Convorbiri la Geneva între şefii diplomaţiilor americană şi rusă: planurile generalilor/logica diplomaţiei

Ar mai fi încă posibil ca logica diplomaţiei, a normalităţii şi înţelepciunii, să iasă învingătoare. În spate, ca întotdeauna pe timp de criză, planurile generalilor sunt mereu gata de pus în aplicare, cât mai rapid, asigurând, cum spun ei cu maximă convingere şi cu sentimentul datoriei împlinite, un număr maxim de pierderi materiale şi distrugerea cvasi-instantanee a „aglomerărilor” de trupe inamice.

Politicienii au acum de ales. Este adevărat, asta se poate face până la un punct şi conform unei anume agende de priorităţi şi a „liniilor roşii” definite cu mare zgomot mediatic tocmai pentru a permite sau determina sensul unor negocieri reale.

În momentul în care se desfăşura setul celor trei runde de convorbiri (SUA-Rusia, NATO-Rusia şi cea la nivelul OSCE) vă spuneam că în logica marii diplomaţii între super-puteri, dacă avea să se respecte modelul pregătirii Summitului din Malta acele negocieri nu puteau fi un punct final şi în care să se ia decizii. Dimpotrivă, dat fiind că nivelul iniţial fusese doar cel al miniştrilor adjuncţi de externe, singurul semnal pozitiv de aşteptat şi sperat era mesajul că se va merge mai departe pe următorul nivel, cel al miniştrilor de externe ai celor două super-puteri, cu americanii, ca în '89, consultându-şi principalii aliaţi pentru a le comunica poziţionarea lor de etapă, cu asigurarea că nimeni nu va fi uitat.

Iată, exact asta se petrece acum: Secretarul de Stat Antony Blinken şi Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, se vor întâlni vineri la Geneva, continuând un efort diplomatic pentru rezolvarea tensiunilor privind Ucraina.  Asta în contextul în care, într-o conferinţă de presă la Berlin, Secretarul General al NATO a anunţat, fireşte, disponibilitatea Alianţei pentru continuarea discuţiilor în formatul Consiliul NATO-Rusia „într-un viitor apropiat...pentru a analiza preocupările noastre şi a avansa în prevenirea oricărui atac militar împotriva Ucrainei”.

Desigur, nimic nu poate fi simplu sau linear deoarece efortul diplomatic se desfăşoară în contextul în care, aşa cum preciza Jen Psaki, purtătoarea de cuvânt a Administraţiei Biden, „ne aflăm în stadiul în care Moscova poate lansa în orice moment un atac împotriva Ucrainei”.  Dar, în acelaşi timp, un înalt oficial al Casei Albe care a dorit să-şi păstreze anonimitatea, citat de Washington Post, spunea reporterilor într-un briefing telefonic că întâlnirea ce va avea loc la Geneva arată că „diplomaţia nu a murit... Statele Unite consideră că singurul mod de rezolvare a conflictului este diplomaţia... Suntem gata să continuăm cu Rusia un dialog profund şi reciproc pe problemele de securitate..vom vedea vineri dacă şi Rusia este gata să facă acelaşi lucru”. Blinken a plecat ieri într-o vizită în Ucraina, înainte de a se întâlni la Berlin cu omologii săi german, britanic şi francez, aliaţii europeni esenţiali ai SUA.

Dacă este extrem de clar că Occidentul nu vrea să renunţe la recunoaşterea dreptului fundamental al fiecărei naţiuni de a alege în mod liber şi suveran alianţa politică şi militară din care vrea să facă parte, care sunt în acest caz speranţele de negociere pe care le poate avea Rusia? Răspunsul l-a dat Lavrov într-o conferinţă de presă prilejuită de vizita la Moscova, luni, a ministrului croat de Externe Gordan Radman:

„Întrebarea noastră esenţială este ce anume doreşte să facă Occidentul pentru a-şi îndeplini obligaţiile asumate în termenii documentelor Summit-urilor OSCE din Istanbul şi Astana în 2010... Aceste documente specifică faptul că ţările membre OSCE nu vor proceda la întărirea securităţii lor în detrimentul altor state. Mai se menţionează acolo că o ţară sau un grup de ţări sau organizaţii nu dispun de privilegiul a fi singurele care menţin pacea şi asigură securitatea în regiune.”

