INTERVIU Paula Chirilă, actriţă: „La primul casting în televiziune m-au ţinut două ore pentru că nu se puteau obişnui cu faptul că eram cheală“

INTERVIU Paula Chirilă, actriţă: „La primul casting în televiziune m-au ţinut două ore pentru că nu se puteau obişnui cu faptul că eram cheală“

Paula Chirilă prezintă reality-show-ul „Mireasă pentru fiul meu“ de când fosta prezentatoare, Mirela Boureanu, a intrat în concediu de maternitate FOTO Antena 1

Paula Chirilă (41 de ani) a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre momentele importante care i-au marcat cariera în teatru, film şi televiziune, a împărtăşit întâmplări amuzante din culisele vieţii artistice şi a făcut mărturisiri despre impasul prin care a trecut anul trecut, în căsnicie, când apăruseră zvonuri legate de divorţ.

Ştiri pe aceeaşi temă

Paula Chirilă, ca orice actor, este ca o carte de poveşti. Poveşti de pe scenă şi din culisele ei, dar şi poveşti de viaţă. Paula nu crede în coincidenţe, iar faptul că şi-a dat seama care este menirea ei pe acest pământ se datorează cuiva de acolo de Sus, care i-a trimis nişte semne, iar ea a ştiut să le interpreteze. Apoi a început să interpreteze roluri, trecând de la meseria de asistentă medicală la... actorie. Dar această aventură vă voi lăsa să o descoperiţi singuri în rândurile care urmează. 
 
Iubeşte la nebunie ceea ce face şi, mai ales, iubeşte comedia. „Când intru în scenă şi simt reflectoarele pe mine, mă transform. Uit. Nu mai sunt cine eram, nu mai ştiu cum mă cheamă. În momentul acela sunt cu totul altcineva“, spune Paula cu o sclipire în ochi. 
 
Dar câţi dintre voi ştiau că simpatica Eva de la „Canalul de ştiri“ ascundea sub peruca blondă cu breton o chelie de toată frumuseţea? Chelia cu care Paula s-a prezentat la primul ei casting în televiziune a costat-o două ore de probe: „Eram ce le trebuia lor, dar nu se puteau obişnui cu faptul că eu nu aveam păr“. Chiar şi fără păr, Paula mărturiseşte că era foarte curtată de bărbaţii din televiziune, fiind „deosebită“. Ea s-a oprit însă la scenaristul Marius Aciu (53 de ani), cu care este căsătorită de mai bine de zece ani şi o au împreună pe Clara, care de la toamnă va trece în clasa I. 
 
După „Canalul de ştiri“, au urmat alte proiecte de televiziune, dintre care  „Divertis mall“, „Land of Jokes“, „Dis-de-seară", „Pericol de explozie“, „Te cunosc de undeva“, „Draga mea prietenă“, câteva filme şi activitatea neîntreruptă la teatru. Acum se dedică emisiunii „Mireasă pentru fiul meu“, unde îi ţine locul fostei prezentatoare Mirela Boureanu şi spune că o afectează mesajele răutăcioase ale oamenilor care nu s-au obişnuit cu prezenţa ei în cadrul reality-show-ului.
 
 

Paula Chirilă s-a născut la Iaşi, pe 21 iunie 1975. A debutat pe scena Teatrului de Stat din Oradea cu rolul Rosine din „Barbierul din Sevilia“. Cariera în televiziune a început-o în 2003, odată cu emisiunea „Canalul de ştiri“, de la Antena 1, unde l-a cunoscut şi pe soţul ei, omul de televiziune Marius Aciu. Au urmat emisiunile „Divertis mall“, „Canalul de ştiri“, „Te cunosc de undeva“ (Antena 1), „Land of Jokes“ (Pro TV), „Dis-de-seară“ (TVR 1), „Pericol de explozie“ (TVR 2), „Draga mea prietena“ (Kanal D), iar anul acesta i-a luat locul Mirelei Boureanu în reality-show-ul „Mireasă pentru fiul meu“.

„Adevărul“: Eşti o prezenţă proaspătă şi efervescentă. Cum reuşeşti să-ţi păstrezi mereu enegia, voioşia şi pofta de viaţă?

Paula Chirilă: Nu am de ales, asta e meseria şi asta îmi e şi personalitatea. Asta nu înseamnă că zburd în fiecare zi şi râd cu g ura până la urechi. Dar până la urmă, menirea mea pe pământul ăsta, aşa cum am înţeles-o eu, este să-i fac pe cei din jur să se simtă bine. Dacă un zâmbet poate aduce fericire în sufletul cuiva, nu am nicio ezitare să-l întâmpin zâmbind. Şi cred că asta ne lipseşte foarte mult.

 

Se datorează cumva şi faptului că eşti actriţă şi poţi să maschezi mult mai bine problemele?

Nu, nu le maschez. Când am probleme se vede, doar dacă nu este cazul, când sunt în public sau la TV şi nu este cazul să-mi afişez problemele. Dar acasă, oamenii care mă cunosc îşi dau seama imediat când sunt tristă. Mie nu-mi place să împovărez pe nimeni cu supărările mele, pe nimeni din afara cercului meu strâns familial. Nu îmi place să încarc pe nimeni cu probleme, decât dacă simt că omul acela e dechis, e pregătit, are timp, nu are poverile lui. În rest, cred că e o lipsă de respect să încarci pe cineva cu nişte lucruri care nu-i aparţin şi cu care nu ştie ce să facă.
 

