„Profa avea o obsesie că sfârșitul lumii o să vină curând”. Cum au ajuns orele de Religie să stârnească atâtea controverse

Școala și Biserica au o legătură veche de secole, iar în procesul de modernizare a învățământului românesc, Religia, predată ca materie școlară încă din secolul al XIX-lea, cu o perioadă de întrerupere de patru decenii, în timpul regimului comunist, a stârnit numeroase controverse de-a lungul timpului.

Ora de religie a stârnit adesea controverse. Foto: mazkovadim.com / MAZKO VADIM

De-a lungul timpului, orele de Religie au stârnit numeroase controverse, cei mai criticați fiind adesea profesorii care le predau.

Numeroși români își amintesc de lecțiile de Religie ca fiind ore cu totul ieșite din comun, în care au primit explicații neobișnuite despre credință, păcat, iad, sexualitate și alegerile morale. Unii spun că au fost speriați sau umiliți de profesorii lor, dar alții au păstrat amintiri plăcute despre dascăli care îi încurajau să pună întrebări și să gândească liber.

Amintiri despre orele de Religie

O româncă stabilită în străinătate își amintește că a studiat Religia până în clasa a VI-a, în anul 2005.

„Profa de religie era ceva... Aveam doi colegi care nu erau ortodocși în clasă și profa le zicea că o să ajungă în iad. Profa ne zicea nouă, fetelor, că suntem păcătoase pentru că suntem femei și doar bărbații nu sunt păcătoși. Ne mai zicea să nu citim Biblia decât dacă mergem la popă să ne-o explice. Ne zicea că în timpul postului nu avem voie să fim fericiți sau să ne jucăm. Și mai avea o obsesie că sfârșitul lumii o să vină cât de curând și că în sfârșit o să fie totul cum trebuie”, povestește aceasta.

Un alt fost elev a relatat un episod de violență petrecut în timpul unei ore de Religie, când doi colegi s-ar fi certat pentru o șapcă.

„În generală, un popă ne învăța pe noi cum e cu Dumnezeu și, într-o zi, doi colegi din ultima bancă au făcut zarvă. Popa i-a ridicat în picioare și i-a întrebat ce s-a întâmplat. Unul dintre ei s-a plâns că celălalt i-a luat șapca. I-a pus să își dea palme și, când nu a fost mulțumit de forța cu care se pălmuiau, i-a luat de păr, le-a dat cap în cap de câteva ori și apoi de bancă de câteva ori”, susține acesta.

Un fost elev de liceu afirmă că, după ce a refuzat să mai frecventeze disciplina, profesoara nu i-a permis să rămână într-o bancă liberă în timpul orei, iar școala nu i-a oferit un spațiu adecvat în care să aștepte.

„Neavând bibliotecă (exista, cât o debara și mereu încuiată) sau altă sală liberă, eram forțat să sprijin pereții pe holuri (frig tare de tot iarna), îmi mai dădea paznicul câte un scaun să stau într-un colț de hol”, relatează acesta.

Altcineva a povestit că a avut dificultăți când a decis să își retragă copilul de la orele de Religie.

„Când l-am scos pe fiul meu de la ora de Religie, au insistat o lună să îl las. Motive: se creează un precedent, oricum nu are voie să plece din școală, nu îl va ajuta la medie, nu va învăța morală și va ajunge un golan etc. A fost arătat cu degetul de dirigintă și de profesorul de Religie în fața colegilor, dar nici copilul, nici noi, părinții, nu am cedat. Au schimbat orarul pentru ca ora să nu mai fie la finalul programului, ci în mijloc, am fost nevoiți să facem o cerere specială să poată sta în bibliotecă pe timpul orei. Toate astea s-au întâmplat în 2025, apropo, la o școală de top”, susține părintele.

Unii foști elevi au povestit că au avut profesori care le-au stimulat curiozitatea și i-au încurajat să discute liber despre credință, știință și moralitate.

