Varianta integrală a articolului poate fi citită în revista FP România, ediţia nr. 41 (august/ septembrie 2014).


Această situaţie a impus crearea unui sistem de alianţe care să suplinească, într-o manieră decisivă, neajunsurile generate de poziţia geopolitică şi geostrategică, de insuficienţa forţelor militare pregătite, dar şi de lipsa unor echipamente militare moderne. Să rememorăm, pe scurt, istoria industriei de apărare româneşti prin intermediul documentelor de arhivă.

La 31 august 1931, Inspectoratul General Tehnic al Armatei a elaborat un „Memoriu asupra stării actuale a pregătirii apărării naţionale din punct de vedere al materialului de război” a României, prin comparaţie cu Cehoslovacia şi Polonia, în care a făcut o pertinentă analiză, prin metoda antitezei, a eforturilor întreprinse pe această linie în cele trei state. Polonia, aflată în 1919 într-o situaţie aproximativ identică cu a noastră, poseda, în 1931, „o industrie de război completă”, dispunând de „fabrici în directă legătură cu industriile de război, care au fost create sau reorganizate prin şi în scopul deservirii acestei industrii”. Cehoslovacia se găsea şi ea într-o situaţie asemănătoare. Din păcate pentru noi, România, din acest punct de vedere, se găsea „exact în situaţia de acum 15 ani” (adică din 1916!). Documentul indică, după prezentarea realizărilor ceho-polone, căile de urmat pentru ca şi la noi să fie „considerat capitolul industriilor de război ca un capitol intangibil, dedus înaintea cuponului datoriei publice chiar”.

Secretariatul General al Ministerului Armatei elabora, la 5 martie 1931, raportul intitulat sugestiv: „Consideraţii asupra pregătirii materiale a apărării naţionale”. Potrivit acestui document, Primul Război Mondial „a ridicat la rangul de axiomă necesitatea, pentru asigurarea apărării naţionale, de a exista, în ţară, industrii care să producă materialul necesar armatei în timp de război”. România a resimţit din plin lipsa industriei de armament autohtone în anul 1931. Autorii acestor „consideraţii” au fost obligaţi să constate, „cu tristeţe”, că, după doisprezece ani de la Marea Unire, România nu a „realizat nimic pentru atingerea acestui scop de importanţă vitală pentru apărarea noastră naţională”.                                                              

Deceniul după 1968

În august 1968, forţele militare sovietice, la care s-au adăugat trupele Pactului de la Varşovia, cu excepţia României, au lansat Operaţiunea Dunărea, mai exact invadarea Cehoslovaciei. Este bine cunoscută intervenţia lui Ceauşescu de la vremea respectivă, discursul din 21 august – aplaudat de Occident pentru curajul dovedit în raport cu URSS. Unele rapoarte informative ale CIA, declasificate în 2001, relatau o posibilă invadare a României de către sovietici trei luni mai târziu, la 22 noiembrie 1968, fapt cunoscut şi de contraspionajul românesc prin intermediul unui ofiţer polonez care lucra în staff-ul restrâns de planificare a operaţiilor militare ale Pactului de la Varşovia. Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind, în anul 2000, că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României.

Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România la 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari. Sub presiunea invaziei sovietice în Cehoslovacia, coroborată cu naţionalismul politic al lui Ceauşescu, Plenara CC al PCR din 1968 a aprobat înfiinţarea unui sector al producţiei de apărare, în cadrul industriei naţionale. 10 ani mai târziu, România devenea autonomă faţă de industria sovietică de armament şi de cea a membrilor Pactului de la Varşovia. Noul profil industrial a început fabricarea unei largi game de produse militare (aproximativ 2.000 de produse), după modele asimilate din Uniunea Sovietică şi din ţările prietene: tancuri, rachete, nave, avioane de luptă, armament de artilerie şi infanterie, cu muniţia aferentă, sisteme radar şi de transmisiuni etc. Mare parte a uzinelor de armament au fost construite cu un profil dublu, insistându-se ca liniile de fabricaţie să poată fi utilizate atât în scopuri civile, cât şi militare. O remarcă este faptul că producţia proprie de armament a creat disponibilităţi pentru exportul legal, pe pieţe partenere şi în state din lumea a treia, dar şi pentru exporturi ilegale de armament în scopul obţinerii de resurse valutare.

