Chiar a fost frumos, aşa cum sunt îndeobşte toate evenimentele de înalt nivel în care se arăta că liderii sunt aproape de oameni, că planeta aceea pe care trăiesc ar are şi ceva puncte comune cu viaţa muritorului de rând care, fascinat, trebuie neapărat să continue să voteze ca până acum, adică, majoritar, în favoarea proiectului european. Şi, dacă te uiţi la ziua de ieri de la Sibiu, nu există niciun fel de îndoială că, Doamne fereşte şi apără, Europa n-ar fi perfect solidară, unită şi zâmbitor-convinsă că se află pe drumul cel bun, cu lideri înţelepţi, aproape de nevoile oamenilor şi, care se înţeleg de minune între ei, vezi zâmbetele de protocol impecabile şi şarmante din momentul „pozei de familie“.

Totul este perfect în cea mai bună dintre lumi, aşa cum ar fi ironizat Voltaire? Evident că nu, deoarece importanţa excepţională a momentului de ieri este că nu marchează doar finalul unei legislaturi, ci şi, pentru prima oară după decenii, este momentul în care, cel mai probabil, se va schimba echilibrul tradiţional de putere de pe harta politică europeană, caz în care cutremurul care se va produce va fi de asemenea forţă încât ar putea genera schimbări dramatice în structura instituţiilor europene şi va influenţa durabil politicile UE. În acest sens, deloc simbolic, reuniunea de la Sibiu chiar marchează ultima noapte de dragoste europeană şi anunţă pregătirea primei zile de conflict între structurarea tradiţională a familiilor politice europene şi ceea ce vor cere şi vor încerca să impună extrem de vocal noii veniţi, dornici să preia cât mai multe dintre canalele de putere şi, de ce nu, să ocupe cât mai multe dintre gările de pe traseu.

Acesta este momentul decisiv, singurul cu adevărat important şi cu valoare politică activă. Şi, pentru asta, toată lumea este deja retrasă în aliniamentele de luptă, pregătindu-se pentru negocieri care, în unele momente, pentru anume funcţii, ar putea să fie extrem de dure, fiecare dintre tabere demarând pregătirile multiplex obişnuite la Bruxelles adică echipă de negociere politică între grupurile politice aliate, echipă de negociatori cu „grupările-pendul“ esenţiale pentru obţinerea majorităţii, echipa de negociatori „care nu există“, cea cu viitorul grup populist şi anti-european, plus echipa de coordonatori politici care pregăteşte negociere între liderii de grup, eventual între liderii partidelor politice europene dacă se va ajunge la stadiul în care va fi nevoie de o decizie asupra unei linii comune de sprijin sau de blocaj. Echipele sunt deja constituite, am discutat în aceste zile cu unii dintre cei care lucrau la agenda minimală şi maximală de concesiuni admisibile. Ceea ce este nou e sentimentul că, de data asta, cu estimarea unei treimi din Parlamentul European ocupată de reprezentanţii acestei formule politice noi (suveranişti, euro-sceptici, anti-europeni, extremă dreaptă, neo-naţional-socialişti) lucrurile vor fi dificile sau chiar foarte dificile deoarece, inevitabil, agenda lor ultimă contrazice întreaga construcţie europeană de până acum, propunând de fapt retragerea fiecărui Stat Membru înlăuntrul propriilor frontiere şi acceptând doar, în cel mai bun caz, o piaţă comună redefinită printr-un sistem de reguli cu mult mai laxe.

Negocierea asta este deja începută şi se face pe baza proiecţiilor date de ultimele sondaje, aproximativ cu date similare, realizate de diversele institute de sondarea opiniei publice, fie comandate de instituţii europene, fie de partide, fie de unele ONG-uri specializate şi se va formaliza într-o primă reuniune convocată pe Tusk pe 28 mai. Atunci se vor anunţa poziţiile fiecărei mari familii politice şi vor începe estimările asupra „grupurilor de susţinere“ pentru candidaţii la fiecare dintre posturile care contează. S-ar putea, spunea una dintre sursele mele, persoană cu foarte mare vechime în grupul central de negocieri la nivel zero, ca de data asta să se încerce încă din primul moment obţinerea unei formule eficiente de blocaj a accesului reprezentanţilor populiştilor şi naţionaliştilor europeni, un cordon sanitar care în trecut şi-a dovedit eficienţa. Dar, de data asta, va fi pus la grea încercare tocmai datorită diversităţii grupurilor care se anunţă a fi prezenţi pe acest segment „anti“, neşansa lor putând fi însă existenţa unei lupte interne importante între linia „tradiţionaliştilor Europei creştine militante“, al polonezilor şi echipa Salvini-Orban, rejectată de conservatorii de la Varşovia din cauza legăturilor lor considerate mult prea apropiate cu Rusia, plus o echipă alcătuită din populiştii francezi, olandezi sau belgieni, adepţi ai separării între stat şi biserică.

