Cine vrea îşi poate aduce aminte că epoca democraţiei pan-europene a îneput în 1989, la Berlin, în faţa Zidului, cu un strigăt copleşitor: Wir sind das Volk! Noi sîntem Poporul! Era un avertisment, nu un verdict. O temere, nu un decret euforic. După 30 de ani, ştim ce presimţeau acei oameni: uitarea. 
 
Într-adevăr, poporul sau, pentru cine nu se teme de cuvinte hulite, clasa muncitoare, a căzut în dizgraţie. Distrugerea omului de rînd continuă şi ne va lăsa, foarte probabil, singuri cu ifosele moderne din care ne compunem alibiurile. Cu un rezumat înjositor: epoca în care am intrat va lăsa în urmă amintirea unei laşităţi fără pereche pe timp de pace. Minciuna a început, atunci, în 1989 cu un Bonjour popor! rostit de democraţi care ne fac şi astăzi educaţia şi se încheie cu un Au revoir popor! rostit vînăt din vîrful aceloraşi buze. Avem, deci, tot dreptul să înţelegem ce e şi de ce a apărut răzvrătirea pe care am boteazat-o cu o ştampilă ostilă: populism. 
 
Insulta ascunsă în spatele cuvîntului populist e cel mai activ tic verbal al democraţilor contemporani. La cea mai mică tresărire non-liberală, din Italia pînă în Statele Unite şi din Anglia pînă în Ungaria, securea cade fără întîrziere: populism! Orice personaj politic sau partid care refuză să îşi lase ţara năpădită de migranţii lumii întregi, să îşi distrugă instituţiile tradiţionale, să scuipe în direcţia creştinismului şi să se se bage ucenic la fabrica de drepturi speciale pentru homosexuali e populist. Dacă, pe deasupra, are îndrăzneala să cîştige alegeri împotriva corului de zîne liberale, populistul devine, pe loc, populist autoritar. Ceva între bomba nucleară cu ţepi şi colacul XXL peste pupăza colibri. 
 
Ca mari amatori de familii modificate genetic, liberal-progresiştii vor fi încîntaţi să afle că populismul are trei părinţi de acelaşi sex: escrocheria stîngii, dogmatismul dreptei şi ipocrizia UE. Toate active şi reunite, într-un sistem politic dominat de partide pentru care D-ul din firmă nu mai vine de la democraţie ci de la Davos.  
 
Evident, cel mai culpabil izvor al populismului e escrocheria ideologică a socialiştilor, social-democraţilor, laburiştilor - în genere, a partidelor stîngii dedicate protecţiei şi emancipării celor de jos. De la sfîrştul anilor ´80, stînga s-a răzgîndit. Electoratul muncitoresc gusta din confortul vieţii capitaliste şi nu se mai dădea în vînt după convocările la lupta de clasă. În plus, demografia aceluiaşi corp muncitoresc intrase în declin şi nu mai livra voturi. În consecinţă, stînga şi-a mutat mila şi ideologia spre politica identităţii (sînt de culoare, transexual sau migrant, deci exist!) şi a făcut rost de un electorat nou. Asta explică de ce migraţia a devenit o obligaţie de onoare a societăţilor occidentale care se admiră în timp ce îşi sapă mormîntul şi de ce clasa muncitoare a fost aruncată la coş. Abandonul a fost urmat de demonizare. Lumea de jos a fost declarată, prin definiţie, rezervor de rasism, brutalitate şi prostie. 
 
Dreapta a făcut restul. Aşa de pildă, viforul thatcherist. Autorul acestor rînduri o divinezează pe Margaret Thatcher dar nu e amator de teologie politico-economică. Thatcherismul a încercat să doboare hidra socialistă dar nu s-a limitat la lichidarea politică a sindiatelor. Siderurgia, mineritul, construcţiile auto şi navale au fost eliminate, dogmatic, în numele pieţei libere.  Rezultatul nu a fost atît şomajul, cît anihilarea unei tip de cvilizaţie în care milioane de oameni se recunoşteau, găseau demnitate şi direcţie. Demolarea clasei muncitoare britanice - cea mai reuşită formă de societate non-elitară europeană – e o catastrofă încă plină de schije şi urmări. Fostul proletariat s-a scufundat în mizerie şi dependenţă asistată social. Declasarea a transformat un grup profesional solid într-o masă obeză de alcoolici, delincvenţi, toxicomani şi purtători de trening pe sofa, în faţa trelevizorului. 
 