După 1989

În 1996, România s-a aliniat puterilor occidentale şi a semnat Aranjamentul de la Wassenaar privind armele convenţionale, precum şi alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunţe la pieţele ilegale sau la partenerii comerciali tradiţionali, aflaţi sub incidenţa sancţiunilor ONU, Uniunii Europene sau a statelor NATO.

De asemenea, reducerea numărului militarilor armatei române a dus la scăderea comenzilor Ministerului Apărării Naţionale pentru această industrie.

În 2013, România a semnat, la ONU, Tratatul privind comerţul cu arme (Arms Trade Treaty - ATT), primul instrument juridic internaţional care reglementează acest domeniu la nivel global. ATT conţine un pachet amplu de obligaţii ale statelor-părţi, inclusiv interdicţii exprese pentru transferurile de armamente convenţionale care ar încălca obligaţiile internaţionale, din tratatele şi convenţiile din domeniul drepturilor omului şi dreptului umanitar. Domeniul tratatului cuprinde operaţiile de export-import, brokeraj, tranzit şi transbordare cu produse militare din cele şapte categorii de arme convenţionale listate de Registrul ONU al Armelor Convenţionale, creat în 1991 – tancuri şi vehicule blindate de luptă, sisteme de artilerie de calibru mare, aeronave de luptă, elicoptere de atac, nave de război, rachete şi lansatoare de rachete –, precum şi din categoria armelor de calibru mic şi armamentelor uşoare.

Ca efect al acestor tratate, a reducerii numărului de militari şi a sumelor modeste alocate de Guvernul României de-a lungul exerciţiilor bugetare 1990-2014, sectorul producţiei de armament, supradimensionat la finele lui 1989, s-a redus constant prin scăderea numărului de comenzi şi intrarea în şomaj tehnic a personalului calificat. Lipsa comenzilor interne şi externe, precum şi stocurile importante din depozitele armatei au condus la restrângerea permanentă a industriei de apărare prin închiderea şi conservarea unor linii de producţie din fabricile de armament, situate, în mod obişnuit, în zone monoindustriale. Pentru că nu a găsit soluţii de restructurarea industriei de armament, statul român a cheltuit, anual, sute de mii de lei pentru plata salariilor în şomaj tehnic (aproximativ 70% din salariul brut) şi salarii compensatorii pentru cei care părăseau sistemul. Calculele estimative ne arată o valoare de peste 10 miliarde de dolari, din 1990 până astăzi.

Înainte de 1989, personalul din industria de apărare număra în jur de 200.000 de oameni, iar România exporta armament, în perioadele bune, în valoare de 1-2 miliarde de dolari. În 1989, valoarea exporturilor s-a ridicat la 700 de milioane de dolari, dar după 1990 nu a mai depăşit 300 de milioane de dolari. În anul 2001, România mai exporta armament sau produse strategice doar în Turcia, India şi Pakistan. Din 1994 şi până în 2011, conform Agenţiei Naţionale de Control al Exporturilor (ANCEX), România a exportat cel mai mult în 1995 – 167,7 de milioane de dolari, anul 2001 fiind cel mai slab din acest punct de vedere, cu o valoare totală de 24,6 de milioane de dolari. Perioada 1996-2000 poziţiona ţara noastră pe locul 40 în lume ca exportator de produse militare şi pe 64 ca importator.

