Transmiţând astfel un mesaj simbolic de cea mai mare importanţă, deoarece locaţia respectivă a fost insulă-închisoare pe timpul regimului fascist al lui Mussolini, aici fiind trimişi intelectualii oponenţi ai puterii, în majoritate membri eminenţi ai partidului comunist.

Printre ei se afla şi Altiero Spinelli (1907-1986), condamnat pe 3 iunie 1927 la 16 ani şi 8 luni de închisoare pentru apartenenţa la reţelele active ale Rezistenţei şi care, împreună cu Ernesto Rossi, deţinut şi el pe insulă, elaborează în 1941 documentul fondator al federalismului european: Manifestul pentru o Europă liberă şi unită (puteţi accesa aici textul integral al documentului rămas în istorie sub denumirea de Manifestul de la Ventotene) şi care va fi editat clandestin la Roma în ianuarie 1944, publicat fiind împreună cu alte două eseuri ale lui Spinelli: Statele Unite ale Europei şi diferitele tendinţe politice şi Politică marxistă şi politică federalistă.

În termenii jocului politic la nivel foarte înalt, faptul că acest mini-summit de luni are loc la Ventotene unde cei trei lideri - Renzi, Merkel şi Hollande - se vor duce să se reculeagă la mormântul lui Spinelli, aduce în joc simbolistica „reîntoarcerii la surse” şi conţine un mesaj extrem de clar. E vorba despre faptul că cei trei doresc să sublinieze că vor merge mai departe pe proiectul anunţat imediat după BREXIT, adică de salvare a proiectului european (conturat în scrierile lui Spinelli) tocmai pe linia pe care acesta o preconiza, adică o unitate din ce în ce mai complexă, în ideea federalismului pe care autorii Manifestului îl vedeau ca unică garanţie pentru realizarea unui progres general la nivelul tuturor popoarelor europene şi pentru a asigura o pace veritabilă şi de lungă durată între toate naţiunile europene.

Există, foarte posibil, şi un alt mesaj profund: liderii europeni se reunesc la Ventotene deoarece intuiesc că se adună, din ce în ce mai îngrijorătoare, semnale similare cu cele care au însoţit evoluţiile dramatice de dinaintea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale: sărăcie galopantă, şomaj endemic, dezechilibre marcate între nordul şi sudul continentului, ridicarea partidelor naţionaliste... Recunoscând, implicit, valoarea raţionamentului lui Spinelli care spunea că relaţiile internaţionale pot fi înţelese drept consecinţa directă a raporturilor de forţă şi rezultat al conflictelor între Statele-Naţiuni.

Interesantă „reîntoarcere la surse” făcută acum când, în interiorul sistemului european, sunt formate deja structuri care fracturează sistemului, adeseori opuse violent procesului centralizator presupus de formula comunitară. Structuri a căror voce se va auzi cu putere la Summitul de la Bratislava: Grupul de la Vişegrad cu a sa opoziţie dură şi pare-se irevocabilă la politicile europene privind migraţia sau „Alianţa ţărilor din sudul Europei” (ce urmează să fie finalizată în curând, posibil la reuniunea acestui grup la Atena, pe 6 septembrie), alianţa ţărilor sărace împotriva politicilor de austeritate propuse de cei de la Bruxelles.

Reunindu-se la Ventoteene, liderii europeni importanţi sugerează că ar fi posibilă şi foarte urgentă o relectură la modul critic, dar constructiv, a acestui document fundamental al construcţiei europene care este Manifestul, cu deschiderea majoră pe care o conturează în favoarea proiectului european. Dar, atenţie, cu acceptarea şi a tezei principale a lui Spinelli, anume că Statul-Naţiune încetase să fie „forma cea mai eficientă a vieţii colective... şi devenise un organism care nu gândea decât doar la propria sa existenţă şi la propria sa dezvoltare, fără să se preocupe absolut deloc de daunele pe care le-ar putea provoca celorlalţi”. Afirmând că de la dorinţa suveranităţii absolute şi idealului autarhic al statului suveran nu mai este decât un pas până la voinţa de a asigura o dominaţie hegemonică pentru a-şi asigura mijloacele de subzistenţă fără a depinde de nimeni (apud Roman Balaise, analiza Manifestului de la Ventotene, 9 august 2013).

Viziunea lui Spinelli, transpusă în termenii acestui an de acum, 2016, este încă valabilă: „dacă, mâine, lupta politică ar trebui să se restrângă din nou la domeniul exclusiv tradiţional (naţional), va fi extrem de greu să scapi de vechile probleme ale trecutului”. Europa naţionalismelor, spunea Spinelli referindu-se la lumea în care naţional-socialismul lui Hitler şi fascismul naţionalist al lui Mussolini aduseseră catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial, are o alternativă: Europa nouă, liberă şi unit care ar fi condiţia prealabilă politică şi instituţională care ar fi expresia „exaltării civilizaţiei moderne”: „Statele Unite ale Europei... noul organism care va fi creaţia cea mai grandioasă şi mai novatoare apărută în Europa de secole... în optica unui viitor mai îndepărtat care ar vedea posibilitatea unităţii politice pe plan mondial”.