„Eu sunt pro Religie în școli. În cazul meu, profesorii de Religie au fost cei mai sănătoși la cap și era una dintre puținele ore unde chiar eram învățați să punem semnul întrebării la diverse lucruri. De acolo știu că, dacă ai cu adevărat credință în Dumnezeu, poți să crezi liniștit și teoria evoluției, că lui Dumnezeu nu îi ești mai plăcut dacă ești needucat și înfricoșat de știință”, a povestit un utilizator.

Un alt român și-a amintit de o profesoară din liceu care le prezenta elevilor și alte perspective religioase.

„Eu am avut în liceu o profă de Religie chiar faină. Am mers de la făcut Religie cu popa în generală la o profesoară care ne explica idei, principii, compara diverse viziuni asupra lumii ale creștinismului cu cele ale altor religii pe care le-a studiat etc. Era foarte fain. Cam atunci m-am și lăsat de credință”, a relatat acesta.

Discuțiile despre sexualitate, contracepție și avort la orele de Religie au provocat numeroase reacții în mediul online, după publicarea unei investigații pe site-ul „Școala 9”, în care au fost prezentate mărturii ale unor elevi și foști elevi despre modul în care profesorii abordau aceste subiecte.

Unii au relatat că la cursuri li s-ar fi spus că folosirea prezervativului reprezintă un păcat mai mare decât relațiile sexuale în afara căsătoriei, în timp ce alții au povestit că la orele de Religie le-ar fi fost prezentate imagini explicite despre avort sau informații eronate despre sexualitate.

Ce prevede noua programă de Religie

Orele de Religie din liceele românești se desfășoară după programe școlare aprobate de Ministerul Educației, care cuprind atât învățături religioase, cât și teme legate de viața personală, familie, responsabilitate și alegeri morale. Noua programă pentru Religie – Cultul Ortodox, aprobată prin Ordinul nr. 6.930/2025 și publicată în Monitorul Oficial din 8 ianuarie 2026, se aplică progresiv, începând cu elevii de clasa a IX-a din anul școlar 2026–2027.

„Prin studierea Religiei, absolventul de liceu își dezvoltă identitatea personală și conștiința de sine, fundamentate pe valori spirituale și morale; demonstrează comportamente etice și responsabile, aplicabile în viața personală, socială și profesională; manifestă respect față de diversitate și disponibilitate pentru dialog constructiv; își consolidează cultura generală prin înțelegerea impactului religiei asupra civilizației și culturii universale; exersează capacitatea de reflecție critică și discernământ moral, esențiale pentru luarea deciziilor; se implică activ în comunitate, asumând valori de solidaritate, cooperare și responsabilitate civică”, se arată în programa școlară.

Printre noutățile programei se numără abordarea unor teme contemporane, ca digitalizarea, ecologia, drepturile omului, migrația, multiculturalitatea și inteligența artificială. De asemenea, sunt încurajate dialogul între confesiuni, prezentarea comparativă a valorilor religioase și dezvoltarea inteligenței emoționale.

Un capitol al programei este dedicat metodelor de predare. Documentul arată că prezentarea temelor teologice trebuie să fie adaptată la nivelul de înțelegere al elevilor, iar profesorii sunt încurajați să folosească metode interactive, discuții și exemple din viața reală. În locul predării bazate exclusiv pe explicațiile profesorului, programa recomandă conversații care să stimuleze gândirea elevilor, analiza textelor religioase, dezbateri, portofolii, proiecte de grup și activități prin care adolescenții să își poată formula propriile argumente.

Documentul mai precizează că abordarea conținuturilor trebuie să fie flexibilă, ținând seama de experiențele de viață ale elevilor, de nevoile lor de învățare și de contextul social în care trăiesc. Profesorii pot adapta ordinea temelor și pot introduce subiecte suplimentare relevante pentru comunitate sau pentru particularitățile clasei, cu respectarea obiectivelor programei.