Cauzele reducerii sectorului industriei de apărare

În primul rând, odată cu restructurarea armatei, de la 300.000 de militari la aproximativ 100.000, după 1990, piaţa internă a căzut. În al doilea rând, şi poate cel mai important motiv al acestei reduceri drastice, pieţele externe pe care România putea să exporte au dispărut. În anii 2000, produsele exportate de companiile româneşti s-au numărat pe degetele de la o singură mână. Cel mai rentabil produs a fost pistolul-mitralieră de calibru 7,62 mm - foto dreapta -, vândut cu peste 100 de dolari bucata. S-au mai exportat grenade de mână antiinfanterie, muniţie de artilerie, cartuşe de calibru 7,62 mm, dar şi vestitul aruncător de grenade antitanc AG-7.

(...)

În al patrulea rând, arieratele acestor companii producătoare de armament cresc constant pentru că sunt obligate prin lege să aloce bani în vederea conservării anumitor linii de producţie. În loc ca fondurile să vină de la stat, al cărui interes major este tocmai asigurarea securităţii naţionale, povara cade pe bugetele şi aşa afectate ale respectivelor companii.

Privatizarea acestor fabrici, o idee bună de altminteri, este mai degrabă doar un proiect pe hârtie. Aceste întreprinderi decapitalizate cronic, trăiesc de pe o zi pe alta, au utilaje învechite şi, cel mai grav, îşi privesc viitorul cu îngrijorare. Pentru cei mai puţin familiarizaţi, voi preciza că atunci când cineva cumpără o facilitate de producţie nu achită suma în bani a activelor acelei facilităţi, ci cumpără potenţialul afacerii, piaţa de desfacere, forţa de muncă etc. Într-un cuvânt, se cumpără o afacere. Fabricile noastre nu prea au comenzi, au contracte modeste cu Ministerul Apărării Naţionale, grevate de lipsa fondurilor, deci lipsite de ceea ce le-ar putea face atractive pentru investitorii serioşi. În piaţa de armament, o fabrică este privatizată cu cel puţin un contract important semnat în portofoliu. Să privatizezi o astfel de fabrică, fără a îndeplini minimele condiţii de performaţă, înseamnă să o condamni la moarte.

O soluţie simplă pentru menţinerea sectorului de apărare ar fi acordarea de către statul român de contracte de R&D şi achiziţie. Uzina de la Moreni nu poate fi privatizată fară un contract ferm pentru transportoarele blindate – TBT, contract pe baza căruia fabrica şi-ar putea găsi finanţare şi un eventual cumpărator. Guvernul trebuie să fie primul client al acestei industrii (aşa cum este peste tot în lume), mai ales că majoritatea acestor întreprinderi sunt în situaţia de fi furnizori captivi pe o piaţă închisă de achiziţiile second-hand.

Situaţia actuală a înzestrării armatei

În anii precedenţi, şefii armatei române au recunoscut că situaţia dotării cu echipamente şi tehnică de luptă nu este una fericită, cel puţin 65% din acestea fiind depăşite, întrucât mare parte a lor este produsă înainte de 1990. Militari şi decidenţii din aparatul de securitate naţională discută deschis despre scăderea capacităţii de apărare a teritoriului din cauza subinvestiţiei cronice în domeniul apărarii. Câteva exemple sunt elocvente: apărarea aeriană este asigurată de aproximativ 40 de avioane de luptă MiG-21 LanceR, apărarea antiaeriană este asigurată în principal de rachete S-75 Volhov (SA-2) - foto sus -, de producţie sovietică, şi de sistemul Kub (SA-6), ambele concepute la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut de birouri de proiectare sovietice.

Forţele Terestre deţin o colecţie de vehicule de luptă moderne (transportoare blindate MOWAG, Piranha IIIC) sau modernizate (sistem antiaerian autopropulsat blindat Gepard, pe şasiul tancului Leopard1), dar marea majoritate datează din anii ’70-’80, fiind de producţie românească (TAB-71, TAB-77 sau TABC-79, pe şasiu de BTR rusesc), dar de concepţie sovietică. Mai puţin de 60 de tancuri TR-85, din cele 314 produse, au fost modernizate şi aduse la standardul TR-85M1 sau TR-85M2, la sfârşitul anilor 2000 (deşi motoarele de 800 CP nu mai sunt la modă, tancurile moderne fiind dotate cu motoare de 1.300 CP). În privinţa artileriei, foarte puţine aspecte indică apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică – întrucât calibrele pieselor de artilerie sunt sovietice (100 mm, 122 mm şi 152 mm) şi, pe cale de consecinţă, nu sunt interoperabile cu NATO (105 mm şi 155 mm), iar tunurile aflate în dotare sunt de concepţie românească, sovietică şi chineză, produse în anii ’70-’80. Progrese semnificative se regăsesc însă în sistemul de transmisiuni şi comunicaţii, atât în privinţa staţiilor de transmisiuni, cât şi a radarelor de supraveghere aeriană.

