Este greu de înţeles de ce PDM - care părea a fi pe cale de dispariţie după părăsirea scenei politice de către Vladimir Plahotniuc - a avut rezultate electorale foarte bune la alegerile locale şi a ajuns să fie curtat atât de PSRM, cât şi de ACUM.

Ȋn realitate, alegerile locale au făcut parte dintr-o ecuaţie de putere complexă care a dus la sfârşitul alianţei PSRM - ACUM. Dacă Andrei Năstase ar fi câştigat aceste alegeri, probabil că această alianţă ar fi asigurat în continuare guvernarea. Andrei Năstase a preferat o strategie extrem de ofensivă la adresa PSRM şi a Preşedintelui Dodon, ceea ce a generat discuţii foarte concrete despre constituirea unui alt pol de putere în Parlament.

Greşeala fundamentală a ACUM a fost semnarea unui acord de guvernare cu PSRM abia în data de 16 septembrie, la mai bine de trei luni de la preluarea guvernării. Ar fi fost necesar ca un asemenea acord să fie semnat înaintea desemnării membrilor guvernului şi înainte de numirea în funcţii a unor demnitari. Ȋn ceea ce priveşte negocierea acestor poziţii, PSRM a ştiut ce să ceară şi a obţinut foarte uşor un avantaj strategic.

De asemenea, acest acord de guvernare ar fi trebuit să conţină şi prevederi referitoare la sistemul de justiţie. Problema procurorului general era cunoscută de multă vreme, ea devenind vizibilă odată cu relaţia specială dintre fostul procuror general şi Vladimir Plahotniuc. S-a văzut în cazul unui stat aflat întrr-o situaţie oarecum similară Republicii Moldova, Ucraina, faptul că cine are puterea de a schimba procurorul general şi de a numi o persoană fidelă capătă un anumit avantaj faţă de competitori în lupta politică, deşi strict formal un asemenea avantaj ar fi imposibil de creat. Mai întâi mecanismul de numire în această funcţie ar fi trebuit clarificat prin consultări cu magistraţii, iar abia apoi transpuse concluziile într-un proiect de lege, în acord cu recomandările europene în materie. Proiectul de lege ar fi trebuit trimis Comisiei de la Veneţia pentru o discuţie prelabilă. Asumându-şi răspunderea pe un proiect de lege care se referea la modalitatea de numire a procurorului - general, premierul Maia Sandu a provocat un conflict în interiorul puterii executive. Reforma justiţiei ar fi trebuit să fie girată în prelabil de instituţiile europene. Maia Sandu a putut observa cât de sensibilă este această problemă în ţări precum Ucraina, România, Polonia sau Ungaria, peste tot unde s-a încercat şi se încearcă subordonarea justiţiei de către elita politică.  

O altă eroare fundamentală a ACUM a fost politica ambiguă de alianţe la nivel local, îniante şi după alegerile de la acest nivel. Ȋnainte de aceste alegeri, Maia Sandu a refuzat oferta PSRM de a forma o alianţă fermă dar a precizat că alianţele cu PDM sunt interzise. Procedând astfel, a condamnat aleşii locali ai ACUM să fie în opoziţie la nivel local, să nu poată construi nicio alianţă. Poate că un asemenea gest ar fi raţional în condiţiile în care ar fi vorba de un singur partid, puternic implantat la nivel central dar ACUM este de fapt o alianţă între două partide. Atunci când conducerea centrală a luat decizia de a îngusta câmpul de negociere politică la nivel local, era absolut firesc ca PAS şi PPDA să dorească formule de colaborare cu PSRM sau cu PDM la acest nivel. Niciodată de la începutul guvernării PSRM - ACUM nu s-a pus problema unificării PAS cu PPDA. Astfel, alianţa de guvernare a fost compusă din trei partide cu interese rareori convergente. La un moment dat, lipsa de unitate în actul guvernării şi-a spus cuvântul.