Partea Uniunii Europene e o ipocrizie care nu-ţi mai înţelege minicuna.  UE a instalat utopia la comandă şi a impus proiecte de o inadecvare monstruoasă. O pretenţie imperială fără imperiu şi-a pus la treabă instrumentele înainte de a le face funcţionale. Astfel, moneda euro a fost lansată fără adoptarea (oricum, imposibilă) a unui sistem fiscal şi a unui buget europan unic. Rezultatul e un instrument monetar care lucrează ca aspirator pentru Nord şi Vest, în timp ce distruge, cu lovituri de baros, economiile Sudului european. Încurajarea şi legalizarea migraţiei fără limite au desăvîrşit umilinţa. Deposedate de frontiere şi strivite de ideologia multiculturală, societăţile vest-europene au fost lăsate pradă dezordinii existenţiale. 
 
Revolta era inevitabilă. Carnea de tun a refuzat măcelăria şi a plecat spre secţiile de vot. În Austria, Slovacia, Cehia, Solvenia, Polonia, Ungaria şi Italia alegătorii au dat o majorittate populară care a respins utopia. În acest punct, ipocrizia UE a inventat delictul de populism. 
 
Trucul favorit al UE e confuzia premeditată între politicile utopice ale UE şi democraţie. Asta permite elitelor să evite răspunderea pentru propiile decizii, în timp ce acumulează un enorm avantaj etic. Discuţia raţională asupra realităţii e, iar şi iar, împinsă într-o dezbatere absurdă despre ”viitorul democraţiei” şi ”ameninţarea populistă”. 
 
Drumul spre dezagregare internă e deschis şi nu mai poate fi evitat. Într-un fel sau altul, ciocnirea între adminstratorii utopiei şi poporul odată suveran mai nou subteran va avea loc. Va fi Weimar şi amar! Căci acumularea de resentiment aduce aminte de sinistra formulă Weimar.  Difereneţele sînt notabile. Dar asta nu înseamnă decît că vom asista la un tip diferit de explozie. Sfîrşitul UE a devenit efectul previzibil şi direct al acţiunilor UE. 
 
Gerneroşii care fac greşeala să creadă că UE e alcăturie internaţionalistă, vor fi premiaţi la Bruxelles dar vor afa că natura proiectului european nu e tocmai caritabilă. Ea prespune îndepărtarea deciziilor de sfera democratică şi transferul lor sub conbtrol tehno-birocratic supranaţional. În această situaţie, UE e o realitate nereformabilă. Transa elitară a UE va  pune capăt proiectului pe care azi îl credem etern. 
 
Nu e nimic pro-mitocan sau boutique-paysanne în aceste remarci. Miza e mult mai gravă şi priveşte deştepţii fini, de la un cap la altul al Europei. Cine îşi casează sau ascunde poporul îşi va pierde, fără să ştie sau să afle, libertatea. 
 
România e, aparent, ferită de asemenea dileme. Dar indiferenţa noastră optimistă nu e o opţiune conştientă ci rezultatul a două împrejurări norocoase. Fără monedă euro, sîntem scutiţi de menghina care a scos untul din vacile sterpe ale Europei de Sud. Fără probleme de migraţie, ne depeizăm doar prin împuţinare. Însă diviziunea internă e, deja, un eşec viu, pe conturul unei farse: norod la dispoziţia unui partid fără de popor, contra unei elite idealiste cu talente zeflemiste.  
 
Mitingul de mase organizat de PSD a fost o şezătoare supranumerică provocată de nevoile regizorilor de partid. Dacă avea vreo legătură cu poporul pe care susţine că îl reprezintă, PSD n-ar fi fost martor pasiv, ba chiar complice, la anihilarea bazei industriale a ţării şi la exilul în masă al forţei de muncă româneşti. 
 
Abuzurile justiţiei noastre militante sînt vizibile şi din staţiile spaţiale, dată fiind cusătura lor fină, cu odgon alb pe fond negru. Dar mitingul popular care le-a sancţionat a venit abia cînd PSD s-a simţit ameninţat iar PSD s-a simţit ameninţat abia cînd Dragnea s-a simţit aproape întemniţat. Furie şi amărăciune simluată! Fake blues!
 
De cealaltă parte, valul de greaţă şi ironii care a umplut scena selectă a ţării a repetat eroarea clasică a elitelor care îşi pregătesc baladele de superioritate rănită. Inevitabil, mitingul PSD a fost repartizat băşcăliei premium şi clişeelor importate pasiv. Eticheta de populism a fost pusă la treabă dar asta, mai degrabă, pentru că aşa e moda prin UE. O insultă şi o etichetă falsă în plus nu repară nimic, nu se cheamă politică reală şi nu  ţin loc de opoziţie.