Tanc românesc Leopard 1

(...)

Din cauza managementului defectuos al resurselor financiare şi, ulterior, a crizei economice, programe majore de înzestrare au fost ajustate drastic sau chiar anulate.

Astfel, programul de achiziţie a avionului multirol, care să înlocuiască bătrânele MiG-21 modernizate – 4,5 miliarde de dolari – a trebuit regândit. Luptele politice şi criza economică au dus la amânarea achiziţiei până când a trebuit să se recurgă la o soluţie de avarie pentru a se asigura apărarea aeriană a ţării. În loc de 48 de avioane, câte ar fi fost necesare, aşa cum au contractat polonezii, vor fi achiziţionate doar 12 avioane F-16 AM/BM, din stocul de rezervă al forţelor aeriene portugheze, contra unei sume de aproximativ 638 de milioane de euro. Lipsa de viziune la cabinetul prim-ministrului din anii 1998-1999, a privat România de producerea unui elicopter de atac, AH-1RO, în cooperare cu firma BellHelicopters. Proiectul Dracula, cum a fost denumit, este un bun exemplu cum să nu faci afaceri în industria de apărare. În loc să plătim 14 milioane pe un elicopter de atac, se putea produce unul similar la IAR Ghimbav, cu doar 12 milioane. O întreagă industrie orizontală se punea în mişcare, vârful de lance tehnologică fiind reprezentat de compania Turbomecanica, unde se puteau realiza motoarele T-700-401 de 1.690 CP, în tehnolgie high-tech. Incompetenţa administrativă a celor care au condus destinele militarilor a făcut ca modernizarea fregatelor Tip 22, cumpărate din Marea Britanie, să fie amânată, iar unicul submarin românesc, Delfinul, să fie menţinut în port, deşi oferă capabilităţi de luptă şi antrenament anti-submarin pentru flotila de fregate. La acestea se adaugă amânarea timp de 10 ani a operaţionalizării sistemului anti-aerian HAWK, achiziţionat în 2004 din Olanda. O soluţie rapidă pentru a obţine echipamente mai noi ar fi să gândim o înţelegere cu partea americană, care îşi transferă spre SUA o parte din echipamentele din Afganistan prin baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu.

În aceste condiţii de diminuare a capacităţilor de producţie militară, şedinţa CSAT din 17 iunie 2013 a avut pe agendă subiecte legate de apărarea naţională: Strategia de înzestrare a forţelor armate 2013-2022, privatizarea companiilor de stat din domeniul aeronautic (IAR Ghimbav, Avioane Craiova, Romaero), relansarea industriei de apărare, aprobarea achiziţionării de avioane F-16 din Portugalia şi Statele Unite.

Situaţia în Europa

În 1991, ministrul belgian al Afacerilor Externe făcea o serie de comparaţii referitoare la Europa: un gigant economic, un pitic politic şi o râmă când este vorba de a se elabora o capacitate de apărare. S-a schimbat de atunci Europa? Foarte puţin. Marea ambiţie, de multe ori exprimată, de a investi într-o reală politică de securitate şi apărare comună, inclusiv o capacitate militară autonomă, nu s-a realizat. În acest timp, lumea care ne înconjoară se schimbă (vezi situaţia din Ucraina!) şi ne obligă, pe noi, europenii, să luăm în considerare mai serios propria noastră securitate ca fiind un dosar comun.