Se va negocia din greu în primul rând funcţia de preşedinte al Comisiei Europene (unde o echipă puternică mizează acum pe susţinerea lui Michel Barnier ca soluţie de salvare în caz că rezultatele din seara de 26 s-ar dovedi atât de catastrofale pentru partidele mainstream încât ar fi necesară găsirea unui personaj pentru care să voteze şi socialiştii şi verzii şi liberalii,  chiar dacă având o mică strângere de inimă), apoi reechilibrarea Timmermans-Weber pentru postul de Preşedinte al PE pe jumătăţi de mandat şi eventuala alegere a lui Tajani ca preşedinte al PPE, dar şi discuţia privind numele viitorului Înalt Reprezentant pentru politică externă şi apărare, mulţi dorindu-şi ceea ce poate chiar e imposibil, adică apariţia numelui Angelei Merkel. Se vor estima susţinerile existente pentru numele pe care fiecare Stat Membru le formulează pentru posturile de comisar european şi se vor şti, cu aproximaţie îndestul de corectă, voturile pe care le va primi fiecare la audieri. Apoi restul de posturi, în ordinea relevanţei şi importanţei. E un ţintar foarte complex, este aproape finalizat, mai ales că negociatorii noilor veniţi au nume interesante şi „destul de acceptabile“, după cum îmi spunea o sursă italiană.

În seara zilei de 26 mai se aşteaptă o schimbare de amploare în peisajul politic european. Tare mi-e teamă că ea se va petrece acolo, la ei, între ei, pentru ei.

Şi mai există un element de nesiguranţă majoră care produce nelinişte, adică nesiguranţa totală asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele politice din SUA în condiţiile în care frontul de luptă anti-Trump capătă o amploare nebănuită şi începe să capete forme instituţionale. Efectul asupra partidelor „de inspiraţie Trump“ din Europa? Depinde, dar cred că vom afla repede rezultatul.

Cu noi ce se întâmplă? Speranţa reală, după informaţiile mele şi singura, este că vom obţine poziţiile negociate de Iohannis personal cu liderii europeni, căci, altfel, ne aflăm într-o situaţie ciudată şi fără precedent: puterea politică la guvernare are rupte complet contactele cu cele două familii politice europene în care ar fi trebuit să fie reprezentantă (socialişti şi ALDE), aşa că nu are punte de reprezentare oficială în echipele de negocieri de acum. În afara locului de comisar european, pentru care trebuie să sosească propunerea oficială din partea doamnei prim-ministru, ni se va oferi cu siguranţă ceva, dar ce va rămâne disponibil. Pe de altă parte, atenţie şi la numele circulat pentru poziţia de comisar, doamna Rovana Plumb, fiind deja contestată din cauza palmaresului înregistrat ca ministru al fondurilor europene şi nu numai. Poate, sper, liniile de negociere informale foarte active acum: Corina Creţu, Leonard Orban şi Dacian Cioloş (relevant mai ales pentru zona Macron) vor fi suficient de credibile pentru a susţine interesele României. Poate.

În seara zilei de 26 mai se aşteaptă o schimbare de amploare în peisajul politic european. Tare mi-e teamă că ea se va petrece acolo, la ei, între ei, pentru ei. Noi s-ar putea să rămânem blocaţi în ceea ce suntem şi acum, adică un non-proiect al supravieţuirii prin băltire într-o lume faţă de care suntem din ce în ce mai indiferenţi iar dânsa, lumea, ne răspunde pe măsură.