Ce vor discuta principalii parteneri europeni cu americanii în reuniunea celor patru de la Berlin?

În comunicatul oficial difuzat de americani după conversaţia telefonică Blinken-Lavrov care a precedat decizia convocării discuţiilor bilaterale de la Geneva, se spune că scopul esenţial urmărit este discutarea „eforturilor comune de disuasiune împotriva oricărei agresiuni viitoare a Rusiei împotriva Ucrainei şi aliaţilor săi” precizând că părţile „sunt gata să impună Rusiei consecinţe masive şi costuri economice severe la adresa Rusiei”.

Ce înseamnă aceste „consecinţe masive” nu se precizează şi acest dubiu menţinut cu bună ştiinţă arată că deocamdată este nevoie de această presiune reciprocă pentru a se întări argumentele fiecărei părţi în negocieri. Numai că, din nefericire, există şi posibilitatea unui derapaj tragic - trebuie doar câteva secunde pentru asta - şi, din acel moment, lucrurile să fie imposibil de dat înapoi. Din această cauză sunt atât de îngrijorătoare manevrele militare neanunţate ale Rusiei care trimite forţe importante în Belarus, unele surse anunţând deja că este posibil ca asta să facă parte din necesara pregătire a unor locaţii în care să fie amplasat, provizoriu sau permanent, armament nuclear, inclusiv rachete balistice.

Toată discuţia asta repetă, aproape identic, negocierile de criză din timpul Războiului Rece şi, pe fond, ridică aceeaşi mare problemă care se dovedeşte nu numai că n-a dispărut, ci a rămas la fel de sensibilă şi tensionată: delimitarea garanţiilor de securitate privind apărarea teritoriilor naţionale şi alianţelor militare cu interese contrare şi posibil opozabile. Pe de o parte NATO cu al său Tratat de la Washington, pe de alta Rusia în jurul căreia se concentrează Comunitatea Statelor Independente cu toate aranjamentele militare aferente şi, mai precis Statul Uniunii Belarus-Rusia cu protocoalele sale de asistenţă militară. Este oare posibil ca diplomaţia să permită să se ajungă la blocarea jocurilor militare demonstrative de presiune şi să înceapă definirea intereselor de securitate ale celor două părţi odată cu inevitabila desenare a unei noi hărţi de echilibru de putere şi garanţii pentru o perioadă credibilă de timp?

Nimeni nu vrea să admită că fiecare dintre părţi are în minte propriul său desen final al zonelor de influenţă. Dar numai despre asta este vorba şi la această nouă hartă se va ajunge, într-un fel sau altul, în urma aplicării unuia dintre scenariile existente.

Este inevitabilă apariţia unui nou tip de echilibru - de aceea insistenţa tuturor asupra garanţiilor - tocmai din spaima că lipsa garanţiilor înseamnă activarea arsenalelor. Cine le are mai mari, asta deja este o discuţie cvasi-inutilă şi la limita demenţei ucigaşe. Dacă vor începe să fie folosite, nimeni, absolut nimeni nu poate da o garanţie despre cum se va sfârşi un conflict în Europa, reînviind instantaneu toate vechile uri, intoleranţe şi vendete naţionale de care cineva credea în mod greşit c-au dispărut definitiv.

Nu s-a întâmplat asta, au fost doar puse discret la păstrare. Just in case, cum ar spune prietenii şi aliaţii noştri americani care, ei, nu mai vor să se ducă să mai moară în şi pentru Ucraina, spre exemplu. Le-a ajuns şirul dezastruos de angajamente din Afganistan sau Irak.

Dar ceilalţi aliaţi, noi spre exemplu, ce vor face şi cu ce costuri estimate?