru bani se duc militarii noştri acolo, că doar nu pentru eliberarea… „codrilor voievodali ai Bucovinei”, deşi nu văd ce este atât de condamnabil în asta, de vreme ce şi eu, aici, în România contemporană de acum 30 de ani – oare, când a trecut acest timp? –, tot pentru bani m-am făcut ofiţer, nici într-un caz pentru a sta în poziţie de drepţi, de la prima oră a zilei, în faţa mai ştiu eu cărui nenorocit de caporal, şi abia apoi m-am gândit că da, la mijloc ar mai fi şi uniforma, iar dacă e uniforma, este şi altceva, eventual patria, pământul străbun şi aşa mai departe…

Vitriolant limbajul, dar inatacabilă argumentaţia de scriitor. 

Că acum sunt analizat la alt microscop, şi aceasta face parte tot din regula jocului, una pe care, am curajul să recunosc, nu am ştiut-o atunci, în anii când am hotărât să îmbrac haina militară, dar pe care o accept aşa cum îţi accepţi destinul, bun sau rău.

Nu trebuie să ne mire, însă aici intrăm iarăşi în paradoxul vieţii de soldat valabil de când lumea, axat pe premisele că atunci când patria – ce fericit sunt că încă mai pot folosi necenzurat acest termen! –, ţara, poporul, guvernul, ministerul, „patronul” îşi permit luxul unei armate proprii, necesară ca aerul, de altminteri, eşti plătit decent şi, în schimbul a ceea ce ţi se pretinde, respectat de toată lumea, absolut, de la comandantul suprem şi până la ţâncul din leagăn.

Pe când dimpotrivă, odată toate acestea devenite marionetele nu ştiu cui, tu, ca soldat de meserie, eşti primul pus sub semnul întrebării, umilit şi scos din rând, terfelit prin ziarele până mai ieri bune exclusiv pentru împachetat salamul şi, în cazul că faci greşeala să mai şi cazi pe câmpul zis „de onoare”, în condiţii normale, sfârşeşti prin a fi eliminat până şi de pe monumentul eroilor, nu mai zic din manualele de istorie…

Dar dacă acum mă veţi întreba pe mine pentru ce m-aş duce acolo, în Afganistanul acela, care de decenii întregi, ba chiar de secole, duhneşte a praf de puşcă, a nisip încins, a cânepă indiană şi, ce mai calea-valea, a istorie din cea mai pură şi nobilă, aş spune că pentru a scrie un roman m-aş duce, în rest pentru nimic altceva...

Iar dacă aş mai avea 25 de ani, atunci da, m-aş duce pentru a mă perfecţiona pe linie profesională, poate un pic şi pentru aventură, nu ştiu...

Pentru bani, NU?

Pentru bani nici într-un caz, pentru că ar însemna să mă vând pentru prea puţin.

De fapt, în fond şi la urma urmei, pentru noi, românii, important per ansamblu nu este pentru ce ne ducem acolo, ci pur şi simplu că suntem acolo.

Asta nu o înţeleg mulţi dintre cei care ar putea contribui la devoalarea întregului adevăr, despre Forţa Expediţionară Românească. 

Sub steag NATO, dar în uniforma armatei noastre.

Eu, ca şi alţi ofiţeri români, în misiuni specifice, am purtat şi uniformă militară americană, dar am fost respectat ca militar al României, adaptat unui exerciţiu multinaţional în care eram egalii, nu inferiorii camarazilor din baza militară de la Fort Polk. Egali şi respectaţi pentru faptul că acţionam la fel ca mai antrenaţii yankei...

Regăsindu-ne acolo, cumva pe urmele lui Alexandru Macedon, dacă vreţi, înseamnă nu că existăm, că facem parte din ecuaţie, şi că, vezi Doamne, contăm şi noi cumva, pe undeva…, cât că deşi suntem o naţie de ţărani şi păstori, şi o spun cu mândrie, uite că, spre disperarea unora şi altora, încă nu am uitat să ţinem o mână şi pe sabie, deşi mulţi, cum bine ziceaţi, ne cam cântă prohodul şi o fac bineînţeles că nu în engleză, maghiară sau eventual în rusă, ca să avem motive să susţinem că nu înţelegem, ci pre limba şi în presa noastră, urmând, nu încape vorbă, ca abia pe urmă, în faza doi, să ne pretindă să devenim şi poligloţi, ca moldovenilor noştri din stânga Prutului, de pildă, că nu mai ştiu sărmanii cine sunt cu adevărat imperialiştii şi ce vor, ce limbă vorbesc, cine le doreşte binele şi cine şi-a propus să li-l confişte pe Ştefan cel Mare, pe Cantemir şi pe Eminescu, pe acesta din urmă cu Doină cu tot.

Vorbeam despre sabie însă…

Sper să fie una din oţelul cel mai bun, deşi vedeţi bine că oţelăriile noastre – şi v-o spun ca scriitor târgoviştean, dacă vreţi – sunt ca şi puse pe lista datoriilor de război.

„Prietenii”, evident, ştiu de ce.

Avem dreptul seara, să adormim cuprinşi de tristeţi pasagere, dar datoria, cel puţin morală, de a ne trezi dimineaţa cu dorinţa de a învinge. Mulţumesc frumos pentru acest dialog neobişnuit, pe măsura dragostei de ţară a scriitorului Dan Gîju. Un conaţional pe care nu l-am văzut îngenuncheat niciodată.