Confruntarea Rusia-Turcia în Idlib-Siria: convorbire Erdogan-Trump, iar Putin vine de urgenţă la Ankara

Acţiunile miliţiilor şiite pro-iraniene din Irak şi creşterea tensiunilor Iran - Statele Unite au ocultat în mare măsură, la începutul acestui an, o situaţie cel puţin la fel de tensionată în provincia Idlib din Siria.

Aici asaltul forţelor loialiste ale lui Bashar al Assad alături de miliţiile şiite şi soldaţii iranieni, dar şi de companiile militare private ruse şi de aviaţa rusă, împotriva opoziţiei sunnite, urmată de atacurile directe la adresa civililor şi epurarea sectară programată au dus la o criză umanitară majoră care a fost discutată pe larg în Consiliul de Securitate, vineri, 3 ianuarie. În plus, joi este aşteptat la Ankara Vladimir Putin, în condiţiile unor tensiuni tot mai importante ruso-turce în legătură cu situaţia din Idlib unde se află forţe şi puncte de observaţie turce şi opoziţia susţinută de Turcia, Armata Siriană Liberă, şi unde forţele lui Assad şi cele turce sunt angajate deja în confruntări directe.

Păcăleala cu zonele de dezescaladare şi epurarea sunniţilor

După intervenţia Rusiei în Siria, în septembrie 2015 – de unde a anunţat că a încheiat operaţiunile şi s-a retras de vreo 3 ori numai prin declaraţiile preşedintelui Putin – la 14 martie 2016, la 11 decembrie 2017 şi ultima oară la 4 octombrie 2019, în reuniunea Clubului Valdai – Rusia a asigurat forţa aeriană de lovire pro-regim, trupele de pe teren – împreună cu Iranul – a refăcut Armata Arabă siriană şi, în acelaşi timp, a creat aşa numitele zone de dezescaladare. E vorba despre zone sub controlul opoziţiei, peste tot în Siria, unde civilii care nu doreau să fie sub conducerea regimului au avut loc de refugiu.

În iulie 2017, pentru a reduce violenţa, au fost create 4 zone de dezescaladare, provincia Idlib, Rastan şi Talbiseh în nordul provinciei Homs, Gouta de Est, la Nord de Damasc şi Deraa şi Quneitra, la graniţa cu Iordania. Scopul era stoparea violenţei şi trecerea la procesul politic pregătit de ONU. În schimb, fiecare dintre aceste zone a fost atacată, pe rând, de către aviaţia rusă şi forţele pro-regim, au fost distruse spitale şi şcoli, alături de taberele de refugiaţi, civilii şi luptătorii fără arme care s-au predat au putut să se mişte către o altă zonă de dezascaladare, prin coridoare create special, pentru ca, în final, peste 3 milioane de oameni să se refugieze în Idlib, ultima enclave a opoziţiei.

Intenţia regimului nu a fost în nici un moment să treacă la alegerea parlamentului ca adunare constituantă, format din 3 părţi, un proiect ce trebuia realizat la sfârşitul lui 2018 – unde 50 de reprezentanţi să fie ai regimului, 50 ai opoziţiei şi 50 ai diasporei. Nu s-a dorit niciodată o Constituţie echitabilă, care să integreze majoritatea sunnită din Siria alături de allawiţi – o sectă şiită – şi de minorităţi creştine maronite, druze şi aşa mai departe. Soluţia a fost să menţină proiectul blocat şi, între timp, să câştige pe teren în Siria, să preia controlul pe majoritatea teritoriului şi să-l menţină cât mai mult pe Al Assad la conducerea statului, oricât de mult amanetează viitorul sirienilor prin cedările către Rusia şi Iran.

Şi cu opţiunea democratică sunt probleme mari. Mai întâi, se discută dreptul de vot al sirienilor care au părăsit teritoriul, apoi este forţată majoritatea sunnită să ia calea pribegiei, cu precădere către Turcia şi Europa, iar această epurare sectară să ajute la o situaţie care să-i dea câştig de cauză în continuare lui Al Assad care, cu minoritatea allawită, să continue să conducă statul sirian cu mână de fier. Eventual reconstrucţia să fie plătită de europeni, cum planifica Vladimir Putin, care vroia să ia banii chiar înainte de crearea Parlamentului, votarea Constituţiei şi organizarea primelor alegeri libere.

