INTERVIU Mircea Tiberian, jazzman: „La Mineriadă, când m-au văzut cu barbă, plete, blugi şi drapelul american pe geacă, au venit spre mine cu lanţurile“

INTERVIU Mircea Tiberian, jazzman: „La Mineriadă, când m-au văzut cu barbă, plete, blugi şi drapelul american pe geacă, au venit spre mine cu lanţurile“

La Revoluţie, întreruperea transmisiunii la Radio l-a salvat pe Mircea Tiberian să adopte un copil FOTO: Eduard Enea

Mircea Tiberian povesteşte despre toate aventurile muzicale prin care a trecut înainte de a deveni unul dintre cei mai cunoscuţi jazzmani din Europa: a fost profesor de muzică în satul Elenei Ceauşescu, a cântat la nunţi, în spectacolele de la ţară ale unui teatru mic şi a înregistrat muzică uşoară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mircea Tiberian (58 de ani) se aşază chiar în mijlocul acestei terase pitoreşti, cu mese şi scaune care păstrează, fără subtilitate, ceva din nostalgia anilor  ’90: plasticul verde. Un loc parcă destinat boemei culturale mici, poate mijlocii din Bucureşti. Totuşi, jazzmanul Mircea Tiberian a cântat în aproape toate statele Europei şi în America, şi-a construit un nume cu greutate pentru toţi pasionaţii de pian şi improvizaţie şi a urcat pe aceeaşi scenă cu artişti precum Shirley Bassey, Larry Coryell sau Tomasz Stanko. Dar Mircea Tiberian stă aici, la această terasă unde se simte ca acasă şi vorbeşte, cu acelaşi aer firesc, despre jazzul din Sibiul anilor ’70, din Bucureştiul anilor ’80 şi din Europa ultimilor 23 de ani. Şi despre cum se înţelege aceast stil cu melodii capitaliste precum „Trei purcei, trei mititei“, cu Angela Similea şi popul ceauşist, cu muzica de teatru ori, de ce nu?, cu muzica lăutărească.

„Weekend Adevărul“: De ce-aţi ales să studiaţi muzică?
Mircea Tiberian:
N-am ales eu, m-au trimis părinţii.

Cum şi-au dat seama că aveţi talent?
Aveam un pian în hol, la Sibiu, şi mă mai jucam pe clape. În primii ani, la Şcoala de Muzică, eram prezentat ca o ciudăţenie. Fără să ştiu ce înseamnă jazz, făceam compoziţii spontane, improvizam, în timp ce toţi ceilalţi colegi cântau numai după note. Dădeam un titlu, o tematică – „Cetăţile Ponorului“, „Sarmizegetuza“ sau ce mai auzeam pe la televizor – şi făceam o improvizaţie care suna ca o atmosferă a cetăţilor. Temele pe care le au copiii.

Ştim că n-aţi fost primit la liceul de muzică din Sibiu. De ce?
N-am fost primit pentru că nu aveam origine sănătoasă. Tata era medic, mama – profesoară. Or, erau favorizaţi cei care veneau din mediul muncitoresc. Sigur, pare absurd, dar lucrurile au mers aşa vreo 15 ani. La examene, nu m-au lăsat să cânt la pian, ci m-au pus să cânt vocal o melodie. Eu, neştiind nicio melodie, am întrebat-o pe mama, care mi-a sugerat un cântec din anii ’38-’40, adică „Trei purcei, trei mititei“, varianta românească de la „Who’s afraid of the big bad wolf“. Au zis că e cântec capitalist şi m-au picat. M-au primit în urma insistenţelor mamei, dar după mai mult timp.

Micul pianist Mircea Tiberian

„Pe-atunci, jazzul era ca biserica“
Cum v-aţi apropiat de jazz?
Prin 1965, un profesor mi-a adus nişte discuri. Acestea m-au făcut să înţeleg că există o muzică în care se improvizează. Norocul a fost că, în vremea liceului, după vreo câţiva ani, s-au înfiinţat cluburi de jazz, care funcţionau pe lângă casele de cultură. Iar acolo se făcea schimb de discuri şi erau audiţii. Pentru noi a fost foarte important pentru că, deşi eram prea mici ca să participăm la lucrările de-acolo, puteam beneficia de audiţii şi de sugestii din partea celor mai bătrâni. Pe-atunci, jazzul era ca biserica: nu era interzis, dar nu era nici încurajat. Aşa că nu apărea pe posturile de radio, nu apărea la TV, iar singura modalitate de a te informa era să vii la aceste cluburi sau să te duci la cineva acasă, care să-ţi dea discuri.

