Aş începe cu o confesiune. De Benone Neagoe mă leagă cea mai lungă misiune, trăită pe şapte mări, parcurse, timp de o lună de zile, pornind din portul Constanţa, până în cel italian La Spezia. Şi retur. Efectuată cu fregata de azi - distrugătorul de atunci - "Mărăşeşti".

La bordul căreia am înţeles tăria fiecărui marinar militar, cea testată şi de o furtună zdravănă, care parcă transformase nava într-o simplă copaie, zdruncinată de loviturile de ciocan ale valurilor uriaşe.

Ben, cum îi spun prietenii, a intrat în fiecare compartiment al navei, a stat de vorbă cu  toţi membrii echipajului, a filmat viaţa simplă a celor care aduc glorie ţării, fără a li se pomeni vreodată numele, fiind atunci secondat de cel care şi-a asumat mânuirea camerei de filmat, Marian Moşneagu. 

Nu ezit să reiterez afirmaţia că de la Benone Neagoe am învăţat şi savurat unele dintre secretele realizării reportajelor de televiziune, aidoma untului întins pe o felie mare de pâine transilvăneană, el fiind din inima plaiurilor de peste munţi.

De Gabriel Cobasnian m-a apropiat o altă misiune, executată în Irak. Unde cineastul echipat în uniforma de campanie se scula înaintea răsăritului de soare, pentru a imortaliza primele raze de lumină pogorâte pe un deşert marcat de sondele petrolifere în flăcări, elicopterele militare americane, rafalele izolate de arme automate,  autovehiculele italiene, transportoarele blindate - ale militarilor români -, copiii irakienilor cerşind din ochi atenţie şi primind, de la luptătorii noştri, fructe, ciocolată şi apă de băut. 

Gabriel Cobasnian a fost vârful de lance al Studioului Cinematografic al Armatei, într-o perioadă când acesta era condus, cu tact, har şi înţelepciune, de colonelul inginer Mircea Laslău, cel mai răbdător ofiţer pe care l-a avut presa militară, în perioada postdecembristă.

Un om care a ştiut să coaguleze o echipă orgolioasă, atipică, dar cu camarazi talentaţi, precum Cătălin Suzeanu, cel care a şi realizat montajul documentarului postat mai jos.

Vremuri potrivnice şi oameni risipiţi de orgolii zadarnice au ucis proiectul înfiinţării unei televiziuni militare, după modelul Bundeswehrului. 

Dar reuşitele acelor ani, precum filmul "Afganistan - un tărâm al contrastelor" rămân mărturii ale unei perioade  în care sintagma ARMATA ROMÂNIEI era rostită, cu respect, de preşedintele ţării, de premierul de la Palatul Victoria, de ministrul apărării, din acel moment, şi de şeful Statului Major General, care priveau spre Trustul de Presă al instituţiei militare, ca spre arma imagologică de care aveau nevoie. 

Războiul de atunci, ca şi cel de azi fiind - după cum se şi vede - unul marcat de operaţiuni psihologice.

Dar nicio clipă a unei campanii, precum cea din Afganistan, nefiind posibilă fără prezenţa unor militari profesionişti, cu caracter, care înţeleg ceea ce mulţi politicieni români nici azi nu au priceput. 

Existenţa şi acţiunea lor acolo asigură liniştea celor de acasă.

Altfel ne-ar bântui vânturile stârnite pe pământuri siberiene şi în pusta de la apus de noi. 

                              Metaforă şi tresărire

În ce context a fost remarcat filmul pe care l-aţi realizat împreună cu cineastul Gabriel Cobasnian şi ce semnificaţii actuale atribuiţi, nu doar mesajului documentarului respectiv, cât şi readucerii acestuia în atenţia opiniei publice?

 Şi în acest an, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a stimulat creaţia jurnalistică în cadrul unei competiţii profesionale, adresată membrilor ei. Premiat mai întâi la Festivalul Internaţional al Filmului Militar de la Roma,  “Afganistan – un tărâm al contrastelor” a  participat  la concurs cu prilejul împlinirii a 10 ani de prezenţă militară românească în Afganistan. Succesul filmului nostru – afirmau membrii juriului alcătuit din profesionişti în domeniul mass-media -,“stă în viabilitatea sa spectacologică. În sinceritatea, în puterea lui de a ajunge nestingherit la suflet. Sau, poate, în simplitatea savantă, în sinteza ce rezultă după decantări succesive şi păstrarea esenţei exprimată într-o formă aproape de perfecţiune”. Filmul realizat împreună cu Gabriel Cobasnian, un cineast provocator şi elegant, are de toate: forţă, pasiune, tandreţe, echilibru, luciditate şi imaginaţie. Are metaforă şi tresărire. Are audienţă naţională şi internaţională, dacă ne gândim că e prezent şi pe internet.

                              Micul colţ de  Românie…

O consecinţă a aprecierii peliculei amintite este un popas al dumneavoastră în Austria. Cu ce impresii, de interes general, aţi revenit de acolo?

Am fost la Graz, al doilea oraş că mărime din Austria, ca răspuns la  invitaţia pe care ne-a adresat-o nouă, premianţilor, comunitatea de români din Landul Steiermark. A fost pentru noi un excelent prilej de cunoaştere, de dialog şi aprofundare a legăturilor de colaborare şi de prietenie, de promovare reciprocă a imaginii şi de organizare a unor acţiuni comune. Altminteri, Graz-ul, capitala Culturală a Europei în 2003, are un rafinament pur austriac. M-a impresionat micul colţ de  Românie construit  de bănăţeanul  Mircea Ioan Popi, fondatorul Asociaţiei AUT PRO ROM, pentru românii care trăiesc şi respiră româneşte, care fac să se vorbească frumos şi cu respect despre România.

                              Motto-ul nostru este:    “Profesionalism în jurnalism”

Sunteţi unul dintre componenţii noii conduceri a Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi unul dintre realizatorii noului website al acestei organizaţii profesionale. Într-o societate bântuită de impostură, arealul jurnalistic mai poate fi stabilizat de iniţiative de promovare a celor care practică o publicistică deloc facilă, dar profesionistă?

 Eu cred că da.  Deşi, este într-un evident regres, deşi pierde teren şi e uzată moral, vremea personalităţilor accentuate în presă nu a apus. Ziaristul e acum, din păcate, doar un prestator de servicii. Marile trusturi, cu rare excepţii, întorc spatele publicului şi fac politica patronilor. Lucrurile acestea se întâmplă pentru că nimeni nu spune nimic. ONG-urile nu iau atitudine, societatea civilă nu ia atitudine, ziariştii nu iau atitudine. 

Internetul schimbă faţa presei, iar jurnaliştii, sub presiunea publicului,  se schimbă şi ei. Editorialele, semnate online, pe site-urile unor publicaţii cunoscute, au atins peste 70.000 de accesări fiecare. Tirajul mediu vândut al unui ziar nu depăşeşte 15.000 de exemplare. Printul, ca mijloc de informare şi formare a opiniei publice, suferă de uzură morală.

Lansarea pe internet a unei pagini a Uniunii, uzp.org.ro   într-o concepţie nouă,  activă şi dinamică,  adresată diferitelor grupuri, din ţară şi de peste hotare, are ca scop respectul pentru adevăr, informarea corectă a publicului, apărarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii profesionale ale ziariştilor. Avem un Cod Deontologic propriu şi respectăm  toate documentele şi  Rezoluţiile elaborate la nivelul  Parlamentului Europei, cu privire la media. De altfel, motto-ul nostru este: “Profesionalism în jurnalism”.

                              Afganii nu şi-au pierdut speranţa

Revenind la filmul amintit, ce aţi mai dori să se ştie despre militarii din forţa expediţionară românească, având în vedere amănuntul că nu doar aţi purtat uniforma de ofiţer al Armatei României, ci şi faptul că aţi fost primul jurnalist militar trimis într-un teatru de război, pe o perioadă mai lungă, chiar în Afganistan?

Aş vrea să nu se uite faptul că într-un loc în care unora le este frică să trăiască, nu puţini români nu se tem să lupte.

Că misiunea lor - deşi umanitară – nu e deloc uşoară, dimpotrivă, rămâne la fel de dificilă ca în urmă cu mai bine de 10 ani, când a început. 

În teatrul afgan de operaţiuni militare, orice deplasare prin deşert este o aventură în sine.

Executarea acesteia continuă pe fondul unei situaţii de securitate incertă, cu riscuri ce nu pot fi prevăzute cu uşurinţă. Misiunile şi aventurile consumate  împreună, îi apropie. Valoarea umană, dublată de pregătirea profesională, compensează lipsa gravă a unor mijloace moderne, confortabile şi performante, precum cele de acasă. 

În ciuda a mai bine de 30 de ani de război şi a unui nemilos regim anterior al talibanilor, afganii nu şi-au pierdut încă speranţa.

Iar menirea batalioanelor trimise de Armata României este aceea de a o sprijini.