În cadrul formatului Astana – Turcia-Rusia-Iran, fricţiunile au atins cote importante odată ce Rusia şi Turcia îl susţin pe Al Assad în timp ce Turcia susţinea opoziţia siriană prin intermediul Armatei Siriene Libere şi vroia relocarea sunniţilor din Turcia pe teritoriul sirian – cu precădere a triburilor turcomane – în nordul Siriei, eventual ca tampon la frontiera de sud a Turciei faţă de kurzi, la Est de Eufrat. De asemenea, Assad nu este, în viziunea Turciei, parte a soluţiei. În plus, între cele trei părţi au apărut tensiuni şi schimburi de focuri pe teren în mai multe rânduri, cea mai recentă ciocnire fiind între ruşi şi iranieni, chiar la începutul lui 2019, fapt care a întârziat ofensiva în Idlib.

Bastionul Idlib: ultima regiune a rezistenţei anti-Assad

Idlib FOTO AFP

Provincia Idlib este ultimul bastion al opoziţiei Sunnite din Siria. Aici se află un număr dublu de persoane decât acum 9 ani, în Siria lui Assad, peste 3 milioane faţă de 1,5 milioane, tocmai din relocarea opoziţiei din zonele de dezescaladare. Aici se află opoziţia susţinută de Turcia, Armata Siriană Liberă, dar şi organizaţii jihadiste, cu precădere fostul Front al Nusra care, la începutul conflictului, a jurat ascultare către Al Qaeda. Rusia şi Siria susţin că aici se află terorişti. De aici presiunea la adresa Turciei a început cu solicitarea de a separa opoziţia de jihadişti, pe care regimul şi Rusia lui Putin i-a declarat ţinte legitime.

Turcia a propus propria sa tactică, accea de a avea avanposturi care să protejeze populaţia sunnită. De asemenea, au fost făcute patrule mixte cu soldaţi turci alături de soldaţi americani şi membri turcomani şi arabi ai Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde, care au patrulat cu precădere în jurul oraşelor kurde la Vest de Eufrat. Era vorba despre creşterea încrederii şi garantarea unei zone tampon care să evite confruntările. Dar şi aici a fost o păcăleală.

La 6 mai, Assad a decretat operaţiunea Apusul Idlibului, în zona de sud a provinciei, scopul fiind capturarea liniei strategice Morek-Latamine, dar luptele s-au încheiat fără o victorie militară. Motivele au fost disciplina precară a trupelor, conflictul ruso-iranian şi neimplicarea miliţiilor şiite pro-iraniene decât pe final – se săturaseră să dea carnea de tun pentru victorii strategice care profitau doar ruşilor – şi lipsa sprijinului de foc al dronelor iraniene, ca şi forţe militare reduse pe teren. Pauza instituită la 31 august a dus la calmarea spiritelor şi negocierile ruso-iraniene esenţiale.

Au continuat însă lovituri aeriene pentru intimidarea şi alungarea civililor, o tactică deja cunoscută în Siria. Întâlnire din 22 octombrie de la Soci şi vizita lui Assad la trupele din sudul provinciei Idlib au anunţat reluarea focului, fără ca să fie formal declanşată vreo operaţiune. Apariţia problemei de la Est de Eufrat, interesul Turciei de a prelua controlul frontierei turco-siriene şi mutarea refugiaţilor sirieni sunniţi pe teritoriul sirian a determinat acordul tacit şi tolerarea, în schimb, a atacurilor regimului Assad în Idlib, strict asupra teroriştilor.

A fost vorba mai întâi de un atac la Kibbene, în vestul provinciei, la 24 octombrie, cu tiruri ruse şi atacuri siriene împotriva grupului extremist Hayat Tahrir al Sham (fostul Front al Nusra) care controla regiunea. Apoi Rusia a lansat cunoscutele bombardamente aeriene pentru a înfricoşa populaţia civilă şi a o pune pe fugă, către Nord. Zeci de civili şi-au pierdut viaţa şi câteva mii au fugit din zona vizată. Avansul dinspre sud a început la 14 noiembrie, după atacurile aeriene la adresa taberelor de refugiaţi din zonă, la la 19 decembrie autorităţile siriene au anunţat formal operaţiunea Apusul Idlibului 2.