Sigur că, ajunşi la acest punct al lecturii, vedem cât de mult viziunea finală devine pe cât de frumos-umanistă, pe atât de practic imposibilă, în linia Cetăţii Soarelui a lui Tommasso Campanella sau Utopei lui Thomas Morus... Dar esenţa viziunii a fost într-atât de valoroasă, a conţinut într-atât de multe elemente veridice, încât a deschis apetitul către începerea unei construcţii, aceasta de acum din care facem parte şi noi. Şi, cel puţin până în acest moment, mai întâi Piaţa Comună Europeană şi apoi Uniunea Europeană au îndeplinit integral prima mare parte a proiectului Noii Europe: un spaţiu comun care să garanteze menţinerea păcii între toate naţiunile membre ale structurii cu miez federal.

Suntem acum în punctul, deopotrivă periculos şi sensibil, în care este într-adevăr nevoie de un Summit pentru viitorul Europei şi de o decizie realistă asupra modului în care ar urma să evolueze pe viitor proiectul construcţiei europene. Nu mai este demult un secret care este opţiunea celor trei lideri care se întâlnesc luni la Ventotene: mersul înainte cu un grup de ţări care pot şi au voinţa politică şi mijloacele necesare pentru a merge mai departe în numele unui „nivel comun de ambiţii”, celelalte membre UE trebuind să se exprime asupra posibilei lor ralieri viitoare la noul spaţiu de forţă Schengen-EURO. Şi mi se pare semnificativ pentru momentul de criză actual prin care trece Europa că cei trei - marii actori semnificativi ca putere - se reunesc la Ventotene fără să cheme alături de nimeni altcineva, mă refer aici la conducătorii Comisiei Europene, Parlamentului European sau Consiliului... Asta înseamnă că au avut loc deja „consultări sectoriale” şi fiecare dintre cei trei lideri are deja răspunsurile sau luările de poziţie ale unuia sau altuia dintre Statele Membre cu care se află într-o alianţă de putere. Şi vom vedea rezultatele.

Dar dincolo de toate acestea, trebuie recitit Manifestul de la Ventotene pentru că, dacă el este fundamentul proiectului federalist, acolo este foarte posibil să se găsească şi seria de argumente cu care Europa de acum (sau o parte dintre Statele Membre) vor vrea să meargă mai departe. Liderii noştri politici vor trebui să decidă care ne va fi opţiunea finală. O decizie care, cred, trebuie luată repede deoarece un eşec al ideii europene ne-ar situa exact în condiţiile care au permis izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial: state agitate de doctrine naţionaliste care vor proclama formule diverse, dar la fel de dramatic dăunătoare, de autarhie, izolaţionism şi protecţionism. Efectele unui asemenea discurs politic, devenit sursă de decizie naţională, se văd acum, dezastruos, în Marea Britanie după decizia în favoarea BREXIT.

Unii vor să înveţe ceva din această lecţie. Aţii nu. Este dreptul suveran al fiecărei naţiuni să aleagă pe ce drum va vrea să meargă. Iar regulile democratice cer ca această decizie să fie recunoscută, aşa cum s-a întâmplat acum în cazul BREXIT. Dar, la fel de democratic, trebuie respectat şi dreptul celorlalţi de a adopta un alt proiect de dezvoltare.

Manifestul de la Ventotene exprima speranţa că Europa însăşi va putea fi acest comun de dezvoltare fără graniţe interne. Poate că încă mai este posibil. Poate că nu şi atunci vom începe să numărăm zilele lunile sau puţinii ani până la implozia proiectului european.

Dar, în final, dacă tot am vorbit doar despre lucrarea lui Spinelli, permiteţi-mi să reproduc o parte a discursului istoric pronunţat de Victor Hugo, cu aproape un secol înainte, la 21 august 1849 la Congresul Păcii:

„Va veni o zi în care armele vă vor cădea şi vouă din mâini! Va veni o zi în care războiul vi se va părea atât de absurd şi va fi şi imposibil între Paris şi Londra, între Petersburg şi Berlin, între Viena şi Torino, va fi imposibil şi absurd cum este azi un război între Rouen şi Amines, sau între Boston şi Philadelphia. Va veni o zi în care voi francezii, voi ruşii, voi italienii, voi englezii, voi germanii, voi naţiunile continentului, fără a vă pierde calităţile distinctive sau individualitatea voastră glorioasă, vă veţi uni definitiv în cadrul unei entităţi superioare şi veţi constitui fraternitatea europeană...Va veni o zi în care câmpurile de luptă nu vor fi decât pieţele deschizându-se comerţului şi minţilor deschizându-se ideilor... Va veni o zi în care aceste două entităţi care sunt Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, aşezate una în faţa celeilalte, vor schimba între ele produse, bunuri industriale, artele şi gloria lor, vor defrişa globul, coloniza deşerturile, vor ameliora Creaţia sub privirile Creatorului...”

Se poate? Se mai poate? Să vedem mesajul de luni, într-o conferinţă de presă ce va avea loc pe port-avionul amiral Garibaldi al marinei italiene, nava ce a condus operaţiunea EUNAVFOR din Mediterana, devenită apoi ALTHEA şi acum misiune comună UE-NATO, alt mesaj important pentru timpurile ce urmează.