În Europa, tendinţa de scădere a investiţiilor în domeniul apărării, pe fondul încheierii Războiului Rece, a fost evidentă. Absenţa celor peste 20.000 de tancuri sovietice care să traverseze Câmpia Germano-Poloneză a eliminat justificarea politică pentru bugetele generoase de apărare ale statelor europene. Criza economică şi financiară din ultimii ani a accentuat această tendinţă, bugetele de apărare fiind primele care au fost reduse (uneori, chiar drastic!) – acest lucru însemnând capabilităţi militare reduse şi comenzi reduse în industria europeană de apărare. Astfel, până în 2025, structurile forţelor armate din Europa se vor modifica, iar zece ani mai târziu, pe acest trend descrescător, capabilităţile de desfăşurare a unor operaţii militare vor scădea la jumătate, armatele europene devenind incapabile să acţioneze relevant la nivel global.

Într-o lume multipolară, unde Statele Unite au pivotat spre Asia, securitatea europeană este ameninţată de noua geopolitică a lui Vladimir Putin. Instabilitatea în creştere în vecinătatea directă a UE – Africa de Nord (din cauza Primăverii Arabe), Orientul Mijlociu (războiul din Siria), Caucaz (insurgenţa anti-rusă) – face volatilă securitatea europeană, pe fondul descreşterii economice şi deteriorării bunăstării cetăţenilor.

(...)

Răspunsul: o mai bună cooperare şi asumare a responsabilităţii europene, mai multe investiţii în capacităţile militare şi întărirea industriei europene a apărării. Conceptul Smart Defense trebuie pus în aplicare cu motoarele turate la maximum. Ne trebuie o strategie europenă a industriei de apărare. Din păcate, aceasta este fragmentată la nivel european. Comparativ cu alte ţări, statele UE investesc puţin în cercetare şi dezvoltare militară. În condiţiile în care această situaţie continuă, Europa nu va mai fi în măsură să-şi garanteze propria securitate sprijinindu-se pe puterea sa industrială. Şi încă un fapt: nicăieri în lume industria militară nu are un regim egal cu celelalte facilităţi industriale civile, tocmai datorită caracterului strategic şi pieţei de desfacere căreia i se adresează. Să o spunem limpede, industria de apărare are regim special pentru că nu vinde oriunde şi nu produce ce-i trece prin cap!

În concluzie, în faţa ambiţiilor militare deloc uitate, realitatea în Europa este formată din reduceri ale bugetelor militare şi planuri operaţionale care datează din anii Războiului Rece. Ameniţările care vin dinspre Răsărit sunt numai începutul unei noi ordini mondiale pe care Rusia o doreşte, iar China o pregăteşte.

Ca efect al acestor tratate, a reducerii numărului de militari şi a sumelor modeste alocate de Guvernul României de-a lungul exerciţiilor bugetare 1990-2014, sectorul producţiei de armament, supradimensionat la finele lui 1989, s-a redus constant prin scăderea numărului de comenzi şi intrarea în şomaj tehnic a personalului calificat.

La sfârşitul anului 1999, ROMARM, societate de tehnică militară aflată în subordinea Ministerului Economiei şi al Comerţului, înfiinţată prin fuziunea celor mai importante fabrici producătoare de armament, a realizat un studiu privind situaţia industriei de apărare. Raportul respectiv avea să arate că industria de apărare trăia momente de agonie, fiind ţinută în viaţă mai cu seamă din motive sociale.

Militari şi decidenţii din aparatul de securitate naţională discută deschis despre scăderea capacităţii de apărare a teritoriului din cauza subinvestiţiei cronice în domeniul apărarii.

O soluţie simplă pentru menţinerea sectorului de apărare ar fi acordarea de către statul român de contracte de R&D şi achiziţie.

O soluţie rapidă pentru a obţine echipamente mai noi ar fi să gândim o înţelegere cu partea americană, care îşi transferă spre SUA o parte din echipamentele din Afganistan prin baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu.


Varianta integrală a articolului poate fi citită în revista FP România, ediţia nr. 41 (august/ septembrie 2014).