În condiţiile tensiuniloeuro-atlantice şi ale politicii americane de retragere din mai multe teatre de luptă strategice, se redeschide discuţia asupra validităţii europene ale unora dintre tezele de acolo

În cele 150 de pagini este evocată o nouă strategie în domeniul resurselor umane pentru a se răspunde direct la două probleme la fel de presante. Prima este reprezentată de numărul din nce în ce mai mic de tineri care vor să apeleze la cariera militară pentru a-şi asigura astfel o viaţă liniştită şi o pensie confortabilă într-o ţară în care rata şomajului este una dintre cele mai scăzute din Europa. În plus, tinerii germani, în aceste condiţii de bunăstare reală oferite de societate, sunt prea puţin tentaţi să accepte neajunsurile inerente oricărei cariere în armată aşa că, în 2013 spre exemplu,k statisticile au arătat că 30% dintre cei care totuşi se angajau în armată o părăseau după doar un an.

Şi atunci, soluţia este, conform autorilor documentului, o extindere cât mai rapidă, chiar revoluţionară, a bazei de recrutare, idee deja formulată în 2011, permiţând astfel unor resortisanţi străini să intre în rândurile Budeswehr şi să lupte sub steagul german. În proiectul iniţial din 2011, se spunea că “trebuie să extindem regulile existente astfel încăt orice persoană care locuieşte de pe teritoriul german, în caz că este capabilă şi aptă de a fi încorporat, să poată şi fi încorporată, chiar dacă nu deţine naţionalitatea germană”. Text care deschidea o posibilitate de joc extrem de tentantă pentru absolut toţi cei care, veniţi din toate colţurile lumii, primiseră naţionalitatea germană. Pentru absolut toţi, iar asta presupunea căo parte dintre viitorii soldaţi germani vor fi de origine islamică, parte a grupului masiv de migranţi care a primit azil şi drept de şedere, etapă necesară pentru acordarea cetăţeniei.

Problemele de securitate au fost însă într-atât de evidente încât, de data asta, se spune câ ideea este de a deschide carierele în Bundeswehr doar cetăţenilor din Uniunea Europeană, dar cu o trimitere care, dacă se va transforma în realitate, va putea schimba multe în logica după care va funcţiona o posibilă armată europeană de mâine.

Deschiderea porţilor Bindeswehr către cetăţenii UE...va trimite şi un semnal puternic pentru formarea unei armate europene” se spune în documentul respectiv. Interesant este că, în această perspectivă, Ursula von der Leyen, a declarat că doreşte să fie înrolaţi mai mulţi polonezi, italieni şi români. Într-o statistică citată de Der Spiegel , în Germania trăiesc 255.000 de polonezi, 185.000 de italieni şi 155.000 de români cu vârsta între 18 şi 40 de ani. Dacă doar 10% dintre ei ar vrea să se înroleze, s-ar obţine cel puţin 50.000 de recruţi, scriu cei de la Der Spiegel, subliniind că intenţia este de a selecţiona persoane care trăiesc de mai mulţi ani în Germania şi vorbesc curent limba ţării de adopţie.

Foarte interesantă perspectivă deoarece reprezintă o încercare, sub presiunea evenimentelor, de a crea o soluţie viabilă din punct de vedere militar dar şi într-atât de corectă politic încât să fie acceptată de toalitatea statelor diin UE (sau de cele cele care se vor asocia acestui proiect posibil de restrâns la noua Zonă Euro-Schengen). Tehnic vorbind, nu este nici atât de deschisă precum în ce priveşte criteriile de recrutare precum Legiunea Străină, dar încearcă totodată să rupă cu principiile de recrutare stricte şi dovedite drept depăşite ale armatelor naţionale clasice. Dar de ce nu ar putea fi corelate cele două, mai ales că forţa europeană ar fi una foarte mobilă destinată intervenţiilor în zone externe şi unor alte tipuri de misiuni decât dele ale NATO, ceea ce ar permite – măcar la nivel de war game – o corelare a unei forţe de tipul cele pe care o doreşte Germania şi experienţa de luptă şi extrema adaptabilitate dla condiţii de luptă de gherilă a Legiunii Străine de azi.

Teoretic, e o perspectivă interesantă. Dar răspunde oare numai a ceea ce se vede deja cu ochiul liberm a dică o tendiţă de involuţie demografică pe continentul nostru sau mai este vorba despre altceva? Câteva grupuri discrete de analiză şi prospecţie avansată în domeniul apărării şi securităţii vorebsc de câţiva ani despre o tendinţă care se amplifică acum, în perioada poe care ei o numesc “post armata profesionistă”. E vorba, din punctul lor de vedere, despre posibilitatea de a vedea relativ rapid că urmează să se concretizeze o nouă doctrină militară care să combine elemente (din ce în ce mai puţine) rezultate din recrutarea naţională cu cele provenite din forţele pe care acum le-am denumi “mercenari” organizaţi sub forma unor forţe armate private care să lucreze sub contract în cadrul noilor formaţiuni destinate apărării statului sau în proiectul ambiţios al viitoarei armate europene.

