Este vorba despre o chestiune mult mai importantă deoarece semnificaţia profundă a situaţiei este legată de validarea sau invalidarea principiului fundamental al Alianţei: unitatea de acţiune determinată de blocul coerent de principii şi modalităţi de acţiune derivate direct din valorile comune pe a căror acceptare se bazează însăşi existenţa NATO. Dar ce vedem acum? Confruntată cu cea mai importantă criză din istoria sa, având în mod direct pe întinderea întregii sale frontiere de est, Alianţa celor 30 de state trebuia să aibă un răspuns solid-unitar care să arate lumii că reacţia membrilor săi are la bază un set de valori unice care-i garantează previzibilitatea şi-i conferă reala putere în faţa oricărui tip de adversar.

Demersul NATO ar fi trebuit să fie exemplar, aşa fusese acum prezentat şi evaluat din moment ce forţa sa de atracţie dusese considerată exemplară de către Finlanda şi Suedia care, exact din acest motiv, în condiţii de primejdie deloc potenţială, consideraseră că este cazul să renunţe la prevederea lor constituţională privind non-alinierea şi să deschidă astfel un nou episod în istoria extinderii Alianţei, deosebit de important prin uriaşa valoare simbolică, politică şi militară. Aşa se aşterneau lucrurile şi covorul roşu nu numai că era întins, dar se aliniau şi discursurile de salut deoarece calculul părea linear cu termene ale aderării extrem de scurte şi pe repede-înainte. Totul se baza pe convingerea absolută, de la politicieni la jurnalişti, ca evenimentul epocal avea şi valoarea unei demonstraţii de forţă activă a Alianţei care să-şi întărească astfel, în mod considerabil, capacităţile sale de apărare şi disuasiune şi, în acelaşi timp, să arate valoarea mai mult decât considerabilă a principiului „porţilor deschise”. Important în general dar, acum, în aceste condiţii, cu atât mai semnificativ în orice discuţie despre încurajarea perspectivelor altor ţări care ar dori să pornească pe acelaşi drum. De la cele din Balcanii occidentali, la Georgia sau Ucraina sau, de ce nu, Republica Moldova sau Cipru. Sau Irlanda.

Totul bine, chiar foarte bine şi plăcut până în momentul când visul roz al unităţii s-a umbrit considerabil şi întregul proces s-a oprit brusc în fardul înalt şi care se dovedeşte neaşteptat de solid al unei realităţi extrem de neplăcute pentru prestigiul NATO: din motive diverse, preşedinţii Turciei şi Croaţiei îşi anunţă poziţia clară de respingere, pe motive diverse, oglindind, cum spunea Secretarul General al NATO, „sensibilităţi naţionale de care Alianţa va trebui să ţină seama”. Diplomatic vorbind, este una dintre formulările care să oprească, pe cât se poate, dezvoltarea crizei în speranţa că băieţii se răzgândesc.

Sigur că se poate, a răspuns Erdogan care, mai bine decât toţi, ştie ce se poate obţine într-o negociere ca în bazar, acolo unde tratativele sunt o operă de artă în sine, cu o succesiune aproape rituală de episoade fie tensionate, fie de şarm oriental, combinaţie între ameninţarea cu plecare definitivă şi tentaţia de a accepta noul preţ. Ce ştie Erdogan este că negocierea de bazar se bazează nu atât pe valoarea intrinsecă a obiectului, ci pe capacitatea de rezistenţă psihică a adversarului, mereu presat de un factor extern uşor de sesizat, de la prezenţa din ce în ce mai nervoasă şi exasperată a unui consort până la obiectiva ameninţarea plecării grupului de turişti cu autobuz cu tot. Cedarea urmează aproape natural.

De data asta, negocierea lui Erdogan se face la fel de simplu pe principiul „ne daţi teroriştii cărora le-aţi oferit azil politic şi noi renunţăm la blocarea aderării celor două ţări”. Numai că mai e ceva: obligă ţările NATO, dacă acceptă discuţia, să admită că ar fi putut accepta aderarea unor ţări acuzate că sprijină direct mişcări considerate ca terorist de un stat membru NATO şi că, mai mult, oferă azil politic unor membri ai mişcărilor respective. Cel puţin delicată situaţie mai ales că, în discutarea viitoarelor episoade ale extinderii NATO, alte state membre ar putea ridica exact acest tip de obiecţii şi iniţia presiuni asemănătoare: Turcia ar putea repeta jocul în cazul Ciprului, Marea Britanie în cazul Irlandei, nu mai vorbim despre şirul de ţări fiecare cu obiecţii proprii de naturi diverse în cazul ţărilor din Balcanii occidentali.

Dar, în definitiv, dacă este democraţie şi transparenţă decizională, de ce nu? Negociem tot şi toate, inclusiv principiile de bază. Nu cred că asta ar fi soluţia cea mai potrivită în momentul acesta de criză însă, într-adevăr, necunoscute sunt căile Domnului.

Dar să nu încheiem discuţia într-o notă pesimistă, mai ales că am convingerea că negocierea respectivă se va încheia printr-o operaţiune reuşită de vânzare-cumpărare, întru satisfacţiunea părţilor. Pentru a vă aduce un motiv de zâmbet, iată ce spunea ieri, la Dallas, fostul preşedinte George W.Bush. Cu prilejul unei ceremonii la Southern Methodist University, acesta a vorbit despre Putin şi „despre decizia unui singur om de a lansa un atac totalmente nejustificat şi brutal împotriva Irakului”. Rectificând imediat, „împotriva Ucrainei” şi adăugând „în orice caz, am 75 de ani”. Era spusă doar ca scuză sau se gândea cu mult mai departe la ceva ce nu putea să zică altfel?