Partidele populiste sunt în ascensiune în Europa - iar antidotul nu este cel care a eșuat până acum

Problema gestionării dreptei radicale și, în general, a partidelor populiste fie de dreapta, fie de stânga a ajuns să fie cea mai importantă problemă cu care se confruntă democrațiile occidentale în prezent. Cauzele sunt multiple și nu acesta este cadrul adecvat pentru a le descrie pe larg dar un aspect devine din ce în ce mai evident: nicio strategie din cele utilizate până acum, anume crearea unor coaliții largi care să excludă aceste partide sau cooptarea la guvernare, în speranța că în acest fel partidele respective se vor eroda, nu mai funcționează.

Foto: Arhivă

Dacă peste tot are loc în linii mari același fenomen și în condițiile în care mai multe alegeri în care partidele populiste să fi reușit un rezultat foarte bun au avut loc recent, de ce atunci alegerile din landul Saxonia - Anhalt au generat dezbateri atât de ample? Exact deoarece este vorba de Germania, țara care a trecut prin două dictaturi, nazistă și comunistă și care nu vrea să mai repete acest trecut. În ultima zi din luna februarie a acestui an am vizitat lagărul de concentrare de la Oranienburg, aflat în landul Brandenburg, nu departe de Berlin. Un lagăr nazist, preluat de URSS intact și care a funcționat până la jumătatea anilor 1950 ca lagăr de exterminare sovietic. Locuri precum Oranienburg se găsesc peste tot în fosta RDG, iar după reunificare păstrarea memoriei regimurilor totalitare s-a ridicat la nivel de politică de stat, mai importantă chiar decât multe alte politici federale. Surprinde așadar la prima vedere faptul că tot acest proces complicat nu a fost deloc o barieră în fața ascensiunii AfD care practică explicit retorica abandonului politicii memoriei. „Mai mult Bismarck și mai puțin Hitler” afirmă liderii AfD, referindu-se la curricula școlară.

Acesta este motivul pentru care ce s-a întâmplat în Germania îngrijorează. Nu doar negarea memoriei este problematică (ori mai degrabă dispariția acestei memorii, după cum se remarca și în L’Espresso, în ediția din 18 septembrie, In Germania sbiadisce la memoria), ci și, în egală măsură, intențiile AfD. Alice Weidel declară constant că, odată ajunsă la putere, Germania va abandona Euro și Schengen. La fel declară și Marine Le Pen. Riscul ca, după alegerile prezidențiale din Franța din 2027 și cele parlamentare din Germania din 2029, la putere să se afle forțe politice care să facă reversibile realizările concrete ale integrării europene este foarte real.

Timothy Garton Ash, în analiza pe care a făcut-o în The Guardian imediat după rezultatul alegerilor de land din Germania, amintea ceea ce declara la un moment dat Ralf Dahrendorf, anume că Germania are un regim democratic care trebuie să treacă periodic testul unei mari crize economice - iar uneori nu trece acest test. Ne aflăm într-un asemenea moment de criză: energie scumpă, război în Ucraina, ascensiunea Chinei, vizibilă în întreaga Europă. Va trece democrația din Germania acest test? Nu putem da deocamdată un răspuns.

Care sunt acele mecanisme prin care Germania a învățat să se apere de variantele extreme ale manifestărilor politice? Educația civică și cultivarea acerbă a memoriei trecutului recent dar și măsuri de interzicere a partidelor care încalcă regulile democrației liberale. Partidele naziste și cele comuniste au fost puse astfel în afara legii. Problema AfD (și Die Linke, în oarecare măsură) este că aceste partide nu neagă principiile pe care se bazează democrația liberală, participă la alegeri, acceptă rezultatul alegerilor dar democrația este erodată lent, prin afirmarea unor măsuri care dau de gândit. Abolirea dreptului de azil sau refacerea bunelor relații cu Federația Rusă nu pot fi puse în aplicare decât la nivel federal, astfel încât mai este timp până în 2029. Alte măsuri însă pot fi luate la nivel de land, cum ar fi eliminarea copiilor cu dizabilități sau ai refugiaților din clasele obișnuite, legiferarea home schooling și refacerea curriculei școlare pentru a elimina “dezordinea identitară” presupusă a fi efectul politicilor educaționale ale partidelor tradiționale.