Am auzit asemenea opţiuni explicitate pe larg de către teoreticieni non-conformişti ai artei militare care spuneau, în esenţă, că acum se închide un cerc al istoriei şi, dacă Iniunea Europeană vrea cu adevărat să avanseze în proiectul comun, va fi obligată să ia în considere un model în care, într-un fel sau altul, sub o denumire sau alta, să poată fi foloste efective militare care să provină din afara spaţiului  naţional. Se acceptă deci principiul “privatizării securităţii” ? În niciun caz, dacă asta înseamnă repetarea experienţelor nefericte din perioada în care “câinii războiului”, grupările de mercenari europeni conduşi de Christian Tavernier, Mike “Mad” Hoare sau Jacques Schamme) angajaţi pentru operaţiuni în diverse ţări africane răspăndeau teroarea absolută sau când societăţi private de securitate tip Blackwater sunt angajate pentru operaţiuni pe care armata sau trupele speciale nu vor să le îndeplinească, la limita legislaţiei internaţionale sau dincolo de ea.

Dar acum “armatele private” lucrează la o cu totul altă scară, dispun de absolut toate structurile unei armate şi, adeseori, de logistică şi echipamente de cel mai înalt nivel, unele puse la dispoziţie de fabriuci de armament de renume pentru testare în teren dar şi de serviciile unor echipe de analişti de excepţie, dublaţi de propria agenţie de informaţii. La început au fost cele conduse de Tim Spice de la Sandline international Eben Barlow Executive Outcome. Şi să nu uităm că a existat şi situaţia în care Koffi Annan, pe atunci Secretar General al ONU,  aşa cum se spune în lucrarea despre istoria mercenarilor coordonată de Jean-Jacques Roche, “recunoştea în 1998 că luase în considerare un apel la societăţi militare private pentru a asigura securitatea taberelor de refugiaţi din Goma. Cini ani mai târziu, acelaşi Kofi Annan a exercitat un şantaj asupra guvernului francez, solicitându-i să asigure comandamentul unei operaţiuni militare militare multinaţionale în zona de est din Congo.  În caz contrar, ar di fost obligat să accepte serviciile propuse de către International Peace Operation Association, consorţiu american de societăţi militare private”. Acum avem adevăraţi giganţi cum ar fi G4S, Securitas Ab, Alliedbarton, DYNCORP. Gardaworld, CONTROL RISKS, SENACA Group, International Intelligence Ltd, TSU Protection Services, Wagner etc.

Proiectul lansat acum de Bundeswhr ar putea permite un compromis, aducând sub o comandă comună şi profesionistă, recruţi care să se integreze într-un sistem unitar şi evoluând sub steag naţional şi o eventuală identitate eurupeană. Aici este problema esenţială dar aici se ascunde şi mare problemă a viitorului: cine va asigura lanţul de comanda de cpmandă şi control unic şi care va fi criteriul de selecţie pentru ofiţerii de comadă şi ponderea acestora? Răspuns extrem de dificil deoarece, indiscutabil, decisiv va fi criteriul participării financiare a unei ţări la realizarea proiectului, susţinerea financiară cu care vine în constituirea proiectului de ansamblu dar şi la întreţinerea şi dotarea propriilor trupe. Conceptul german poate fi viabil naţional, dacă asta va fi decizia politică dar, pe plan european, trimite la zona atât de sensibilă a redefinirii suveranităţii naţionale în domeniul apărării şi securităţii.

Ne apropiem de momentul în care acest lucru va fi discutat în mod real, pro sau contra, poate chiar în pregătirea Summitului de la Sibiu privind direcţiile înspre care se va îndrepta noul proiect comun european. În orice caz, discuţia a început şi “armatele priviate” sunt interesate profund să intre sub umbrela de legalitate a unui asemenea proiect, mai ales că sunt în plină desfăşurare tratativele privind natura şi structura forţelor care urmează să asigure securitatea pe traseul terestru şi maritim al Noului Drum al Mătăsii, pentru noua reţea de conducte din Orientul Apropiat, şi pentru marile investiţii din Africa.   

Poate, totuşi, va trebui să ne intereseze şi pe noi această discuţie aflată acum într-un stadiu avansat şi, mai ales, perspectivele sale pe termen mediu. Riscul este de a rămâne la fel de izolaţi ca acum, spectatori şi nu actori angajaţi în dezbaterile care redesenează şi raporturile de putere între statele europene şi le sugereazâ harta responsabilităţilor în viitoarele lor zone de influenţă. Nu ar trebui să uităm că Germania a propus deja, prin vocea doamnei Markel, “constituirea unui consiliu european de securitate cu preşedenţie rotativă în cadrul căruia să poată fi luate rapid deciziile importante” adăugând că nu mai trebuie aplicată regula unanimităţii în domeniul apărării şi securităţii, tocmai pentru a permite UE să acţioneze mai rapid pe scena politică internaţională.

O utopie? Nu vă grăbiţi deloc cu răspunsul, căci, în 2019, în Rusia sau în Ucraina este foarte nposibil să vedem o legalizare a “armatelor private” şi, în consecinţă, la fel de legal, guvernele respective le vor putea oficial utiliza sau oferi serviciile mai departe în regim de sub-contractare altor ţări sau unor companii.

Acesta este contextul în care se poartă discuţia de acum asupra unei armate europene, evident cu componenta ei de securitate care, la nevoie, să poată fi folosită pentru apărarea frontierelor sau asigurarea unor alte misiuni ţinâmd de diverse aspecte ale stabilităţii unui stat sau unui continent. Mi se pare că ce se discută acum pe scena politică de la noi este departe, la ani lumină, de aceste teme faţă de care, totuşi, e inevitabil să ne poziţionăm în fincţie de ce-ar putea fi interesela naţionale.