Igor Dodon a acţionat foarte abil pentru a înlătura ACUM de la putere. A dat impresia că ar putea fi şi pro-european dacă interesele “puterilor garante” ale transformării de regim politic din luna iunie o cer. A expus public toate tensiunile din cadrul ACUM, prin contrast cu PSRM care s-a prezentat în continuare drept un partid solid şi previzibil. A lăsat Guvernul Sandu să îşi asume răspunderea pe un proiect de lege care nu avea sprijinul necondiţionat al opiniei publice. A lăsat să se înţeleagă faptul că este în echipă cu Ion Ceban şi au proiecte comune, prin contrast cu liderii ACUM care s-au poziţionat oarecum diferit faţă de alegerile locale pentru Primăria Chişinău. Igor Dodon nu a mai prezentat la modul absolut avantajele unei cooperări mai strânse cu Federaţia Rusă, ci a devoalat aproape imperceptibil tensiunile din cadrul partidei pro-europene. Ulterior, diupă căderea Guvernului Sandu, a nominalizat mai multe persoane ca parte din noul guvern, dintre cei cu care au lucrat împreună cu el la preşedinţia republicii. Astfel, opinia publică a putut observa că Dodon a pregătit un veritabil “guvern din umbră”. Cei de al ACUM rareori s-au referit public la această structură de consilieri din jurul preşedintelui care aveau rolul de a deveni miniştri.

A avut vreun rol Federaţia Rusă în căderea Guvernului Sandu? Deocamdată, nu există probe în acest sens. Mai degrabă se poate spune că Federaţia Rusă este întrucâtva deranjată de ultimele evoluţii politice de la Chişinău: era nevoie în continuare de pro-europeni la guvernare într-o poziţie marginală pentru a arăta că de fapt alianţa PSRM - ACUM este produsul unui pact cu instituţiile şi cu statele membre UE. Dodon este acum singur la putere. Orice eşec al său va fi văzut de acum înainte ca un eşec al Federaţiei Ruse, iar Vladimir Putin ar fi preferat o situaţie mult mai alambicată.

La Chişinău nu avem o nouă ecuaţie de putere impusă de la Moscova. Acem în schimb imaginea vie a utopiei moldoveniste în acţiune.

La Bucureşti autorităţile au fost luate - pentru a câta oară? - prin surprindere. S-a preferat varianta geopolitică ce ar fi trebuit să asigure o stabilitate maximă coaliţiei PSRM - ACUM, în condiţiile în care garanţiile din partea principalilor actori externi implicaţi în schimbarea de regim politic din luna iunie erau evidente. S-a ignorat voinţa de putere absolută a lui Igor Dodon, precum şi faptul că liderii ACUM nu aveau suficientă experienţă în ceea ce priveşte mecanismele de putere. Este posibil ca tocmai ceea ce a asigurat succesul lui Dodon, anume evidenţierea unei relaţii privilegiate cu Federaţia Rusă, să îi aducă sfârşitul - Vladimir Putin preferă să aibă interlocutori în spaţiul post-sovietic care să răspundă oricând la comandă şi să nu aibă un proiect politic propriu. Ianukovici a fost un partener loial până la un punct, la fel Lukaşenko. Dodon se află acum faţă de Putin în situaţia lui Kadîrov după asasinarea lui Politovskaia: a oferit prea mult şefului, a oferit mai mult decât i s-a cerut din servilism, expunând astfel ceea ce şeful nu dorea: natura prin excelenţă nocivă a sa.  

Evoluţiile de la Chişinău au făcut ca la Bruxelles să se instaleze o lipsă de idei referitoare la ce s-ar putea face în continuare legat de Republica Moldova. Izolarea lui Dodon este imposibilă, îngrădirea puterii sale la fel de imposibilă, iar a încuraja dezvoltarea regimului său personal de putere este o opţiune exclusă din start. Există un consens că totul trebuie resetat în relaţia cu Republica Moldova dar se pare că resetarea este totodată cea mai complicată dintre opţiunile existente.