La debut, aţi fost adus pe scenă de Johnny Răducanu. Cum l-aţi cunoscut?
A fost o poveste destul de ciudată. El a ascultat o casetă cu mine fără să mă vadă. Eu îl ştiam şi, odată, l-am văzut pe stradă şi l-am auzit că vrea să bea o cafea. Am intrat înaintea lui în cafenea, iar el, cu o premoniţie pe care nici acum nu mi-o explic, a întrebat: „Tu eşti pianistul ăla?“. Eu, gândindu-mă că nu poate fi în Sibiu alt pianist de vârsta mea, am zis că da. Atunci, m-a invitat să cântăm împreună şi am rămas foarte apropiaţi până la plecarea lui dintre noi. Am debutat în 1974, la prima ediţie a Festivalului de Jazz de la Sibiu, organizat de Nicolae Ionescu. Această poveste e prezentată pe larg în ultima mea carte, „Jazz inside out“.

Profesor în satul Elenei Ceauşescu
A fost un succes?
Nu ştiu, pentru că, după acest debut, a urmat o perioadă de stagiu militar la Târgu-Jiu în care am pierdut vremea. Apoi am revenit şi am hotărât să nu mai cânt jazz. Am avut o perioadă de studiu al muzicii clasice, la Conservator, care a durat şase ani. Am revenit la jazz la 27-28 de ani. Când am terminat Conservatorul, a trebuit să lucrez undeva, dar singurele locuri erau în învăţământ. Fusesem repartizat în satul Petreşti, satul Elenei Ceauşescu, iar asta nu era exact ceea ce-mi doream eu să fac.

„Trăiam aproape legal în Bucureşti“
V-aţi dus?
Nu m-am dus. Oficial, funcţionam acolo, dar n-am făcut nicio oră. Eram urmărit de cei care voiau să-mi dea amenzi. Trăiam aproape legal în Bucureşti, dar nu puteam să fac altfel. A merge într-un sat şi a preda muzică nu era pentru mine. Pe de altă parte, nici nu puteam să mă angajez nicăieri pentru că, oficial, nu aveam voie câtă vreme nu făceam stagiul de trei ani la ţară. Nu uram partea pitorească a României, dar ceea ce trebuia să fac acolo nu corespundea deloc cu ce aveam eu în cap.

Dar cum făceaţi rost de discuri?
Au fost mai multe etape în desfăşurările comuniste româneşti. Una dintre ele a fost după 1965 şi până aproape de ’80, când accesul la informaţie nu era atât de greu, pentru că standardul economic al populaţiei era destul de ridicat. Oamenii îşi mai permiteau să facă vizite în Occident, de unde aduceau discuri, care erau destul de ieftine – de altfel, toate colecţiile de viniluri de acum au foarte multe discuri din anii aceia. Mai ascultam „Europa Liberă“, care era bruiată. Era un tip formidabil acolo, Cornel Chiriac, despre care trebuie să se vorbească mereu, care, în afară de faptul că, înainte de a pleca, a făcut arhiva de jazz şi pop a Radioului din România, a ţinut, după aceea, două emisiuni la „Europa Liberă“, una de rock şi una de jazz. Pentru mine, acestea au fost principala sursă de informaţie.

 

Profesor universitar la Conservator

Numele: Mircea Tiberian
Data şi locul naşterii: 4 mai 1955
Starea civilă: necăsătorit, are trei copii.
Studiile şi cariera:
A absolvit Conservatorul de Muzică din Bucureşti şi, în prezent, este profesor universitar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, coordonator al Secţiei de Jazz şi Muzică Uşoară.
A susţinut concerte în aproape toate statele Europei şi în America.
Şi-a pus semnătura pe mai bine de 20 de albume de autor.
A publicat mai multe volume, printre care „Note despre muzică şi note muzicale“, „Cartea de muzică“, „Dark“ şi „Jazz inside out“.
A primit de trei ori (1990, 1996 şi 2000) premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziţie Jazz. În 1987, a primit premiul pentru Muzicianul Român al Anului.
Locuieşte în: Bucureşti