Care sunt persoanele care îţi aduc zâmbetul pe buze?

Foarte multă lume şi foarte multe lucruri. Fetiţa mea, în fiecare zi, în fiecare seară şi în fiecare secundă, soţul, mama, prietenii. Şi dacă sunt ei supăraţi, găsesc eu o metodă prin care să mă înveselesc.
 

Fetiţa ta Carla are aproape şapte ani. Ce fel de educaţie i-ai oferit copilului tău în cei şapte ani de acasă, cum se spune?

Am învăţat-o întotdeauna ca indiferent cu cine se întâlneşte să ofere respect, pentru că pentru a primi respect trebuie mai întâi să-l oferi, să le dea încredere celor din jur, să fie o persoană de încredere şi de bun simţ şi să spună întotdeauna adevărul, dar să-l împacheteze în aşa fel încât să nu supere. Suntem foarte bune prietene. Încerc să nu-i impun nişte lucruri, ci să o fac să înţeleagă că orice face există urmări.
 
paula chirila si fiica ei Carla
Paula Chirilă şi fiica ei Carla (7 ani) FOTO Facebook
 
Dă semne că ar fi moştenit talentul tau?
 
Să ştii că a dat. Este foarte expresivă, am lucrat cu ea pe nişte poezioare şi are aplecare în direcţia asta artistică.
 
Ce vrea să devină când va fi mare?
 
Nici ea nu ştie. Cu câteva zile în urmă voia să fie karatistă, acum vrea să fie înotătoare, apoi vrea să fie soţia unui băieţel (râde). La copii în fiecare zi se schimbă cariera. A făcut karate, eu aş vrea foarte mult să o dau la înot, iar acum face nişte cursuri de teatru.
 
Deci ţi-ai dori să-ţi calce pe urme?
 
Nu neapărat. Cursurile de teatru contribuie foarte mult la dezvoltarea personală. Am văzut ce se întâmplă şi cu adulţii. Am făcut cursuri cu ei şi dacă la început erau extrem de nesiguri pe ei, pe ceea ce fac şi nu reuşeau să privească oamenii în ochi atunci când vorbeau cu cineva, după terminarea cursului erau atât de siguri pe sine şi pe spaţiu încât au reuşit să facă un mic spectacol, să vorbească liber. Nu trebuie neapărat să iasă toţi actori, ci să iasă nişte oameni cu încredere în ei şi în ce au de făcut.

paula chirila
FOTO Antena 1
 
Dar copilul Paula cum era?
 
Când eram foarte mică, eram foarte protejată în cartierul meu şi toţi îmi spuneau „Gâza“, pentru că eram mititică. Apoi, când am crescut, lucrurile s-au mai schimbat şi am devenit mai băieţoasă, alergam cu băieţii şi cu fetele şi furam corcoduşe de la vecini, iar ei aruncau cu pietre după noi. O copilărie ca oricare alta.
 
Eşti singură la părinţi?
 
Nu, am un frate mai mic, care acum locuieşte în Anglia.
 
Ce relaţie aveai cu părintii tăi? 
 
O relaţie foarte bună. Mama era mai severă, iar tata mă ţinea de vorbă, Dumnezeu să-l odihnească, că s-a prăpădit. Preferam să-mi zică mama ce avea de zis, când făceam o boacănă, ca să nu mă ţină din joacă. Cred că semăn mai mult cu tata în anumite privinţe. Sunt la fel de tranşantă şi justiţiară ca mama, dar când e vorba de dojană mă întind la vorbă şi o dau pe pilde, cum era tata. De cele mai multe ori, când eram copil, nu aveam răbdarea să-l ascult pe tata şi preferam să-mi zică mama vreo două şi să scap. Tatăl meu era un tip foarte tradiţionalist, îşi dorea ca eu să-mi fac cât mai repede o familie, să mă mărit repede, să fac copii.
 
Cu ce se ocupau?
 
Mama era asistentă medicală şi tata lucra în comerţ, se ocupa cu aprovizionarea tuturor magazinelor Agrocop din oraş.
 
Erai un copil silitor? 
 