Germania a luat în calcul posibilitatea ca un partid extremist să conducă un land, în dezacord cu conducerea la nivel federal și din acest motiv a inventat mecanismul constituțional al anulării unor astfel de măsuri prin intervenția guvernamentală, dacă se consideră că s-a încălcat Legea fundamentală (articolul 37) dar această prevedere nu a fost niciodată aplicată. Cea mai mare îngrijorare în acest moment este că, odată ajuns la guvernare, AfD ar putea să transmită informații sensibile Federației Ruse cu care dorește să cultive relații mai strânse. Europa occidentală este în război cu Federația Rusă care comite acte de agresiune armată zilnic, de mai joasă intensitate dar care cresc în gravitate. Această abordare nu este împărtășită și de partidele populiste, oricât ar părea de nefiresc, iar adepții lor nu consideră Federația Rusă un pericol. Problema Germaniei este valabilă și în Franța, România - pretutindeni același reflex de prietenie cu agresorul.

Nu doar populismul extremei drepte este în ascensiune în Germania, ci și cel al stângii radicale. Alegerile din Berlin au fost câștigate de Elip Eralp de la Die Linke. Eralp nu mai dorește, precum comuniștii de odinioară, naționalizarea „mijloacelor de producție”, ci apariția unui “oraș al solidarității”, în care proprietarii să aibe mai puține drepturi, iar chiriașii - mai multe. Nu se mai primesc directive de la Moscova ca în trecut dar atitudinea generală a stângii populiste este că sunt probleme mai importante decât cum ar trebui să răspundă Europa agresiunii ruse. În Germania, dreapta radicală tinde să acapareze mediul rural, în timp ce mediul urban este tot mai înclinat spre soluțiile stângii radicale în cadrul căreia figurile compromise au predat ștafeta unei alte generații din care face parte și Elif Eralp.

Soluția cooptării AfD la guvernare, în general, a fost și este enunțată periodic, fiind invocat precedentul austriac sau cel mai recent, cel olandez. Într-adevăr, FPÖ sau VVD au ieșit foarte prost din experimentul exercitării puterii dar nimic nu garantează că acest experiment va avea aceleași rezultate într-o altă țară. Soluția menținerii pe timp nedefinit în afara puterii a partidelor radicale nu mai oferă nici ea un succes garantat - acestea se pot apropia de pragul de la care pot forma singure majoritatea, cum s-a întâmplat de exemplu în Saxonia - Anhalt.

Alegerile recente din Suedia au marcat un recul al Democraților, partidul populist de extremă dreapta condus de Jimmie Akesson, aceștia obținând 62 de locuri în Parlament, față de 73 de locuri în 2022. Rezultatul alegerilor a marcat însă o fragmentare foarte mare a spectrului politic, ceea ce l-a făcut pe Simon Hix să se întrebe dacă nu cumva asistăm la “neerlandizarea” Suediei - modelul olandez fiind marcat de prezența în Parlament a unui număr mare de partide, ceea ce poate genera coaliții instabile. Într-adevăr, social - democrații conduși de Magdalena Andersson nu au reușit să formeze ulterior alegerilor un guvern și au predat mandatul încredințat inițial. Cas Mudde afirma după rezultatul alegerilor din Suedia că social - democrații trebuie să își schimbe strategia. Preluarea unei atitudini mai dure față de migrație, după modelul pus în practică de social - democrații din Danemarca, a avut ca efect un număr mai mare de voturi în alegeri dar a tensionat relațiile cu celelalte partide de stânga care ar fi putut susține un guvern Andersson.

Trebuie căutate alte mijloace de răspuns la provocarea pe care aceste partide o prezintă pentru democrație.