Sunniţii au fost împinşi spre zonele controlate de turci din Nord, lângă frontiera turcă, în timp ce autorităţile siriene au preluat controlul autostrăzilor M4 şi M5 spre Alep. Scopul real era eliminarea opoziţiei sunnite din regiune. Într-o coordonare perfectă siriano-iraniano-rusă, de această dată, avansul a fost major, au fost cucerite peste 40 de sate, însă acţiunile militare asupra civililor şi impactul umanitar a fost dezastruos, de unde atenţia Consiliului de Securitate pe această temă. Franţa şi Marea Britanie au sesizat Consiliul şi au organizat reuniunea din 3 ianuarie.

Soldaţii turci sub tirurile Armatei arabe siriene

Operaţiunile ofensive ale regimului, susţinut de aviaţia rusă, companiile militare private ruse ale GRU şi miliţiile pro-iraniene conduse de soldaţii iranieni, au pus 4 din cele 12 posturi turce în situaţie de a deveni ţinte, fiind înconjurate şi schimbând nu rareori focuri cu atacatorii. Că nu-şi mai îndeplinesc sarcina de a asigura populaţia sunnită civilă locală e una, dar deja soldaţii turci sunt ameninţaţi şi atacaţi direct.

Astfel, forţele turce au fost încercuite în cel puţin 4 posturi de observaţie din provincia Idlib: la 23 decembrie la punctul de observaţie Surman, după ce postul de observare de la Morek era deja înconjurat şi sub asediu de peste 3 luni, de la prima operaţiune a regimului. La 26 decembrie, oraşul Maaret al Numan şi zona din împrejurimi a devenit ţinta regimului, împreună cu postul de observaţie de aici al Turciei, în timp ce şi postul de observaţie turc din Tal Tukan a intrat sub presiune şi ameninţare directă a forţelor ofensive ale lui Al Assad.

De altfel, între armata turcă şi Armata Arabă siriană – loialistă- a lui Assad au avut deja atacuri şi schimburi de focuri cu precădere în zona rurală din Estul guvernoratului Idlib, chiar la începutul de an, la 1 ianuarie. Armata siriană a lansat tiruri de artilerie care au lovit postul de observaţie turcesc de la Ma’ar Hathat în timp ce soldaţii turci au efectuat tiruri de artilerie asupra poziţiilor siriene din Jarjanaz, în sud-estul provinciei Idlib. Armata siriană a atacat şi postul de observaţie turc din oraşul Sarman care este sub asediu din partea forţelor regimului din toate părţile, fiind complet înconjurat.

Turcia a insistat că nu intenţionează să-şi retragă trupele din Idlib până când nu se ajunge la un compromis politic final. De altfel, pentru Ankara, este una dintre principalele argumente pentru ca Turcia să fie parte a procesului politic final. Este şi ultima speranţă a opoziţiei majoritare sunnite din Siria, răspândite peste tot prin lume, dar în special aflată în Turcia, pentru a putea reveni în ţară şi participa la procesele politice democratice de după război.

Diplomaţia telefoanelor şi întâlnirilor turco-americane şi turco-ruse

Nu e întâmplător că tema atacurilor împotriva forţelor turce şi problema refugiaţilor au fost discutate joi, 2 ianuarie, într-o convorbire telefonică Erdogan-Trump. Conţinutul complet al convorbirii nu e public, dar comunicatele oficiale notează acordul părţilor turcă şi americană pentru nevoia de dezescalarade din Idlib. Pe aceeaşi temă e aşteptată şi discuţia Putin-Erdogan de joi, 9 ianuarie de la Ankara.