La mine a început aşa, de la menţiune, premiul III, premiul II, am crescut treptat. În facultate am învăţat foarte bine pentru că voiam să iau bursă. Eu am terminat liceul sanitar, iar apoi am lucrat ca asistent medical la Spitalul de Urgenţe din Iaşi. Mama fiind tot asistentă, într-un fel era o tradiţie în familie. Mi-a fost teamă să dau la Medicină pentru că nu îmi plăcea prea mult chimia şi mi-am zis că decât să dau şi să pic cu brio mai bine nu mai dau deloc, mă fac asistentă şi apoi oi vedea. În plus, să fii asistent medical însemna un lucru, aveai un statut social. Şi la un moment dat am simţit că vreau mai mult pentru mine. Şi atunci mi-am pus în cap să dau la facultate. În primă fază am dat la Drept, pentru că nu ştiam exact unde să mă duc şi îmi căutam drumul. La Limba Română eram foarte bună şi doar Istoria îmi mai rămânea de învăţat, aşa că m-am apucat de pregătire. Istoria nu intra, domnule, erau nişte lucruri care mie îmi scăpau. Nici nu eram atentă, nici nu-mi plăcea în mod deosebit. La Română eram brici, profesoara mă ştia că în şcoală eu în loc să scriu compuneri, scriam poezii pe tema dată. Am dat la Drept şi am picat cu brio. (râde) Am luat o notă foarte mică la Istorie. Am avut o reacţie paradoxală, nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez, nu simţeam nimic. Am zis că aşa îmi trebuie dacă am fost delăsătoare, hai să o iau cu Istoria de la capăt şi să o aprofundez. Şi mergând din nou la pregătire, am aflat dintr-un ziar că s-a redeschis Facultatea de Teatru la Iaşi, pe care o desfiinţase Ceauşescu. Şi atunci mi s-a aprins un bec. Eu visam ca orice copilă să mă fac actriţă, dar mă gândeam că la Bucureşti nu are cine să mă întreţină. Mama mi-a zis: „Mamă, nu da la facultate că nu pot să te ţin să pleci tu pe coclauri“, iar tata era şomer. Când am văzut că este teatru în Iaşi i-am spus profesoarei că eu nu mai dau la Drept, dau vreau să dau la teatru. Mai era o lună până la admitere. Ea m-a întrebat: „Dar ştii pe cineva acolo să te pregăteasă?, „Nu cunosc pe nimeni“, „Bine, hai să vedem ce facem!“. 
 
 
Ducându-mă spre spital, la o zi-două după asta, m-am întâlnit cu un prieten de-al meu care lucra la radio: „Mă, tu nu cunoşti vreo actriţă care face teatru radiofonic pe aici pe la voi?“, „Ba da. Uite, îţi dau numărul de telefon“. Am sunat-o pe doamna profesoară, m-a chemat la teatru, eu ştiam nişte poezii, m-a ascultat şi mi-a zis „Daaa… este material cu care putem lucra, este ceva de capul tău. O să lucrăm şase luni un repertoriu general ca să te obişnuieşti şi şase luni repertoriul de concurs.“ Eu i-am zis: „Da, dar ştiţi, eu vreau să dau anul ăsta şi mai sunt doar trei săptămâni până la admitere“, „Bine, hai să nu spui că te-am oprit eu să dai. Uite, caută poeziile astea şi monoloagele astea şi vino cu ele învăţate“. În câteva zile ne-am văzut, am repetat şi am intrat prima şi am terminat şefă de promoţie.
 
Le-ai făcut vreodată probleme părinţilor?
 
Am primit o dată o palmă de am căzut pe jos, când l-am pierdut pe fratele meu. Avea trei ani, iar eu aveam opt şi ai mei mi-au pus în cârcă o responsabilitate pe care nu am simţit-o în felul ăsta. Am ieşit pe afară, ai mei mi-au zis să am grijă de el, eu m-am luat cu joaca şi la un moment dat ne-au chemat în casă. „Unde-i Daniel? - Nu-i. - Păi nu ţi-am spus să ai grijă de el?“. Tata nu a ştiu să administreze prea bine criza asta şi a aruncat în spatele meu că n-am avut grijă, deşi eu fiind copil nu ar fi trebuit să am grijă de un alt copil la momentul ăla. Mi-a tras o palmă de am căzut pe jos. L-au găsit pe Daniel noaptea, undeva la un centru de primire minori. Se putea întâmpla ceva foarte nasol. Acum, privind în urmă îmi dau seama prin ce au trecut pentru că sunt mamă şi realizez ce simte un părinte. Dar atunci n-am înţeles şi l-am condamnat pe tata. 
 
paula chirila
FOTO Antena 1
 
Ai prins perioada comunistă în copilărie. Cum se vedea regimul ceauşist prin ochii unui copil?
 
Cel mai tare mă deranjau cozile la magazine şi anumite lipsuri. Mama trebuia să ascundă de noi banalele, le luau verzi-verzi şi le ascundeau prin cămară, la întuneric, să se coacă. Ascundeau şi stafidele de noi, că şi alea erau rare, iar eu le mai găseam în timpul anului, că scotoceam prin casă, şi le mâncam, iar la Crăciun mama nu mai avea cu ce să pună în cozonaci. (râde) Dar în fiecare lucru care acum mi se pare urât, găseam atunci ceva frumos. De exemplu, când se întrerupea curentul şi te trezeai în beznă în casă, acela era un prilej de a te aduna. Bunicul meu avea obiceiul să facă o mămăligă moale cu brânză, îi spunea cir, şi aveam momente în care chemam prietenii, ne adunam în casă şi mâncam cir. Îmi amintesc că veşnic la radio era o melodie dimineaţa care mă înveselea, nu mai ştiu care, dar semăna cu „Într-o nu ştiu care seară“, apoi era la radio Cenaclul Faclăra, un lucru semi-interzis, că se spuneau acolo lucruri cu dublu înţeles şi prindeam încredere. Chiar dacă erau lucruri atât de neplăcute care se întâmplau, pe de altă parte erau cele care aveau o aşa de mare valoare, iar acum nu o mai au. Acum un vers precum „Treceţi batalioane române Carpaţii“ nu mai are nicio însemnătate, dar pentru noi însemna totul atunci.  
 