În primul rând, este nevoie de recunoașterea în mod onest a problemelor. Europa traversează o criză fără precedent, o criză existențială. Nu este vorba de a se situa de partea celor care propăvăduiesc “apocalipsa Occidentului”, falși profeți care duc mai departe ideile lui Oswald Spengler, precum Michel Onfray sau Douglas Murray, ci de o criză economică pe care Europa o resimte foarte acut în prezent. SUA în timpul Administrației Trump se separă tot mai mult de Europa, resimțită ca o povară, Federația Rusă consideră țările europene în ansamblul lor un dușman care trebuie exterminat sau invadat, China are o strategie bine pusă la punct de acaparare a pieței europene cu produse din ce în ce mai competitive. Europa nu are metale rare (sau nu le poate exploata folosind orice tehnologie, prin distrugerea semnificativă a mediului, precum China), nu este lider global în materie de AI, investește prea puțin în industria spațială, etc.

Europa nu mai este competitivă, iar cetățenii din toate statele europene resimt diminuarea nivelului de trai - alimente mai scumpe, inflație, energie scumpă, chirii nesustenabile. La toate aceste probleme, partidele populiste nu au un plan concret de măsuri dar au învățat să comunice direct pe rețelele sociale. Mesajul lor este foarte simplu, de la Reform UK la Rassemblement National, de la AfD la AUR: „sunt alături de tine și te ajut să treci de greu”. Cum poți fi alături atunci când acest discurs este în mare parte doar la nivel mediat, digital, cum poți ajuta atunci când nu ești la putere - acestea sunt întrebări pe care cel ce este expus acestui tip de mesaj nu și le pune. Acesta este tipul de discurs care trebuie combătut dar nu se poate altfel decât prin implicare concretă, la un alt nivel decât cel practicat în prezent.

Peter Magyar este un bun exemplu în acest sens - prezent în foarte multe locuri, acționând, demantelând toate mecanismele care au pervertit democrația maghiară în timpul lui Viktor Orban. Problema este însă că Magyar nu poate fi clonat și în alte țări. Ascensiunea la putere a unui politician de tipul Andy Burnham, arată că “lecția maghiară” a fost învățată și în alte țări care se confruntă cu ascensiunea partidelor radicale. În Olanda, Rob Jetten a reușit ca partidul liberal D66 să câștige la alegerile din octombrie 2025 exact atâtea locuri ca și partidul de extremă dreapta VVD și a devenit prim - ministru în februarie 2026. Franța nu pare însă să găsească acel lider politic care să dea impresia de dinamism și să creadă profund în virtuțile democrației. Spania a trecut printr-un experiment interesant, Sanchez fiind inițial la fel de implicat precum Jetten, Magyar sau Burnham dar experimentul pare că se apropie de sfârșit. Germania nu are deocamdată un lider politic capabil să fie deasupra dinamismului liderilor AfD, Alice Weidel sau Ulrich Siegmund. Italia este poate cel mai interesant caz dintre toate țările confruntate cu pericolul radicalizării vieții politice. Giorgia Meloni și partidul său au fost mult timp izolate printr-o strategie a partidelor tradiționale dar această excludere a priori de la guvernare i-a conferit cea mai bună ocazie de a crea, ulterior exercițiului electoral din 2022, o coaliție care funcționează și astăzi. Meloni a practicat această comunicare directă, specifică liderilor populiști iar, odată ajunsă la putere, discursul a devenit din ce în ce mai moderat. Este posibil prin urmare ca un lider politic radical să fie “îmblânzit” prin includerea sa în coaliții obligate să conlucreze pentru a se menține la putere. „Melonizarea” este deocamdată un experiment specific italian dar se știe că de peste cinci secole ceea ce experimentează politic Italia ajunge la un moment dat să fie modelul dominant în Europa. Italia l-a dat gândirii politice pe Machiavelli, Italia a fost prima țară care a experimentat totalitarismul de tip fascist, tot Italia a fost prima țară europeană unde s-a experimentat o alianță de putere radicală de stânga și de dreapta aflate la putere (Mișcarea Cinci Stele a guvernat o perioadă pe parcursul anilor 2018 și 2019 împreună cu Lega). “Melonizarea” radicalismului ar putea fi o soluție la ascensiunea partidelor populiste - nici “zid” de excludere totală, nici cooptare, ci mai degrabă „îmblânzire”.