Mesajele ruse către Ankara sunt mai degrabă nervoase, în ultima vreme. Deşi formal este vorba despre dechiderea conductei de gaz TurkStream, cu 15,5 miliarde metri cubi de gaz pentru Turcia şi tot atât spre Europa, după zâmbete şi poze, discuţiile serioase vizează cu precădere două zone unde confruntările sunt directe şi unde nici Rusia, nici Turcia nu pot fi de acord ca soldaţii celor două părţi să tragă unii în alţii: Siria-Idlib şi Libia.

Rusia consideră ca “a acţionat ca un gentlemen când a luat în considerare preocupările Turciei” şi ameninţările din partea Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde, considerate forţe teroriste de către Ankara, de aceea consideră că şi Turcia trebuie să ia în considerare “preocupările ruse pentru provincia Idlib” şi preocupările faţă de teroriştii sunniţi din regiune, pentru ca “parteneriatul să nu fie cu beneficii unilaterale”. Chiar dacă nu e vorba despre un schimb direct, presiunile la adresa Turciei vor fi majore şi nu se ştie cât va conta sprijinul Statelor Unite pentru aliatul său din NATO în cadurl acestor discuţii.

Deja armata siriană a ajuns la est de Eufrat, în contact cu turcii, iar pe o parte din frontiera din nord-estul Siriei sunt patrule siriano-ruse chiar în zona de securitate turcă, unde urmează să fie amplasaţi sirienii sunniţi refugiaţi în Turcia. În plus, regimul Assad a condamnat operaţiunea Primăvara Păcii a Turciei în nordul Siriei, în zona kurdă, calificată drept atac la adresa suveranităţii siriene.

Idlib – valuri de refugiaţi, fără loc de retragere

Dezbaterea din Consiliul de Securitate de vineri, 3 ianuarie, a fost extrem de animată şi a vizat deopotrivă încheierea misiunii umanitare în Siria, la 10 ianuarie, nemaifiind autorizată mai departe, după eşecul a două rezoluţii succesive concurente, cât şi situaţia procedeului de ţintire a taberelor de refugiaţi şi alungarea sunniţilor din Siria.

În primul caz, e vorba de sprijinul umanitar pentru peste un milion e refugiaţi şi o suplimentare de urgenţă actuală pentru cei 300.000 de noi refugiaţi după ofensiva siriană în Idlib. Turcia a denunţat situaţia şi a acuzat presiunea a care e supusă – ca efect al decontului intern faţă de propria populaţiei, al mesajului către opoziţia pe care o susţine în Idlib dar şi ca averisment către Europa şi marcare a nervozităţii faţă de Rusia lui Putin. Pe de altă parte, fără a avea o rezoluţie sau o condamnare explicită, reuniunea a fost ocazia cu care s-a subliniat că eventuala combatere a terorismului – cum îşi explică Rusia operaţiunea în Idlib – nu se face cu ignorarea dreptului internaţional, inclusive a celui umanitar.

Preocupările organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului şi ale ONU au început cu atacul din 20 noiembrie din tabăra de refugiaţi Qah, la 5 km de graniţa cu Turcia, o tabără de refugiaţi considerată sigură şi lesne de aprovizionat de pe teritoriul turc. Atacul aerian s-a soldat cu 12 morţi(8 copii) şi 58 de răniţi. În oraşul Qah a fost bombardată maternitatea, care a fost parţial distrusă.

Atacurile aeriene echivalente cu o adevărată operaţiune teroristă împotriva civililor sunt cele cunoscute în Siria, deşi încalcă flagrant dreptul umanitar. Pe de altă parte, e un atac fără precedent, fiind pentru prima oară când sunt vizate tabere de refugiaţi de lângă graniţă. Regimul Assad sprijinit de aviaţia rusă chiar vor să-i alunge pe sunniţi de pe teritoriul sirian, într-o adevărată epurare sectară!

De altfel, potrivit datelor oficiale, în perioada 1 martie-24 august 2019, numai în prima parte a operaţiunii regimului în Idlib, au fost bombardate 34 de clinici, centre medicale şi spitale în provincia Idlib şi din zonele din jur, în provinciile Hamah şi Alep. Alături de bombardamentele şi tirurile de artilerie împotriva taberelor de refugiaţi, aceasta reprezintă cea mai sigură tactică de alungare a civililor sirieni sunniţi din opoziţie de pe teritoriul sirian.