Dar revoluţia din 1989, pe cand aveai 14 ani?
 
Noi eram la Iaşi, tata stătea în fotoliu, a dat drumu la televizor şi a crezut că e o piesă de teatru. Eu am mers în oraş atunci să cumpăr mac şi am auzit că a fugit Ceauşescu. M-am dus acasă „-Tata, tata!“ şi el: „Taci, taci, taci că e ceva interesant la televizor, e un specatol!“. Zic: „Nu, tata, a fugit Ceauşescu“. Deci în momentul ăla era atât de implementată era ideea că nimeni nu-l putea schimba pe omul acela şi teroarea care îi stăpânea pe toţi era atât de puternică, încât nici măcar imaginile şi realitatea nu puteau să le schimbe concepţia.
 
Părinţii ce v-au spus atunci?
 
Încă era teamă. Nu ştiai dacă poţi să zici sau să nu spui. Cred că părinţii se fereau de noi, cel puţin de mine, că eu eram deja în clasa a IX-a şi începusem să înţeleg. Ce am resimţit cel mai puternic a fost că la şcoală profesorii deodată s-au schimbat. Au început să ne zică: „Ştiţi, de astăzi este democraţie.“ Ne-au explicat şi nu ne-au explicat ce înseamnă asta, că e libertate, că fiecare de acum poate să facă ce vrea şi a avut loc un fenomen atunci de care îmi voi aduce aminte toată viaţa. Vezi, dă-i omului libertate şi vezi ce face cu ea! Ne-au spus aşa: „Haideţi să ne adunăm toţi în curtea şcolii!“ Pe gradene erau toţi profesorii, iar pe terenul de sport eram toţi elevii. Directorul a zis: „Este democraţie, gata, lucrurile se vor schimba! Dacă aveţi nemulţumiri, vă rugăm să le spuneţi.“ Se întâmplau lucruri. Nouă ni se părea că ne trăgeau de matricolă să o verifice, că o aveam prinsă în capse, ca după ce ieşeam de la şcoală să arătăm altfel, fetele nu mai purtau cordeluţe, erau nişte lucruri care în ochii profesorilor, pe vremea lui Ceauşescu, erau grave, ne pedepseau, nu aveai voie să vii machiată la şcoală. Ne ştergeau cu batista pe la ochi. Eu fiind şatenă, aveam genele şi sprâncenele extrem de negre, tăciune, şi am suferit din cauza asta pentru că mă ştergeau la ochi nişte profesoare, acuzându-mă că mă machiez şi eu nici nu ştiam ce e ăla rimel, nu auzisem în viaţa mea. Cu siguranţă pe toţi ne deranjau foarte multe lucruri în ceea ce-i priveşte pe profesori. Ne-au zis „Cine vrea să vorbească să ridice mâna!“. Mă uitam în stânga, în dreapta, nimeni. Erau sute de elevi care tăceau mâlc. Şi am zis: „Ce e asta, frate? Nu are nimeni nicio supărare, vă convine tot? Mai înainte vorbeaţi pe la colţuri şi acum?“ Şi am ridicat eu mâna. Singura. Nu ştiu de unde am avut curajul. Am spus tot ce mă deranja pe mine: că ne obligau să mergem la diverse olimpiade şcolare, deşi nu aveam nicio înclinaţie spre materiile respective, că nu mi se pare normal ca profesorii să ne tragă de mâini, să ne şteargă la ochi, să ne pună pe coji de nucă, că mi se pare o agresiune. Apoi lucrurile s-au mai schimbat, m-au luat chiar şi în consiliul profesoral, au făcut un departament al elevilor. Eu sunt justiţiară, dacă mă deranjează ceva eu spun. Asta îmi amintesc eu după Revoluţie foarte clar, că nimeni nu avea curaj să spună nimic. 
 
 
Primul tău rol a fost Rosine din „Barbierul din Sevilla“ la Teatrul de Stat din Oradea. Cum a fost prima ta întâlnire cu publicul?
 
Rosine a fost , într-adevăr, primul rol mare. Însă primul rol a fost unul foarte mic şi am înlocuit o fată care plecase. Era în „Femeile lui Aristofan“ şi nu aveam nimic de zis. La un moment dat, era o replică ceva de genul: „Şi toate (mă scuzi!) curvele proaste din oraş să părăsească oraşul!“, zicea şefa femeilor. Şi atunci, la o repetiţie, nu ştiu ce m-a apucat, am zis: „Dar eu nu sunt proastă!“ (râde) Am făcut o glumă, iar regizorul a apreciat foarte tare această replică şi a zis: „Rămâne în spectacol, foarte bine!“. Tot timpul se stârnea râsul când spuneam replica asta şi primeam aplauze. Când am jucat primul rol mai mare, Rosine, eram super stresată înainte să intru în scenă. Ştii cum se întâmplă la mine? Am emoţii înainte, tremur, nu pot vorbi, să nu vină nimeni să vorbească cu mine că nu-mi trebuie să mă deconcentreze, dar când intru în scenă şi simt reflectoarele pe mine, mă transform. Uit. Nu mai sunt cine eram, nu mai ştiu cum mă cheamă. În momentul acela sunt cu totul altcineva, într-o altă lume şi sunt acolo sută la sută. Şi publicul mereu a apreciat lucrul ăsta. Am jucat numai roluri principale de când am intrat în teatru.
 