Recomandări OSCE: profesorii trebuie să cunoască psihologia copiilor

Modul în care profesorii ar trebui să abordeze subiectele religioase în școli a fost analizat și de experți internaționali. În 2007, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a publicat „Principiile directoare de la Toledo privind predarea despre religii și convingeri în școlile publice”.

Documentul, elaborat de specialiști în educație, drepturile omului și libertate religioasă, cuprinde recomandări privind pregătirea profesorilor, adaptarea lecțiilor la vârsta elevilor și respectarea libertății de conștiință.

„Profesorii ar trebui să beneficieze de pregătire în psihologia învățării, psihologia dezvoltării și în modul în care acestea se raportează la pedagogie, în special la pedagogia empatică. Ei trebuie să știe să creeze un mediu de învățare sigur, în care toți elevii să se simtă respectați și confortabil să își exprime opiniile și convingerile, iar gândirea critică să nu conducă la criticarea personală a unor elevi din cauza credințelor sau opiniilor lor religioase ori nereligioase”, recomandă documentul.

Experții amintesc de necesitatea adaptării lecțiilor la vârsta copiilor și a pregătirii profesorilor pentru gestionarea discuțiilor sensibile.

„Profesorii trebuie să cunoască metodele și conținuturile educaționale adecvate vârstei elevilor, să dobândească experiență în utilizarea unor metode variate de predare și să învețe să gestioneze tensiunile care pot apărea în clasă din cauza subiectelor discutate sau a activităților desfășurate. De asemenea, trebuie să își dezvolte abilitățile de a conduce discuții și dezbateri și de a prezenta perspective multiple asupra unor probleme, într-o manieră corectă și echilibrată”, se arată în ghid.

Documentul recomandă și ca programele școlare să fie corecte, actualizate, lipsite de prejudecăți și adaptate capacității de înțelegere a elevilor. Totodată, atrage atenția că retragerea de la instruirea religioasă confesională trebuie să fie posibilă fără discriminarea sau stigmatizarea copiilor.

Școala și Biserica, o legătură veche de secole în România

Din Evul Mediu, școala și Biserica s-au aflat într-o legătură strânsă în numeroase comunități de pe actualul teritoriu al României. În multe sate din Transilvania s-au păstrat biserici fortificate vechi de peste cinci secole, în preajma cărora funcționau și școli confesionale pentru copiii din comunitățile săsești. În jurul lor au fost construite clădiri școlare, iar unele biserici au adăpostit și biblioteci valoroase.

În Banat, încă din primii ani ai administrației habsburgice, au fost înființate numeroase școli, unele dintre acestea funcționând în apropierea bisericilor locale. Preoții erau adesea, în același timp, și profesori.

„Prima mențiune privitoare la existența unei școli triviale în Timișoara apare în jurnalul ordinului iezuit din Timișoara, în 1720. Exemplul Timișoarei a fost urmat la scurt timp și de alte localități din Banat (de exemplu Deta, Ciacova, Lipova, Biserica Albă, Caransebeș), astfel că Felix Milleker menționează existența a 30 de școli în Banat în 1730. O parte dintre aceste școli se aflau în Banatul Montan, unde primele școli au fost fondate odată cu parohiile din localitățile respective, preoții sau membrii ordinelor religioase ocupându-se de activitatea educativă acolo unde nu era disponibil niciun învățător din rândul coloniștilor”, nota cercetătorul Ciprian Glăvan, de la Muzeul Banatului din Timișoara.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, la Blaj a fost fondată prima școală cu predare în limba română din Transilvania, de către episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. Școala deschisă în 1754 funcționa lângă Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, și a rămas un simbol al culturii și identității naționale. Aici s-au format elitele intelectuale cunoscute sub numele de Școala Ardeleană.