 

Ce înseamnă improvizaţia

„Nu e nicio diferenţă între improvizaţie şi muzica scrisă decât în felul de elaborare. Dac-aş face o paralelă, e ca între vorbire şi scriere. Ideile sunt aceleaşi. Trebuie să ai ceva de spus, să existe gramatică. Improvizaţia a existat de la început şi întotdeauna a avut o componentă prestabilită. Şi atunci când vorbim, avem un corp de idei, cunoştinţele sunt structurate. Există nişte reguli de acustico-psihologie muzicală care generează desfăşurarea discursului.“


Una din două
Luiza Zan sau Maria Răducanu?
Maria.
Anda Călugăreanu sau Margareta Pâslaru?
Margareta.
Muzicolog sau muzician?
Muzician.
Brahms sau Chopin?
Brahms.
Mozart sau Bach?
Hai să trecem peste asta.
Nietzsche sau Wagner?
Pentru că sunt muzician, îl aleg pe Wagner.
Ion Mureşan sau Ioan Es Pop?
Trecem şi peste asta.
Rock sau folk?
Rock.
Jean Moscopol sau Cristian Vasile?
Sunt diferenţe mici de tot. Nu mă pot pronunţa, le-am ascultat acum două-trei luni. Cristian Vasile era aparte. Ceilalţi erau puţin manierişti.
Pink Floyd sau Led Zeppelin?
Zeppelin.
Saxofon sau trompetă?
Saxofon.
Fuego sau Hruşcă?
(râde) Hruşcă.
Harry Tavitian sau Mircea Tiberian?
La aşa ceva nu se poate răspunde.

„Acelaşi spectacol, aceeaşi ordine, aceiaşi oameni blazaţi“

În timpul studenţiei, aţi compus pop ceauşist.
Nu eram compozitor, ci lucram în studio. Făceam negative, care, în vremea aceea, se înregistrau cu muzicieni. Şi se înregistrau negative pe bandă rulantă! Noi nu ştiam ce cântăm: redam doar partiturile foarte simple pe care ni le dădeau compozitorii. Sigur că nu erai foarte încântat când auzeai piesa, dar era una dintre modalităţile prin care puteai să-ţi asiguri traiul.

Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac
Ar putea scrie, pe coperta unui album vechi al Margaretei Pâslaru, de pildă: „Muzică de Mircea Tiberian“?
Cu ea am cântat doar la Teatrul „Ion Vasilescu“. Sunt sigur însă că sunt câteva piese înregistrate cu Angela Similea, cu Mirabela Dauer, cu Corina Chiriac, dar nu compoziţii de-ale mele. Nu mi le mai aduc acum aminte, pentru că a fost un fel de „erase“ (n.r. – ştergere) general. Am şters toată perioada aceea.

De ce? Cum era lucrul acolo?
Era atât de simplu încât te plictiseai îngrozitor. Şi atunci greşeai. Trebuia să ai o anumită eficienţă, pentru că erau foarte multe piese de înregistrat şi se câştiga destul de bine. Ideea era să nu greşeşti. Cine greşea, trebuia să plătească pentru ceilalţi o bere la „Berlin“.

Asta era o cârciumă?
Era o cârciumă scumpă pentru că avea bere germană. Din RDG (n.r. – Republica Democrată Germană), dar tot germană era. Nu mai ţin minte exact, dar, dacă o piesă îţi aducea 100 de lei, o bere costa 25 de lei, cam asta era proporţia. Deci, dacă aveai o greşeală, pierdeai tot ce câştigai. Ca la poker. După înregistrări, mereu mergeam la grădină, la „Berlin“, unde beam berile pe care le câştigasem prin greşelile celorlalţi. Asta se întâmpla la sfârşitul anilor ’70 – începutul anilor ’80. Apoi m-am mutat la Timişoara vreo doi ani, unde erau mai mulţi muzicieni de jazz.

1988. Nicolas Simion şi Mircea Tiberian

Bătrânii – la biserică, iar copiii – la teatru
Despre experienţa de la Teatrul Muzical „Ion Vasilescu“, se pare, nu vă amintiţi cu plăcere.
Era o modalitate de a supravieţui. Mai ales la început, când nu aveam instrumente. În special în barurile de noapte se câştiga foarte bine: puteai să cânţi două luni şi era de ajuns pentru tot anul. Dar înainte de a avea instrumentele respective, care erau foarte scumpe – un synthesizer polifonic eram cam cât două apartamente –, am lucrat la teatru şi în colaborări cu lumea teatrului muzical. Ei aveau turnee pe la ţară, care nu sunt foarte plăcute. Să auzi acelaşi spectacol de 1.000 de ori, în aceeaşi ordine, cu aceiaşi oameni blazaţi, ajunşi în pragul pensiei...

Dar sătenii cum erau?
Erau în general copiii de la şcoală. Bătrânii mergeau la biserică, iar copiii veneau la spectacol. Şi, parcă în mod intenţionat, cei de la teatru care organizau concertele găseau cele mai exotice locuri. O treime din locurile în care am cântat fuseseră grajduri. Unele n-aveau podea, ci pământ pe jos, la altele curentul venea, cum spun muzicienii, în cocoloaşe. Ţi se mai oprea orga, se mai stingea lumina... Dar tablourile cu Ceauşescu erau acolo, pe fundal.

„Atentat“ la Ceauşescu, cu tronul lui Decebal

Aţi participat şi la activităţi precum „Cenaclul Flacăra“ sau „Cântarea României“?
Au fost multe activităţi care ţineau de „Cântarea României“, care erau de un penibil înfiorător. Eram obligat să fac asta, pentru că aveam o sală la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“ şi trebuia să mergem de două-trei ori pe an să cântăm. „Vreţi să mai ţineţi sala?“ „Da.“ „Mergeţi şi cântaţi...“

Ce cântaţi?
Cântam jazz, care n-avea nicio legătură cu ansamblul folcloric care venea după noi sau cu un car alegoric din Petroşani cu mineri, care era înainte. Odată, cu saxofonistul Nicolas Simion, la un spectacol pentru Ceauşescu, la Piteşti, trebuia să acompaniem o trupă de balet de pionieri. Am dus pianul meu electric care avea vreo 60 de kilograme şi, pentru că nu era niciun scaun acolo, am luat un tron, făcut pentru o piesă cu Decebal. N-avea nicio importanţă ce cântăm, ideea era să plecăm cât mai repede de pe scenă, ca să curgă spectacolul şnur. La final, eu mi-am luat pianul, dar am uitat scaunul. Maşiniştii trăgeau aşa de repede de cortină încât au prins scaunul între cele două cortine şi l-au aruncat în public. Au sărit toţi paznicii lui Ceauşescu pentru că au crezut, în clipele alea, că e un atentat. „Cine a lăsat scaunul? Îl găsim noi până la urmă...“  Dar nu ne-au găsit.

Lui Nicu Ceauşescu îi plăcea singur
V-aţi mai intersectat cu familia Ceauşescu?
De foarte multe ori. Mai ales cu Nicu Ceauşescu, la barurile de noapte unde venea. Venea cu câţiva body-guarzi şi, uneori, dădea toată lumea afară: „Astăzi vreau să ascult singur programul“. Şi pleca lumea, chiar dacă plătise bilet.

Nu spunea nimeni nimic?
Plecau liniştiţi şi rămânea Nicu, cu suita şi câţiva prieteni.

Cele 10 minute de glorie
Câştigaţi bani buni din cântatul în barurile de noapte?
Da, pentru că, la un moment dat, exista o perioadă de vreo 10 minute în care puteai să cânţi altceva decât programul respectiv cu balerine şi cu soliste vocale. Cu cele două melodii pe care le cântai atunci, câştigai ceva. Aveam conflicte cu anumiţi solişti care rămâneau mai mult şi umpleau ei cele 10 minute. O vedetă a vremii, care a murit, deci nu-i dau numele, obişnuia să rămână. Câştiga foarte mulţi bani, dar nouă nu ne dădea nimic. Eu, ca şef de orchestră, i-am spus: „Nu cânţi singur“. „Pot să cânt şi singur.“ „Bine, hai să vedem.“ E, în alea 10 minute nu l-am mai acompaniat. Ghinionul a fost că în sală erau foarte mulţi oameni în costum şi nu s-a observat că era şi cineva de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Pentru că a cântat piese care nu erau în repertoriul aprobat, i-a ridicat atestatul pentru şase luni, iar pe noi ne-a lăudat că nu am participat. (râde) Dacă nu aveai atestat, nu mai puteai cânta. Singura sursă de a-ţi câştiga existenţa ar fi fost nunţile.