Cel rol ţi s-a lipit cel mai mult de suflet?
 
Cel mai recent făcut. Joc de şase ani în „Un bărbat şi mai multe femei“ şi fac acolo opt roluri şi îmi plac toate. Joc cu o plăcere! Dacă ar fi să-mi amintesc ceva dintr-un spectacol este un moment care a impresionat foarte multă lume şi mie îmi plăcea tensiunea care se crea acolo Un moment din spectacolul „O2 sau Amprente neidentificate ale unei tragedii greceşti“. Este un spectacol pe care l-am făcut cu un coleg de la Satu-Mare. Am mers în Spania să lucrăm cu un regizor român de acolo pentru că el nu putea să vină în ţară, născuse nevastă-sa. Voiam să mergem la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Aveam amândoi păr lung şi ne-am tuns zero pentru că aşa era filmul şi am făcut spectacolul ăsta cu care am ajuns foarte departe, le-a plăcut tuturor, la festival ne-au remarcat foarte mulţi, ne-au dat premii de interpretare, ne-au chemat şi pe la alte festivaluri. Dar unde vreau să ajung... Eram Casandra, blestemată de un zeu cu harul profeţiei. Casandra ajunge cu Agamemnon în cetate, unde îl aştepta soţia lui şi Casandra ştiind că Agamemnon va muri, nu vrea să zică, şi în momentul acela îşi muşcă limba, o taie cu dinţii şi o scuipă. Ştia că gura ei va zice, chiar dacă ea nu vrea. Aşa se întâmpla, se scuipa în scenă, eram toată plină de sânge. Şi în momentul acela, pentru că blestemul era mai presus de voinţa ei, începe corpul Casandrei să-i vorbească. Am fost la o şcoală de persoane cu deficienţe de auz şi de vorbire şi am tradus textul în limbajul surdo-muţilor. Au venit oameni la cabină plângând după spectacol.
 
Paula Chirila facebok
FOTO Facebook
 
Cariera te-a purtat de la Oradea, la Iaşi, Satu-Mare, Tg. Mureş, Cluj şi apoi Bucureşti. N-a fost greu să faci mereu schimbări, sa te readaptezi?
 
Eu n-am simţit lucrul ăsta ca fiind greu. Mie mi se păreau nişte lucruri normale. Am un spirit de aventură destul de crescut, dar şi o capacitate de a estima riscurile. Îmi doream atât de mult să fac meseria asta, încât nu mai conta că trebuie să străbat kilometri şi că trebuie să mă duc cu autostopul de la un spectacol la altul. La un moment dat eram la trei teatre deodată: Satul Mare, Oradea şi Târgul Mureş. Mergeam cu autostopul, deci mă puneam în pericol, puteam să pierd trenul şi să nu ajung la spectacol.
 
Ce te-a adus la Bucureşti?
 
Am dat o probă pentru „Canalul de ştiri“, o emisiune care se difuza duminică seara, înainte sau după Divertis. Eu îi spusesem unui coleg de-al meu care intrase deja în echipă, cu care lucrasem la Satul Mare, „Vasile, dacă auzi că au nevoie de cineva care să facă ceva, chiar şi o umbră pe un decor (râde), cheamă-mă că vin la casting! Bă, dacă e nevoie să duc tava, duc tava, nu contează, dar o duc în televiziune“. El mi-a zis că ar fi nevoie de o fată, că o să le zică şi dacă vor, mă vor chema la casting. Scriseseră un rol pentru o actriţă de la Cluj, o chema Eva, au chemat-o şi pe ea şi pe mine. Eu eram tunsă zero. Le-a zis Vasile: „Bă, vine una bună rău, cu sâni mari, arată mişto“ şi s-au trezit cu una fără păr, o arătare. Până la sâni, te uiţi prima oară la faţa omului şi vezi că-i lipseşte ceva, n-are rama, n-are părul în tablou. M-au ţinut vreo două ore, cred că a fost cel mai lung casting pe care l-au făcut că nu le venea să creadă. Eram bună, eram haioasă, eram ce le trebuia lor, dar nu se puteau obişnui cu faptul că eu nu aveam păr. Am pierdut şi trenul, am plecat seara, târziu, cu autostopul. Am ajuns sub un bec şi aşteptam ceva. M-am urcat într-o dubiţă şi mi-a sunat telefonul. Era Ovidiu care mi-a zis că are să-mi dea două veşti, una proastă şi una bună. I-am zis să înceapă cu aia bună. „Aia bună e pentru tine că ai luat castingul. Aia proastă e pentru noi că nu ştim ce să facem cu tine că nu ai păr.“ Zic: „Vaaai de mine! Dar s-au inventat peruci, domnilor. Am sute de peruci la teatru.“ Şi uite aşa am început să joc şi schimbam perucile, când roşcată, când brunetă, când blondă. După care ne-au mutat la matinal, am rămas doar eu şi mi-au dat peruca blondă, cu breton, au zis că blondele sunt mai nostime, mă chema Eva, eram singurul personaj dintr-o emisiune sută la sută reală. Pe toţi îi chema pe numele lor, numai eu eram un personaj. Am aşteptat să-mi crească părul, până mi-a crescut cât peruca şi într-o emisiune mi-am dat peruca jos şi am rămas identică. (râde)

paula chirila si cristina cioran
Paula Chirilă şi Cristina Cioran în filmul „Margo“ (2006), în regia lui Ioan Cărmăzan FOTO Cinemagia
 
În 2006 ai debutat în cinematografie, în filmul „Margo“, alături de Cristina Cioran. Te-au pus în dificultate scenele mai fierbinţi?
 
Pe mine nu. Nu ştiu cum i-a fost Cristinei. Era o secvenţă în care eu trebuia să fiu extrem de masculină, eram îmbrăcată într-un costum bărbătesc, cu părul dat pe spate şi trebuia să o iau şi să o sărut. Cert este că eu nu aveam nicio problemă. Ţi-am spus că atunci când se aprinde becul pe mine nu mai am nici mamă, nici tată. Nu mai sunt Paula, sunt altcineva, îmbrac hainele personajului, intru în pielea lui şi mă raportez la situaţie. Îţi dai seama că apoi te uiţi în urmă şi te întrebi „Băi, am făcut eu asta? Bă, da.“ Asta e meseria, nu e realitate.
 
Ai interpretat numeroase personaje şi în cadrul emisiunii „Te cunosc de undeva“.
 
Da, la „Te cunosc de undeva“ aş merge şi acum. Atât de mult îmi place emisiunea asta că aş veni cu bani de acasă să o fac. Este foarte multă distracţie şi foarte multă muncă. Experienţa asta n-am s-o uit niciodată şi hazul care s-a creat acolo, la canapea cel puţin. Cam 20% din show se bazează pe felul în care cânţi, dar tot ce se întâmplă apoi - asumarea personajului, cum îl duci până la capăt - e mult mai important. Show-ul a crescut de la sezon la sezon şi şi-au dat seama că, de exemplu, personajul de la canapea e într-un anumit moment al show-ului mai important decât cum a cântat cineva pe scenă două minute. Mai ai încă trei ore de acoperit cu replici de la canapea, pe care nu ţi le dă nimeni. Ies sau nu ies din tine sau ce ai acumulat tu din personaj. Şi la unele se preta să fac o glumă şi să distrez audienţa, iar la altele nu, dacă aveam un personaj mai sobru. Au fost nişte momente... Ne tăvăleam pe jos, cădeam printre canapele de râs.
 
Care dintre momente ţi s-a părut cel mai savuros?
 
La Catanga a fost râsul de pe lume. Apoi cred că oamenii s-au amuzat şi când am interpretat-o pe Ionela Prodan. Atunci cred că Aurelian Temişan mi-a dat nota patru. Ionela este o femeie înstărită, văzusem filmări din reality show-ul pe care îl făcuse cu Ana Maria Prodan, la Euforia. Am studiat-o foarte bine, iar atunci când doamna Ionela se mai supără se mai bâlbâie, de nervi se precipită puţin. Şi atunci personajul s-a supărat foarte tare că a primit nota patru şi am început să zic: „Bă, şine e m-m-mă, b-b-băiatul ăsta, m-m-mă? Apartamentul tău e cât poşeta mea“, la care Aurelian: „De mare?“, iar eu : „Nu, de scumpă!“ (râde). Mi-a plăcut foarte mult să o interpretez pe Ionela Prodan şi apoi pe Hussain Al Jassmi.
 
 
Care a fost personajul cel mai greu de interpretat?
 
Cred că Montserrat Caballé, cântăreaţa de operă. A fost greu pentru că aveam şi un costum foarte mare pe mine, cu burete, trebuia să par de o sută şi ceva de kilograme şi era foarte cald. Am repetat foarte mult la cabină, îmi ieşea totul impecabil şi din cauză că am exagerat, m-am încins şi am băut un pahar cu apă rece înainte de a intra în scenă. Mi-a dispărut vocea. Nu mai puteam să cânt. Am încercat de trei-patru ori, până la urmă am dus-o cu câr-cu mâr, dar a fost cel mai greu moment, în care m-am simţit expusă şi vulnerabilă şi îmi era ciudă pe mine că am făcut greşeala asta de începător. Mi-a părut rău că am ratat acest moment, din punctul meu de vedete. Unii au zis că fost OK. Eu ştiu ce a fost acolo. Eu sunt extrem de critică cu mine.
 
Ai trecut prin platoul emisiunilor „Divertis mall“, „Canalul de ştiri“, „Te cunosc de undeva“ , „Land of Jokes“, „Dis-de-seară", „Pericol de explozie“,  „Draga mea prietena“ şi te-ai oprit, pentru moment, la „Mireasa pentru fiul meu“. Ţi-a fost greu sa preiei rolul Mirelei Boureanu?
 