În Moldova medievală, Mănăstirile Neamț și Putna au fost centre importante de cultură și învățământ. La Putna, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, s-a dezvoltat o școală de muzică bisericească, recunoscută pentru manuscrisele și creațiile sale. În 1640, domnitorul Vasile Lupu a înființat, pe lângă Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, un colegiu cunoscut ulterior drept Academia Vasiliană. Aici erau predate, printre altele, limbile slavonă, greacă și latină, catehismul, cântările bisericești, aritmetica, retorica și filosofia.

În Țara Românească, o instituție importantă a fost Academia Domnească de la Sfântul Sava din București, organizată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Școala funcționa în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava și a devenit unul dintre principalele centre de învățământ superior ale țării. În aceeași perioadă, în București funcționau și școli pe lângă mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, în care erau predate limba română și slavona.

Religia, materie în școli din 1864

În secolul al XIX-lea, odată cu modernizarea societății românești, școlile au început să se desprindă treptat de organizarea bisericească și să intre sub autoritatea statului. În Moldova și Țara Românească, un moment important a fost adoptarea Legii instrucțiunii publice din 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Aceasta a introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu pentru copiii cu vârste cuprinse între opt și 12 ani și a stabilit un sistem de organizare și administrare a școlilor de către autoritățile statului. Catehismul rămăsese printre disciplinele obligatorii în școlile primare, iar Religia era predată și în învățământul secundar. Legea prevedea chiar ca elevii să fie duși duminica și în zilele de sărbătoare la biserică de către învățători, iar instruirea religioasă să fie asigurată, pe cât posibil, de preotul localității.

În Transilvania, aflată atunci sub administrație habsburgică, iar din 1867 în cadrul Austro-Ungariei, școlile confesionale au continuat să joace un rol important în educație. Bisericile ortodoxă, greco-catolică, evanghelică și romano-catolică administrau numeroase instituții de învățământ.

Controversele orelor de Religie în secolul al XIX-lea

La sfârșitul secolului al XIX-lea, unele state occidentale au început să limiteze influența Bisericii asupra învățământului public, eliminând educația religioasă din programele școlare. În Franța, prin legea din 28 martie 1882, promovată de ministrul Jules Ferry, învățământul primar a devenit obligatoriu și laic, iar predarea moralei religioase a fost înlocuită cu educația morală și civică.

„În privința caracterului laic al învățământului, legea aduce schimbări mai importante, eliminând predarea moralei religioase în favoarea unei «educații morale și civice». Scopul este afirmarea neutralității statului în domeniul religios și separarea sferei publice de cea privată, în care religia își poate găsi locul. În acest scop, o zi pe săptămână, în afara duminicii, este rezervată eventualei predări a catehismului”, arată o prezentare istorică a legii, publicată pe site-ul Senatului Franței.

Reforma lăsa familiilor posibilitatea de a asigura instruirea religioasă a copiilor în afara școlilor. Modelul francez a devenit un subiect de dezbatere și în România, la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă Religia a rămas în programa școlară, fiind considerată o componentă importantă a educației copiilor.

În 1899, în timpul dezbaterilor din Senat asupra Legii învățământului profesional, episcopul de Râmnic, Atanasie Mironescu, a cerut ca Religia să fie predată în toate școlile vizate de noua lege. Ierarhul s-a opus însă posibilității ca femeile să devină profesoare de Religie.

„Nu ne putem uni cu această măsură, ce se prevede în legea de față: că religiunea se va putea preda și de femei. Căci, abstracție de citatul art. 29, însăși religiunea prescrie că femeia trebuie să tacă în biserică. Misiunea de a preda religia în școli este a celor anume pregătiți și cu mandat expres pentru aceasta. Noi dorim, așadar, ca în privința prescrierii din art. 43 să se lămurească bine lucrul din capul locului, ca să nu se dea loc la confuziunea posibilă că religiunea ar putea fi predată și de femei”, afirma episcopul de Râmnic în Senat, în martie 1899.

Profesorii de Religie, criticați și în anii interbelici

În anii interbelici, Religia a continuat să fie predată în școlile românești, însă modul în care erau organizate orele și pregătirea profesorilor stârneau nemulțumiri în rândul unor intelectuali apropiați Bisericii.

„Religia cum s-a predat în școala noastră n-a izbutit să creeze măcar atei convinși, dușmani vibranți ai credinței, din lupta cărora să se creeze, prin contrast, elanuri religioase și să se pregătească viitoare convertiri. Religia în școală a fost mai mult obiect de zeflemea ușurică și superficială, cu rezultat nul”, scria Nichifor Crainic, în 1928

Teologul susținea că profesorii nu aveau suficiente cunoștințe de psihologie și pedagogie pentru a înțelege particularitățile elevilor.

„Când n-au un zel care însuflețește totul și-și inventează mijloacele de expresie și de convingere, profesorii noștri de religie sunt în mare parte nepregătiți. Au foarte vagi noțiuni de psihologie și de pedagogie, amintiri îndepărtate de prin seminarii, căci la Facultatea de Teologie nu se reiau aprofundat aceste discipline, fiindcă nu se reiau deloc. Și totuși nu se poate concepe predicator și pedagog religios care să nu stăpânească tehnica mecanismului subtil al sufletului, decât numai în caz de excepțională înzestrare”, arăta teologul.

Nichifor Crainic afirma că manualele de religie se limitau la prezentarea unor informații teologice și istorice, fără să trezească interesul copiilor.

„Răsfoindu-le, ai impresia unui meschin muzeu școlar de zoologie cu un schelet de om, de pește și de cocostârc, plus un desen paleontologic cu oasele mamutului. Carnația vie a sentimentului lipsește de pe acest biet schematism didactic”, scria acesta.

Comunismul a pus capăt lecțiilor de Religie în școli

Legătura dintre școală și Biserică a fost întreruptă de regimul comunist, care a eliminat Religia din învățământul public prin reforma din 1948.

„Învățământul public este laic”, preciza articolul I al Decretului nr. 175 din 3 august 1948.

Reforma a dus și la trecerea școlilor confesionale în sistemul de stat. Religia a fost scoasă din programele școlare, iar educația copiilor a început să fie orientată tot mai mult către ideologia oficială a regimului.

Un document din 1948, păstrat în arhivele Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite (CIA), descria modul în care autoritățile comuniste au preluat școlile confesionale și patrimoniul acestora.

„Comisiile numite în acest scop de Ministerul Învățământului Public au procedat mai întâi la închiderea și sigilarea clădirilor tuturor școlilor private, apoi au întocmit inventare ale întregului lor patrimoniu, care urma să fie transferat în proprietatea statului. Această procedură a dat naștere la nenumărate abuzuri grave”, se arată în document.

În anii următori, autoritățile au desfășurat și campanii de propagandă împotriva religiei. Un alt raport CIA descria măsurile luate în 1951, când în școlile românești au fost distribuite materiale sovietice antireligioase.

„S-a decis deschiderea unor centre generale de educaţie în fiecare sat pentru a fi verificat devotamentul ţăranilor faţă de religie. Materiale sovietice de propagandă au fost trimise în şcoli, iar profesorii au primit ordin să le folosească. Au fost tipărite cărţi de joc cu caricaturi ale unor preoţi din toate religiile prezente. Jocuri anti-religioase au fost, de asemenea, realizate şi vândute prin intermediul magazinelor pentru copii”, arăta nota informativă.

În același an, calendarele religioase au fost înlocuite în distribuția oficială cu unele care evidențiau aniversările și evenimentele comuniste. Regimul a continuat să controleze strict viața cultelor religioase, iar predarea Religiei a rămas absentă din învățământul public până la Revoluția din decembrie 1989.

După prăbușirea regimului Ceaușescu, disciplina a revenit în școli în anul școlar 1990–1991, inițial sub denumirea de „Educație moral-religioasă”, iar din 1993 a primit denumirea de Religie.