Dacă vă amintiţi, atunci nu se ajunsese la o soluţie agreată în privinţa unei eventuale emisiuni de “coronabonduri” solicitate la modul cel mai presant de Italia, Franţa şi Spania pentru a se mai putea repara din efectele economice dramatice produse de pandemie.

Tonul folosit de liderii europeni începe să semene cu o pledoarie cu accente tragice vorbind despre supravieţuirea Europei care , în viitorul imediat, depinde de capacitatea liderilor săi de acum de a demonstra că solidaritatea nu este un cuvânt golit de sens. Căci, spunea Primul Ministru spaniol Pedro Sánchez “Europa trebuie să creeze o economie specifică pe timp- de război şi să promoveze mişcarea de rezistenţă europeană, de erconstrucţie şi reluare a activităţii economice. Europa s-a născut din cenuşa distrugerilor şi conflictelor. A învăţat lecţiile istoriei şi a înţeles ceva extrem de simplu: dacă vom învinge, atunci noi toţi vom fi învingători. Dacă nu, în final, toţi vom fi pierzători...Nu există o prăpastie între Nord şi Sud. Este momentul să acţionăm în mod solidar prin crearea unui nou mecanism de mutualizare a datoriei”.

Şi are de ce să fie într-atâ de îngrijorat?

Are, deoarece, cel puţin la Bruxelles, în orice caz în marile economii din zona euro, nimeni nu uită că un scandal de mari dimensiuni exact pe această temă fusese foarte aproape să ducă la o explozie devastatoare din cauza dezacordurilor profunde privind datoriile suverane şi planul de salvare pentru Grecia. Iatră de unde vine spaima că situaţia s-ar putea repeta şi s-ar putea chiar învenina dincolo de limitele din 2010. Şi motivul este simplu: dacă atunci ideea “mutualizării datoriilor” Greciei stârnise atâtea infinite discuţii - şi nu era vorba decât o economie mincă, în termenii zonei Euro aproape de limita nerelevanţei – acum ne referim la un posibil plan pentru salvarea economică a trei dintre cele patru mari economii europene: Italia, Franţa şi Spania. Demersul este sprijinit de Grecia, Portugaliam Belgia, Slovenia, Luxemburg, Irlanda şi Cipru) tocmai pentru a mutualiza cât mai rapid datoria externă a celor trei ţări şi, prin asta, evitând un foarte posibil efect de contaminare. Li se opun Germania, Olanda, Austria precum şi statele nordice care sunt în favoarea folosirii Mecanismului European de Stabilitate, adică fondul de salvare creat în 2012, special pentru a răspunde unor situaţii extreme de derapaj financiar şi economic cum au foat cele care au marcat criza începută în 2008. Aş vrea să vă reamintesc că, în momentul creării acestui instrument de intervenţie comunitar, s-a spus că reprezenta soluţia exemplară găsită de mai-marii europeni tocmai deoarece avea capitatea de forţă acţiune rapidă. Dispune de 410 miliarde EURO sub forma unor linii de credit care să fie acordate în condiţiile în care ţările beneficiare se angajează să accept şi să aplice politici drastice de redresare economică, ceva în genul cerinţelor emise de FMI în cazuri similare la adresa unor economii cu mari probleme.

La această oră, există deja trei mecanisme europene care sunt gândite şi activate în acest sens: programul “SURE” anunţat de Comsiia Europeană în valoare de 100 miliarde Euro, un fel de mecanism complex “asigurare şomaj” care să poată fi accesat în primul rând de ţările cu economiile cele mai afectate, o garanţie pentru împrumuturi în valoare de 200 miliarde Euro din partea Băncii Europene de Investiţii şi măsuri specifice pentru întărirea Mecanismului European de Stabilitate.

Mario Centeo, preşedintele Eurogrup şi ministru de finanţe al Portugaliei, declara ieri ceva foarte interesant şi care anunţă câ s-ar putea să apară şi alte opţiuni posibilie care să evite riscu; de “fragmentare” în cadrul Uniunii monetare: “Trebuie să explorăm mijloacele de a aplica instrumentele existente dar, în acelaşi timp, trebuie să fim deschişi în analizarea altor soluţii atunci când primele soluţii se dovedesc inadecvate”.

Se referă, poate, la propunerea apărută ieri într-o scrisoare deschisă semnată de doi miniştri social-democraţi germani (Heiko Maas Olaf Scholz – afaceri externe şi, respectiv, finanţe) şi apărută în cinci mari ziare europene: ei vorbesc despre necesitatea înfiinţării unui fond de ajutor european, cu “obiectivul de a repune în picioare Zona Euro începând cu momentul în care pandemia va lua sfârşit”.

Înainte de începerea negocierilor care se poartă în acest moment, mai existau încă alte două propuneri care s-ar putea regăsi într-o formă sau alt într-un document final.

Pe de o parte, există soluţia propusă de olandezul Mark Rutte, adică adoptarea unei decizii care să prevadă acordarea către ţările cele mai afecte (în principiu, cele trei menţionate) a unei sume cifrate între 10-20 miliarde de euro ca donaţie şi nu sub forma unui împrumut. Francezul Bruno Le Maire a anunţat că susţine “un fond temporar de solidaritate pentru o perioadă de 5-10 ani”. Sistem ce ar urma să fie finanţat prin aplicarea unei “taxe europene de solidaritate” la toate bugetele Statelor Membre sau dintr-o sumă care să fie vorată de fiecare Stat Membru în aceeaşi idee a solidarităţii în caz de criză.

În afară de asta, aproape cert, minoştrii de finanţe vor adopta propunerrile deja anunţate de preşedintele Eurogrup: deschiderea unei linii de credit de până la 240 de miliarde de euro pentru IMM-uri, apoi creşterea fondului pan-european de garantare de la BEI până la nivelul de 200 miliarde Euro care se adaugă fondului de 100 miliarde anunţat deja de Comisia Europeană ca fond de alimentare a schemelor de protecţie pentru şomeri, cu precizarea că, până în acest moment, cifrele pentru primele două măsuri sunt indicative. Oricum, totul ar putea fi inclus în ceea ce s-ar putea numi Fondul Marshall european pentru ajutor şi reconstrucţie.

Problema majoră rămâne  este cea ma uşoară, adică obţinerea unui acord asupra unei formule de compromis care să menajeze orgoliile tuturor şi să menţină la un nivel rezonabil fondurile ce ar trebui angajate. Dar a doua dimensiune este cea mai dramatică dintre toate : cum se va explica audienţelor naţionale faptul că, pe de o parte, cu absolută certitudine, vor urma luni de contracţie economică şi însoţite de măsuri administrative poate chiar severe şi, pe altă parte, se vor cere sume considerabile, din nou, pentru salvarea economiilor altor ţări.

Dar tocmai aceasta este miza întregului propiect european pus la cea mai grea încercare de la finele celui de-al Doilea Război Mondial încoace. Pot oare reacţiona Statele Membre ca părţi componente ale unui organism unitar – în principiu, nu asta ar trebui să însemne Uniunea Europeană ? – sau vom cădea în plasa otrăvită a super-protecţionismului care este pe cale să erodeze relaţiile internaţionale ?