Mă consum emoţional foarte mult pentru că eu am mai trecut printr-o schimbare a moderatorului. Am prezentat „Draga mea prietenă“ unde înainte de a ajunge eu cu Cristina Cioran a fost Gabriela Cristea. Şi acolo am trecut printr-o perioadă de recul, ştii cum e cu lumea, ce nu cunoaşte nu poate iubi şi până s-a obişnuit cu noi a fost perioada aia de respingere de o lună-două când au şters cu noi pe jos. Nu a fost greu, a fost foarte greu. Acum este tot cam aşa. O parte mă cunoaşte, m-au văzut în alte proiecte, dar este şi partea care nu mă cunoaşte. Şi este perioada aia în care se obişnuiesc şi ei cu mine şi eu cu ei. 
 
Primeşti mesaje de la oameni?
 
Primesc mesaje de tot felul, dar şi de piatră să fii şi tot te atinge o vorbă urâtă, chiar dacă e din senin. Sunt nişte injurii pe care un om de calitate nu le-ar scoate şi cu asta mă liniştesc, pentru că puhoiul de mesaje de bun venit şi mesaje calde şi frumoase este atât de mare încât chiar contrabalansează unul sau două mesaje răutăcioase.
 
Cum ţi se par concurenţii?
 
Ei sunt acum extrem de stresaţi pentru că sunt din ce în ce mai puţini şi încep eliminările directe. Nu ştiu de unde poate să le vină lovitura, poate de la cel mai bun prieten din competiţie să vină votul decisiv. Cum orice fac ei în casă este discutat, asta le măreşte tensiunea şi îi face să fie mai iritaţi şi simt din ce în ce mai mult nevoie să aibă familia alături.
 
Este soacra o poamă acră?
 
O fi, dar soacra mea, Dumnezeu s-o odihnească, pentru că a murit anul trecut, a fost un om cum eu îmi doresc să mai existe. Mama soţului meu era un om din poveste, o femeie de pus la icoană. Ziceai că este desprinsă dintr-un tablou cu o bătrânică blândă şi bună care are grijă de toată lumea, care întotdeauna are o vorbă bună de spus celorlalţi. Eu n-am auzit de la femeia asta ceva rău despre oricine de pe lumea asta. În orice găsea ceva bun. Era o femeie harnică, bună, sensibilă, cu zâmbetul pe buze tot timpul. Dacă există pâinea lui Dumnezeu, cred că în dicţionar fotografia ei ar trebui să fie. Asta cu soacra poamă acră nu se aplică în cazul meu pentru că şi acum îmi plânge sufletul după ea. Am iubit-o foarte mult. Am iubit-o enorm. (cu lacrimi în ochi)

paula chirila
FOTO Antena 1
 
O bună vreme tu şi soţul tău, Marius Aciu, aţi locuit separat, tu la Bucureşti şi el la Cluj. Anul trecut apăruseră în presă zvonuri legate de divorţ şi tu ai recunoscut că erau nişte probleme. Cum aţi reuşit să treceţi peste?
 
Când laşi orgoliul deoparte, mă refer la mine, şi te întrebi: ce e mai important în momentul ăsta? Orgoliul meu sau relaţia asta? Atunci răspunsul vine de la sine şi aduce rezolvarea problemei. Am considerat că e mai important ce am, că e uşor să strici şi foarte greu să construieşti o relaţie, care a fost întotdeauna bazată pe respect, pe dragoste, pe înţelegere. Poate în ochii mei au fost nişte greşeli şi apoi mi-am dat seama că nu sunt atât de mari. Hai să încercăm să găsim o soluţie, că e uşor să arăţi cu degetul şi să mă simt eu victima perfect nevinovată! Acum el stă la Bucureşti aici cu noi, totul este bine.
 
Care sunt problemele care apar într-o relaţie la distanţă?
 
Problema unei relaţii la distanţă este că din momentele importante unul lipseşte. Şi mă refer şi la momentele frumoase şi la momentele de criză. Mie mi s-a părut nedrept la un moment dat să trag singură la o căruţă la care sunt semnaţi doi. Am zis că nu e corect, că eu mă vedeam trăgând singură la căruţa asta: copil, casă, masă, cumpărături, evenimente, fii drăguţă şi amabilă, fă şi emisiune, fii frumoasă, fii şi corectă, nu face de râs pe nimeni, iar în weekend „noi“ beneficiem de linişte şi pace, pupăm copilul şi am plecat la Cluj. Nu mi s-a părut fair play. S-au adunat şi am tot sperat că lucrurile se vor rezolva cândva, cumva. Dacă nu găseşti tu soluţia din interior nu vine nimeni să ţi-o rezolve. Am zis: Vino, că nu se mai poate aşa! I-am forţat sau nu mâna, am făcut sau nu bine, cert este că suntem pe un făgaş normal.
 
 
Cum a început povestea voastră de dragoste?
 
A început în televiziune. El lucra deja la „Canalul de ştiri“. Nu m-a văzut la casting, nu era în ţară, văzuse o poză cu mine şi nu i-a plăcut. Apoi ne-am cunoscut. Îmi crescuse părul câţiva milimetri şi am sărit în ochi, că eram deosebită. Am început să lucrăm împreună, să ne uităm unul la celălalt. Eu mai eram curtată de mulţi. Mai notorii sau mai puţin notorii. Cum intri în televiziune, eşti carne proaspătă. Eu nu-mi doream să fiu pusă pe răbojul oricărui Don Juan de Bucureşti şi am stat şi am analizat puţin. I-am privit pe sub gene pe toţi care îmi dădeau târcoale şi am ales până la urmă cu sufletul şi cu conştiinţa. Mi-am dat seama că Marius e un om alături de care vreau să îmi petrec restul vieţii.
 
paula chirila
Paula Chirilă, alături de soţul şi de fiica sa FOTO Agenţia de presă mondenă
 
Cum te-a cerut în căsătorie?
 
Eram la munte, la 2000 de metri altitudine. Noi eram la nişte filmări, era acolo şi Costel Trofin, şeful meu, care ulterior a devenit naşul nostru de cununie. S-a pregătit cu inel. Nu mă aşteptam. S-a pus în genunchi, iar eu mă şi amuzam. Priveam din afară scena, şi îmi ziceam în gând: „Doamneee! E ca în filme. Ia uite, s-a pus şi în genunchi în faţa mea! Eu ce să fac acum?“ (râde) Eu am o extra-voce sau chiar mai multe care comentează în capul meu. Am o lume interioară foarte bogată. 
 
Care este lucrul peste care nu ai trece niciodată într-o căsnicie?
 
Violenţa. Verbală şi fizică. Eu nu tolerez aşa ceva, nici să răcnească cineva la mine, nici să ridice mâna, nici mârlănia. Dacă tu eşti om cu mine şi eu sunt om cu tine.
 
Ce apreciezi cel mai mult la un om?
 
Bunătatea şi îngăduinţa cu care trece peste greşelile celorlalţi. Apreciez iertarea, bunul simţ, talentul, frumuseţea interioară şi exterioară.
 
Simţi că ai dat cumva cu piciorul unei şanse, la un moment dat?
 
E posibil. Nu ştiu dacă era o şansă neapărat, dar uneori, în viaţă, te loveşti de întrebări dacă preferi una sau alta. Când am dat casting pentru „Margo“, m-a întrebat domnul Ioan Cărmăzan: „Ce-ai vrea? Rolul principal sau rolul secundar?“, iar eu i-am spus că vreau rolul secundar. Am ales şi de teamă, mi-a fost teamă că o să mă dezbrace. Şi n-aş fi vrut să debutez în film în fundul gol. (râde). N-a fost cazul, că n-a dezbrăcat-o nici pe Cristina (Cioran), dar necunoscând lucurile, am ales calea cea mai sigură.
 
Ai avut vreun rol în care ai jucat nud?
 
Nu.
 
Dar ai face asta?
 
Nu ştiu. Dacă mă voi confrunta vreodată cu această situaţie voi cântări cu atenţie totul la momentul respectiv. Acum nu ştiu să spun. 
 
paula chirilaDacă ar fi să schimbi ceva, ce ai schimba la tine? 
 
Uneori sunt prea naivă. Încă nu m-am învăţat că lucrurile nu sunt chiar aşa cum par a fi şi că nu întotdeauna un zâmbet ascunde şi o intenţie bună. Eu cred că toţi oamenii sunt la fel ca mine şi nu întotdeauna e aşa. Asta aş schimba, aş fi un pic mai vigilentă şi n-aş mai fi la fel de credulă. Dar eu sper în continuare că lumea e bună.
 
Dar în societatea zilelor noastre?
 
Dacă aş fi un factor de decizie în societate, aş pune accent mai mult pe protecţia victimelor, pe protecţia femeii împotriva abuzurilor, de orice natură sunt ele, pe protecţia copilului, îngrijirea vârstnicilor, dar şi pe îngrijirea paliativă, pentru că la noi în ţără, din păcate, din câte ştiu eu, doar clinicile private se ocupă de acest lucru. Sigur, dacă aş avea puterea de decizie, aş încerca să schimb ceva şi în sistemul sanitar, să ajut oamenii să nu mai fie nevoiţi să îşi cheltuie şi ultimii bani pentru medicamentele care să le salveze vieţile.  
 
Că tot este un subiect de actualitate, eşti de acord cu căsătoriile între oameni de acelaşi sex?
 
Eu cred în dragoste şi mai cred că dragostea nu are sex, vârstă, religie, gen şi orice altă categorie în care poate fi încadrată. Dragostea trebuie să fie liberă de orice barieră pusă de societate.
 
Unde te mai poate vedea lumea la teatru? 
 
Din toamnă, la Teatrul Metropolis în spectacolul „Doctor de femei“, la Teatru de pe Lipscani în comedia „Nimic nu-mi scapă“ şi la Teatrul de Artă în „Un bărbat şi mai multe femei“.
 
Proiecte cinematografice viitoare?
 
Trebuie să iasă nişte filme la care am lucrat anul trecut, trei lungmetraje şi patru scurtmetraje. Titlurile provizorii ale filmelor sunt: „Angelica“, „Cruciada copiilor“ şi „A treia şansă“, în regia lui Cătălin Saizescu, alături de Nicodim Ungureanu şi mulţi alţi mari actori.


paula chirila Paula Chirilă şi George Constantinescu în piesa de teatru „Un bărbat şi mai multe femei“, în regia lui Bogdan Huşanu FOTO tvr.ro

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: