Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să privim cu mare atenţie la ceea ce se întâmplă în jocurile planetare care, odată amorsate, ar putea produce urmări importante şi care să influenţeze mersul planetei în ciclul următor de evoluţie.

În acest moment, două puteri nucleare, India şi Pakistan, se apropie din nou de linia roşie a unui conflict care, din cauza sensibilităţilor regionale, nu numai că poate reizbucni în orice moment, dar poate atrage şi participarea unor alte state în momentul în care una sau alta sau alta dintre ţările beligerante ar activa acordurile de asistenţă militară pe care le are cu unii vecini sau cu unele dintre superputeri.

Ceea ce este semnificativ este că, exact aşa cum se întâmplă în Orientul Mijlociu, se pare că vechile acorduri şi protocoale au ajuns la maturitate, fiind necesară urgenta lor revizuire, fie în sensul prelungirii prevederilor iniţiale, fie prin apariţia unei soluţii noi, eventual impusă prin presiuni economice sau, la limită, militare. Şi situaţia explozivă dintre India şi Pakistan este datorată menţinerii de atât de mult timp a aceluiaşi tip de tensiuni ucigaşe ca cele din ceea ce a fost odinioară Protectoratul palestinian părăsit cu eleganţă de britanici fără niciun fel de avertisment, punându-i astfel pe evrei şi palestinieni în postura de a intra în război pentru ocuparea fiecărei palme de pământ şi pentru a stabili contururile unei hărţi care nici acum nu arată ar fi stăpân de drept, printr-un acord logic şi unanim recunoscut de comunitatea internaţională.

În India, britanicii aveau să procedeze absolut identic, deschizând, cu un maximum de indiferenţă şi cinism, alt capitol de nesfârşite masacre. Unul dintre subiectele de permanentă contestare tragică fiind, până azi, situaţia Caşmirului, parte a moştenirii otrăvite lăsate de Imperiul Britanic drept cadou de Independenţă sub forma hărţii Partiţiei Indiei.

Lordul Mountbatten, ultimul vice-rege al Indiei, primise misiunea de a pregăti cât mai bine (şi cât mai rapid) tot ceea ce era necesar pentru acordarea independenţei pentru ceea ce era atunci „Perla Coroanei Imperiale“. Şi aşa a făcut, chiar mai repede decât programul dat de la Londra, respectând întocmai logica marilor partiţii acceptate de Imperiu în Orientul Mijlociu (vezi harta rezultată în urma înţelegerii secrete Sykes-Picot): băştinaşii să stea liniştiţi, noi suntem exponenţii unei civilizaţii superioare, noi vom face harta Partiţiei finale, despărţind, pe cât se poate, hiduşii de musulmani. Şi dacă nu se poate, după ce plecăm, să se omoare între dânşii în veselie, dar independenţi, aşa cum am promis că vor fi.

Pentru asta nu erau necesare nici consultări cu liderii comunităţilor locale şi, la limită, cel mai bun om pentru o decizie „obiectivă“ ar fi fost un personaj a cărui perfectă obiectivitate faţă de diversele şi atât de complicatele realităţi ale subcontinentului unde trăiau 400 milioane de oameni să fie dată de faptul că nu ştia absolut nimic despre regiunea respectivă. Aşa a fost ales juristul britanic Cyrill Radcliffe, care, bineînţeles, nu fusese niciodată în India şi nici nu avea vreodată să călătorească acolo sau în orice altă parte a Asiei şi, în consecinţă, era total străin de problemele demografice ale Indiei. Drept care, dat fiind că i s-a cerut să împartă India în doar cinci săptămâni şi nici o zi mai târziu, asta a făcut, iar rezultatul a fost o aberaţie unică în istoria scrisă a lumii: alături de India hindusă apărea un Pakistan entitate unică, dar împărţită în două teritorii fără niciun fel de contact fizic între ele. Pakistanul de Vest (actualul Pakistan) şi Pakistanul de Est (Bangladesh începând cu 1971)

Britanicilor le era indiferent ce se va întâmpla după anunţul acestei partiţii, aveau o singură grijă: să nu fie afectate cumva festivităţile organizate pentru marcarea momentului istoric în care aveau să acorde independenţa Indiei şi Pakistanului astfel încât Mountbatten ia decizia curajoasă de a ţine sub cheie planul Partiţiei, încuiat bine într-un seif din palatul său din Dehli. Jawanat Sigh, care mai târziu avea să devină ministru indian al Afacerilor Externe, mărturiseşte că, în momentul în care au devenit ţări independente, nici India şi nici Pakistanul „nu ştiau care le sunt frontierele, unde era trasată linia de demarcaţie între comunităţile hinduse şi musulmane acum separate“.

Teamă justificată deoarece, imediat după ce harta devine publică, începe tragedia: populaţii întregi hinduse şi musulmane fug de pe teritoriile acordate entităţii devenită adversar de moarte, încercând cu orice preţ să ajungă, chiar cu preţul unor călătorii de sute sau mii de kilometri, în zone etnice de protecţie. Exodul este gigantic, sursele istorice vorbind despre circa 15-17 milioane de oameni fugind cu disperare de conflictele etnice care au izbucnit instantaneu, lăsând în urmă între 1-2 milioane de morţi, o sumbră contabilitate ce este mereu contestată şi adusă la zi în funcţie de diverse interese.

Iată harta exodului:

1947, trenuri cu hiduşi şi pakistanezi deplasându-se înspre regiunile desemnate prin Planul Partiţiei

Planul nefericit conceput pentru Partiţia Indiei a lăsat, din cauza grabei, două probleme doar enunţate şi nerezolvate, cele puse de aşa numitele „State Princiare“ cărora li se lăsase libertatea de a se alătura unuia sau altuia dintre statele nou create. Printre aceste „State Princiare“ este şi Caşmirul, nodul discordiei din relaţiile India-Pakistan şi China. În 1947, Caşmirul este un regat cu populaţie majoritar musulmană, dar în fruntea căruia este maharadjahul Hari Singh, care, după o perioadă de ezitare, alege ca ţara sa să facă parte din India (octombrie 1947). Este un teritoriu împărţit acum între India, Pakistan şi China, fiecare dintre aceste ţări afirmând că nu va înceta lupta până la dobândirea controlului fie asupra părţii de teritoriu care o interesează, fie pentru recuperarea întregii regiuni de o importanţă strategică enormă, mai ales în contextul în care americanii se retrag din Afganistan şi culoarul care duce mai departe înspre Orientul Apropiat ar putea fi utilizat (sau blocat) unilateral.

Mai exact, cu ce anume nouă structură de putere să se unească sau să intre în relaţie adversativă? Una la care se lucrează pe două mari proiecte şi despre care vom vorbi într-un articol viitor.