În 1989 Harvey C. Mansfield publica o carte care avea să stârnească multe dezbateri, Taming of the Prince. The ambivalence of modern executive power, în care trata despre natura puterii executive în relație cu domnia legii - puterea executivă are, potrivit lui Mansfield, paradoxul de a fi totodată puternică dar și slabă, limitată de alte puteri, iar întreaga evoluție a reflecției despre puterea executivă este marcată de “îmblânzirea” progresivă a acesteia. Parafrazându-l pe Mansfield, putem afirma că “îmblânzirea” partidelor populiste poate fi făcută prin cooptarea lor la guvernare - însă rezultatele sunt deocamdată foarte amestecate. Se întâmplă aceasta deoarece încercările de până acum nu sunt suficient de îndelungate? Cazul Italiei ne arată că „îmblânzirea” se produce lent și nimic nu garantează că nu poate fi un proces reversibil. Îmblânzirea puterii executive a durat câteva secole, îmblânzirea partidelor populiste prin deplasarea lor către centru nu știm cât va dura dar un singur lucru este cert: se poate realiza.

Atunci când se discută despre modalitățile de a combate populismul, se uită în general un aspect foarte important: democrația nu se poate apăra doar prin invocarea virtuților unor mecanisme și politici complet raționale. Populiștii apelează îndeosebi la sentimente, discursul lor este emoțional, la granița demagogiei sau întrepătruns cu demagogia. Prezența masivă pe social media favorizează acest tip de discurs, nu pe cel rațional. La ora actuală, nimic nu întrece videoclipurile de promovare a unor lideri populiști, persiflarea tuturor celorlalți politicieni, totul pe fundalul unei muzici mobilizatoare. Imediat după alegerile din Saxonia - Anhalt, Kersten Augustin și Stefan Reinecke remarcau în Tageszeitung că AfD a câștigat prin apelul masiv la sentimente din partea lui Ulrich Siegmund. Extrema dreapta germană a preluat astfel rețeta stângii radicale din SUA, Siegmund fiind foarte asemănător lui Mamdani - o generație tânără care comunică eficient și care afișează încrederea în viitor. Exact ceea ce nu reușesc să transmită partidele tradiționale, concentrate prea mult pe prezent. Nu este însă totul pierdut. Exprimarea pe rețelele sociale este deschisă tuturor, iar mesajul politic poate fi transmis prin nenumărate forme de manifestare care în aparență sunt neutre.

Un alt aspect care ar trebui să facă obiectul combaterii populismului în ascensiune este redarea încrederii în instituții. Peste tot în Europa acest tip de încredere este în scădere. În țările în care încrederea era oricum la cote foarte scăzute, erodarea acestora este dramatică, iar România a pornit confruntarea cu fenomenul populist la începutul anilor 2020 de pe pozițiile unui regim politic în care instituțiile oricum nu se bucurau de încredere. Karl Polanyi, în Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre, publicată în 1944, remarca faptul că acolo unde scade încrederea în instituții, condițiile pentru apariția și ascensiunea mișcărilor politice radicale sunt îndeplinite. Cum se poate genera mai multă încredere în instituții? Soluțiile sunt aparent simple - transparența, reducerea birocrației și a corupției dar nu întotdeauna există un consens ce înseamnă de fapt combaterea acestor fenomene.

Prin urmare, ascensiunea partidelor populiste nu poate fi oprită foarte ușor, dintr-o dată. Este însă cert că nu ne mai aflăm în interiorul paradigmei zid de izolare versus cooptare. Ambele variante și-au dovedit limitele. În definitiv, partidele populiste se doresc a fi purtătoarele unui mesaj de dezamăgire foarte prezent în toate societățile moderne, iar acest mesaj este real dar în egală măsură manipulat. A înțelege cauzele profunde ale nemulțumirii care este speculată cinic de forțele populiste rămâne un deziderat la care se poate ajunge prin punerea la lucru a inteligenței emoționale, prin îmblânzirea, în timp, a celor care neagă democrația liberală - singura formă de regim politic capabilă să facă față tuturor provocărilor lumii în care trăim - și prin creșterea încrederii în instituții. Bătălia politică a momentului nu este pentru putere - ci pentru salvarea democrației.