La nunţi aţi fost?
Am fost şi la nunţi. Am făcut câteva gesturi de normalitate în viaţa mea. Cântam la o nuntă cu nişte lăutari ţigani, iar la voce era Cornelia Catanga. Când i-am văzut cum cântă, mi-am dat seama că îi încurc. Nu eram din idiomul lor, n-aveam nicio legătură. O făceam dintr-un fel de respect faţă de calitatea muzicii lăutăreşti. Asta m-a determinat ca, de prin ’83, să nu mai cânt la nunţi. Apoi am plecat la Timişoara şi de-atunci am cântat numai jazz. De la 28-29 de ani, am început să cânt numai jazz. Asta s-a întâmplat acum 30 şi ceva de ani.

„Să adopt un copil pentru buletin de Bucureşti...“

În ’90 aţi făcut prima secţie de jazz la Conservator. Aţi avut dificultăţi?
A pornit ca o specializare, dar acum e o secţie. Imediat după Revoluţie, erau furtuni serioase în instituţiile de învăţământ. Studenţii aveau 50% voturi în Senat, iar profesorii de atunci, mulţi dintre ei compromişi, se temeau foarte tare că vor fi daţi afară, aşa că acceptau orice fel de propunere. Practic, cu ajutorul studenţilor de-atunci, care erau foarte puţini – 7-8 oameni într-o facultate de pedagogie, faţă de 50, când am făcut eu şcoala –, cu ajutorul altor oameni deschişi din şcoală, cum era domnul Anton Şuteu, care ne-a părăsit acum trei ani, am făcut secţia asta. Bariere au fost în perioada „restauraţiei culturale“, cam în perioada Convenţiei Democrate Române, când profesorii care au fost daţi afară din facultate după Revoluţie au revenit. Şi atunci, au făcut în aşa fel încât să desfiinţeze secţiile aparte. Era un reacţionarism cu metodele pe care ei le cunoşteau foarte bine din perioada comunistă. Ajunsesem să am doar un loc în secţie.

„Un avocat deştept“
Dar la Revoluţie ce-aţi făcut?
Asta e o poveste ca de circ! Eu nu puteam să-mi cumpăr casă pentru că nu aveam buletin de Bucureşti, iar buletin de Bucureşti n-aş fi putut obţine niciodată pentru că n-aveam serviciu. Un cerc vicios. Atunci, un avocat deştept mi-a dat sfatul să adopt un copil care are buletin de Bucureşti. Deşi adopţiile se făceau greu, pentru că eu aveam doi copii, nu aveam serviciu şi-mi era destul de greu să justific un venit ca să mai ţin un copil, am reuşit să obţin dreptul de adopţie cu intervenţii, cu pile, cu „atenţii“.

Câţi ani avea copilul?
14 ani.

S-a luat curentul
Şi ce s-a întâmplat?
Când făceam adopţia puteam cumpăra şi acel apartament. În ziua de 21 decembrie, pe la 12.30, la notariatul sectorului 3, care era pe lângă strada Udrişte, unde e acum poliţia Rutieră, cu proprietarii apartamentului de faţă, în momentul în care trebuia să semnez, ca tutore, cumpărarea apartamentului, s-a oprit curentul. Era ziuă, dar mi-am dat seama că s-a oprit curentul pentru că era pornit un difuzor unde se auzea mitingul lui Ceauşescu. Am aprins lumina, dar lumina mergea. Deci, se oprise doar transmisiunea de la miting. Aşa că am plecat.

Cum să plecaţi?
Am plecat. Am luat-o la fugă să văd ce s-a întâmplat la miting. Toată lumea mergea în direcţia opusă, dar erau toţi atât de speriaţi că nu voiau să spună ce s-a întâmplat. Asta-mi stârnea şi mai mult curiozitatea. Când am ajuns în Piaţa Palatului, nu mai era nimic. Mai erau drapele pe jos, pancarte şi doi-trei oameni, unul la 200 de metri de altul, care mai agitau steaguri. Unul dintre ei a zis „Jos Ceauşescu“. Nu pot să spun că a strigat, mai mult a spus. Ca-n Morse. Eu m-am uitat în jos şi-am zis, tot cu vocea joasă: „Aşa e, aşa e!“. Pe urmă au venit nişte scutieri şi ne-au gonit în faţă la Dunărea, unde s-a făcut baricada.

„Să-mi fac viză de flotant pe casa mea?“
Aţi rămas până seara?
Am plecat în momentul în care am văzut trasoare pe la picioarele mele. Mi-am dat seama că sunt inconştient şi am plecat.

Şi cu băiatul de 14 ani, cu proprietarul apartamentului, cu notarul ce s-a-ntâmplat?
I-am lăsat acolo, nu m-a mai interesat.

Nu semnaseţi?
Nu. În momentul în care eram cu pixul în mână s-a oprit transmisiunea. După câteva zile, după ce Ceauşescu a fost executat, m-a sunat acel notar: „Ştiţi, aţi rămas cu un dosar nefinalizat“. Era omul cu atenţiile. M-am dus la el, notariatul era închis, el era undeva, la o fereastră. A deschis uşa şi i-am zis: „Vă fac un mare serviciu. O să scriu cererea cu «Domnule Notar», nu cu «Tovarăşe Notar». Nu mai cumpăr pe numele copilului, ci pe numele meu, direct“. Am semnat şi am cumpărat casa pe numele meu. Apoi m-am dus la poliţe, unde mi s-a spus: „N-aveţi buletin de Bucureşti“. „Vreţi să-mi fac viză de flotant pe casa mea?“ Le-am arătat contractul şi au devenit foarte cooperanţi.

Ce s-a întâmplat cu băiatul de 14 ani?
De fapt, era o fată. M-am interesat apoi. S-a măritat, a fugit de-acasă. A fot un mare noroc, dacă n-ar fi venit Revoluţia, exista posibilitatea să mă fi dat afară din casă, pentru că eu cumpăram apartamentul pe numele ei.

Mircea Tiberian le predă jazz studenţilor de la Conservator

Cea mai lungă cursă din ultimii 23 de ani
La Mineriadă?
Aici iar am avut un mare noroc. În 13 iunie, după ce s-a curăţat Piaţa Universităţii cu forţa, s-a făcut un cerc de scutieri cam în jurul Hotelului Intercontinental. Eu trebuia să intru acolo, să merg la Czech Airlines, să-mi cumpăr un bilet de avion. Aveam, în perioada respectivă, multe concerte în Germania şi foloseam o rută prin Praga. Până să parlamentez eu cu scutierii, au venit nişte demonstranţi – nu veniseră încă minerii –, care au început să-i atace pe scutieri. Am făcut atunci cea mai lungă cursă din ultimii 23 de ani: de la Intercontinental, până în Piaţa Palatului. Ei, după noi, cu scuturile. Am înţeles atunci că nu era în regulă ceva pentru că, dintre aşa-zişii demonstranţi ai noştri, au ieşit nişte sticle de benzină. Băieţii ăştia au aruncat cu cocktail Molotov, la 20 de metri, într-o maşină de poliţie care a sărit imediat în aer. Eu, făcând armata, ştiind că sunt şanse mici să loveşti în aşa fel încât să explodeze din prima, mi-am dat seama că băieţii aveau o tehnică foarte bine pusă la punct. „Ăştia nu sunt ai mei, sunt nişte provocatori“, mi-am zis. Am plecat acasă.

„Securistul“-pianist l-a scăpat de mineri
V-aţi întors să luaţi bilet?
A doua zi. Fără să ştiu că peste noapte veniseră minerii. Am ieşit la Universitate din pasaj, minerii tocmai rezolvaseră situaţia pe la Arhitectură. Erau numai detaşamente de mineri care stăteau încolonate ca plutoanele de Armată. Când m-au văzut cu barbă, plete, blugi şi drapelul american pe geacă, au venit către mine cu lanţurile. În momentul ăla, l-am văzut – Dumnezeu l-a adus acolo! – pe pianistul Marius Pop, care citea un ziar pe trotuar. Marius Pop era îmbrăcat în stil englezesc cu un trenci, pălărie şi citea un ziar. Avea alura unui ofiţer de Securitate. Eu m-am dus la el: „Ce faceţi, domnu’ Marius?“. Şeful unui pluton de mineri, când m-a văzut, le-a spus celorlalţi: „Lăsaţi-l, că e cu ăsta!“. S-au întors şi în momentul ăla am fugit către Cişmigiu.

De ce s-a supărat doamna Shirley Bassey

Aţi fost unul dintre fondatorii celebrului loc „Lăptăria lui Enache“. Cum a început?
„Lăptăria“ era foarte necesară. În momentul ăla, nu mai era niciun club de jazz în Bucureşti. Eu am apelat la Johnny Răducanu, care avea notorietate şi relaţii. Îl cunoştea pe Mihai Oroveanu, directorul Oficiului Naţional de Expoziţii, care avea spaţii de depozitare la Teatrul Naţional Bucureşti. El ni l-a prezentat şi pe Călin Husar, un mic geniu în managementul cultural, care a fost patronul „Lăptăriei“. A fost, probabil, cela mai important club de jazz al României după Revoluţie. Într-un an, era deja atât de cunoscut locul, că veneau oamenii cu autobuze şi făceau vizite.

„Se ia o vedetă de multe ori expirată...“
Aţi cântat cu chitaristul Larry Coryell. Aţi povestit că era atât de beat că a încurcat tonalităţile.
Am spus că era beat, dar era doar o formă de a spune că era high. Oamenii ăştia ţin de generaţia anilor ’60, care a parcurs în mod serios experienţa aceasta a drogurilor. Erau nişte campioni ai boemei. Larry Coryell a ieşit puţin dincolo de atenţie. El a avea un program destul de ciudat, cu nişte piese foarte complicate. Noi eram angajaţi să-l acompaniem pe el. La chitară, dacă schimbi poziţia, te duci în alte tonalităţi. Fiind în starea de care am pomenit, omul a cântat întregul program în alte tonalităţi. La pian e mult mai greu, aşa că eu, la pian, am cântat „pe butoane“, adică fără feeling (n.r. – sentiment), pentru că trebuia să mă adaptez la noua situaţie. Dac-ar fi fost piese simple, n-ar fi fost prea mare tristeţe, dar la piesele complicate a cânta în alte tonalităţi necesită o mare dibăcie ca să ieşi din situaţie. Am început apoi să refuz colaborările de tipul acesta pentru că, în general, se fac cu „negrii“, cu sclavi. Se ia o vedetă de multe ori puţin expirată şi muzicieni buni, dar fără carieră, care cântă pe preţuri foarte mici.

Doamna Shirley Bassey nu a auzit triangul
Nu e imporant pentru un artist să aibă astfel de colaborări?
În multe cazuri, nu e nicio satisfacţie.  Am cântat cu Shirley Bassey – asta a determinat plecarea mea la Orchestra Radio. A venit Shirley Bassey, marea vedetă, care a anunţat că va cânta cu pianistul şi cu toboşarul ei. Nu eram un mare admirator, aşa că am stat acasă. Concertul era la Sala Palatului. Am primit telefon însă că toată lumea m-aşteaptă. De ce n-am venit la repetiţie? „Pentru că s-a anunţat că vine cu pianistul ei!“ „Nu a venit cu pianistul ei.“ Atunci am luat un taxi, am ajuns la Sala Palatului, unde m-aşteptau toţi foarte nervoşi şi ostili. Am luat partiturile pentru clape: aveam de cântat tot felul de lucruri, să dublez viorile de la filarmonică, în acelaşi timp să cânt ceva din percuţie, iar la asta se adăuga faptul că instrumentele pe care cântam nu erau ale mele. Am început să cânt şi, la un moment dat, doamna Shirley Bassey se opreşte şi spune: „Nu am auzit triangul!“. Bineînţeles că eu n-aveam în vedere triangul! Dirijorul ei era foarte nemulţumit, au considerat că i-am jignit, plus că mai şi „întârziasem“. După această experienţă, am spus că mă mut la Conservator full-time, unde eram profesor colaborator. Deşi aveam salariul de patru ori mai mic decât la Radio.

Când e următoarea apariţie?
Am un proiect care mă încântă, cu nişte studenţi speciali. E un fel de cabaret berlinez. Această echipă, care se numeşte Stylipstics, are o atitudine destul de să-i spunem postmodernă, trece graniţele stilului. Premiera o să fie pe 26 mai, la „Green Hours“. Tot acolo o să fie un festival de jazz de patru zile, 30 mai – 2 iunie, unde o să cânt cu un trio care-i include pe basistul Chris Dahlgren şi Christian Lillinger, care e un soi de copil teribil al jazzului din vestul Europei.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: