Video 55 de ani de la catastrofa de la Certej. Dimineața în care o avalanșă de steril a îngropat de vii 89 de oameni

În 30 octombrie 2026 se împlinesc 55 de ani de la cel mai grav accident minier petrecut în ultimul secol în România. În 1971, iazul de steril al minei Certej din Hunedoara s-a prăvălit peste așezarea minieră, ducând la moartea a cel puțin 89 de oameni. România se afla atunci în plin avânt industrial, dar și într-o perioadă „neagră” a accidentelor miniere.

Iaz de steril din Certej. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

În 1971, anul catastrofei din localitatea minieră Certej din Munții Metaliferi, Hunedoara, România se afla în plin proces de expansiune a industriei miniere, dar și într-o perioadă marcată de numeroase tragedii petrecute în exploatările miniere.

Multe accidente din minerit au fost trecute sub tăcere sau minimalizate de regimul comunist, interesat să atragă cât mai mulți români într-o industrie care oferea locuri de muncă bine plătite, dar implica numeroase riscuri.

Dimineața în care un sat a fost înghițit de steril

Dezastrul minier din dimineața de 30 octombrie 1971, când aproape 100 de oameni au murit după ce iazul de decantare al minei Certej s-a revărsat peste localitate, nu a putut fi ținut sub tăcere.

1/19

certej 1971 sursa arhivele nationale judetul Hunedoara

„În dimineața de 30 octombrie 1971, în jurul orei 5.00, s-a rupt barajul iazului de steril al Exploatării miniere și, împreună cu apa, a pornit în avalanșe inundând o parte din comună, pe o porțiune de 4–5 kilometri. Avalanșa de mâl și apă a distrus șase blocuri care erau situate în aval de iaz la o distanță de circa 500 de metri, iar alte două blocuri au fost numai avariate, fiind protejate de un baraj format în fața lor din copacii și blocurile antrenate de avalanșa care a durat circa 20 de minute”, informa procurorul-șef adjunct Alexandru Oprean, în dosarul „Certej 1971”.

Oficial, numărul victimelor catastrofei a fost de 89 de persoane, majoritatea locatari ai unor blocuri muncitorești aflate la poalele dealului pe care a fost amenajat iazul de decantare al exploatării.

„A fost o pană de curent care a lăsat totul în beznă și imediat am început să auzim, tot mai clar, trosnetele și vuietele puternice venite dinspre mină. Am simțit că pericolul se apropie de noi ca o avalanșă puternică, dar am rămas înmărmuriți până când, dintr-o dată, am început să distingem glasurile oamenilor: «Mă înec, mor, mă înec, mor»”, relata pentru „Adevărul” un vârstnic din Certej, martor al tragediei.

Printre victime s-au numărat mulți copii ai familiilor cazate în locuințele distruse de revărsarea sterilului, surprinși dormind. Acțiunile de căutare a victimelor printre dărâmăturile acoperite cu mâl au durat mai multe zile, timp în care localitatea a fost izolată de militari, iar accesul pe raza ei a fost interzis.

1/10

certej 1971 sursa arhivele nationale judetul Hunedoara

„Declanșarea catastrofei a surprins mai mulți cetățeni în case ori în blocuri, unii dormind. S-au stabilit măsuri urgente de salvare a celor accidentați și de scoatere a celor morți cu ajutorul militarilor aduși la fața locului în acest scop, din Deva, Orăștie și Brad. În prima zi a catastrofei au fost scoase 21 de victime de sub nămol și din locuințe, care au fost transportate la sediul căminului cultural unde au fost spălate de nămol și s-a trecut la identificarea lor pentru a fi predate familiilor. Unele cadavre au fost identificate cu mare greutate, din cauza deformațiilor provocate prin lovirea ori târârea victimelor de avalanșa sterilului”, nota procurorul de caz.

Cu câteva zile înaintea catastrofei, localitatea Certej celebra 225 de ani de minerit, prima mină de aur din zonă fiind deschisă în 1747, după descoperirea întâmplătoare a unui bulgăre de aur și telur.

Niciun vinovat pentru catastrofa minieră

Ancheta derulată de Procuratura județului Hunedoara cu privire la împrejurările producerii catastrofei de la Certej a fost închisă după doi ani, fără a stabili vinovăția vreunei persoane sau a conducerii exploatării miniere pentru tragedie.

„Ipoteza care stă la baza evenimentului produs, admisă aproape unanim de specialiști și însușită și de către comisia guvernamentală, constă în pierderea în timp a stabilității masivului de steril, pe una din laturile decantorului, sub împingerea motivă a materialului din spate, datorită creșterii peste limita critică de înălțime, provocând ruperea masivului și aluvionarea cantității de 250.000–300.000 de metri cubi de material decantat”, se arată în dosarul „Certej 1971”.

Autoritățile au stabilit că iazul, care funcționase în perioadele 1936–1942 și 1956–1971, deși ajunsese supraîncărcat, continuase în ultimii ani să acumuleze sute de tone de steril pe zi, de diferite granulații, provenit de la minele metalice. În iarna anului 1966, digul mai crăpase o dată, însă înghețul a împiedicat scurgerea unei cantități mari de steril.

„Deși acești factori au fost cunoscuți, nu s-au luat măsuri, deoarece după regulamentul de exploatare a iazurilor, existent, această problemă nu s-a pus, iar după instrucțiunile nr. 1093 din 31 decembrie 1970 ale Ministerului Industriei și Geologiei, iazul ar fi trebuit în mod practic să fie scos din exploatare”, se arăta în dosarul „Certej 1971”, finalizat de Procuratura județului Hunedoara.

Unii martori ai tragediei au relatat că, deși era nevoie de amenajarea altui iaz de steril, acest lucru a fost întârziat din dorința autorităților de a păstra o suprafață de teren agricol, într-o zonă mai ferită, la marginea localității miniere. În anii care au urmat tragediei, înfățișarea comunei s-a schimbat. Vechile blocuri, case și barăci, afectate grav de revărsarea iazului, au fost demolate, iar în locul lor a fost construit un mic cartier de blocuri cu un confort redus. Pe locul iazului au apărut instalații miniere noi ori terenul a rămas acoperit de vegetație.

Un alt iaz de decantare a fost amenajat într-o zonă mai îndepărtată de locuințele localnicilor. Majoritatea victimelor au fost înmormântate într-o groapă comună, săpată în cimitirul satului. Până la începutul anilor ’90, catastrofa a rămas puțin cunoscută românilor. Între timp, Certejul intrase într-o nouă etapă a mineritului, cea a exploatării la suprafață a minereului auro-argintifer și complex.

Coranda, cariera uriașă care a înghițit minele Certejului

La mijlocul anilor ’70, după cercetări geologice îndelungate, statul român a hotărât deschiderea la Certej a uneia dintre cele mai mari cariere miniere din România. Cariera minieră Coranda a însemnat măcinarea și mutarea dealului pe care erau așezate satele Bocșa Mare și Bocșa Mică din Hunedoara, precum și transformarea împrejurimilor lor, pentru a putea fi exploatate, la suprafață, zăcămintele de minereuri de aur și argint, cu conținut de cupru, zinc, fier, magneziu și sulf.

1/15

Cariera minieră Coranda din Certej. Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (15) jpg

„Explorările au început prin 1961, dar toate galeriile au ajuns pe sub Coranda. Nu se știa atunci că va fi exploatată de la suprafață sau că se va lucra în subteran. A fost construit un tunel de vreo 850 de metri prin care ajungeau cu rabele, până în fundul pământului, unde era încărcat minereul de bază, care era în nucleul Corănzii. Acolo era producție puternică, nu doar de aur, dar și de alte metale, diferite, de mari proporții, așa ceva nu prea s-a mai găsit în Europa” ,relata, pentru „Adevărul”, Petru Grec, un fost inginer minier.

În 1979, după ce dealul a fost curățat de pădure, iar casele localnicilor au fost strămutate, în vârful Corandei a început activitatea de decopertare a solului. În anii 1983–1984, la poalele dealului, în Certeju de Sus, la circa patru kilometri de locul de exploatare, a fost ridicată uzina de preparare a minereului, legată de carieră printr-o rețea de funiculare de circa patru kilometri.

În anii ’80, cariera minieră Coranda s-a extins pe mai mult de 60 de hectare, cu trepte de 10–15 metri. Aici lucrau excavatoare cu cupe de peste patru metri cubi și foreze uriașe, își amintesc localnicii, iar basculantele de 40 de tone erau folosite pentru transportul minereului la buncărele funicularului și al sterilului la halde.

Cariera minieră Coranda și minele din vecinătatea ei au intrat în declin după 1990, iar până la mijlocul anilor 2000 și-au încetat activitatea, la fel ca toate minele metalice din Hunedoara. În ultimii ani, un sector al vechii descoperte, numit cariera Ciongani, a fost exploatat pentru rocile andezitice folosite în construcții, în special la terasamentul noii magistrale de cale ferată Simeria–Arad.

Noul proiect minier promite sute de tone de aur și argint

În anii 2000, după oprirea activității extractive, cercetările geologice au continuat în perimetrul minier Certej, cu o suprafață totală de aproape 500 de hectare, care include și vechea carieră minieră Coranda. Societatea Deva Gold, un joint-venture între Eldorado Gold și compania de stat Minvest Deva, a obținut licența de exploatare a minereurilor auro-argintifere.

Recent, Eldorado Gold Corporation s-a retras din proiectul minier, iar pachetul majoritar deținut de compania canadiană a fost preluat de fondul de investiții Varvara Development Group (VARDEV).

„Suprafața ocupată de noul proiect minier va fi de circa 250 de hectare doar pe teritoriul comunei Certeju de Sus, redusă față de cea inițială. Ne-am oprit la concentrate, pentru a nu mai folosi cianura în noul proiect și nici nu vom produce sterile umede. Contestațiile legate de proiect au vizat în principal folosirea cianurii. Noi am scos din actualul proiect atât folosirea cianurii, cât și celelalte aspecte vizate de contestatarii proiectului”, informa Nicolae Stanca, de la Deva Gold, devenită subsidiară a VARDEV.

Din noul zăcământ conturat, planurile companiei vizau extragerea, în 16 ani de exploatare, a circa 63,5 tone de aur și a altor 375 de tone de argint, valoarea zăcământului de la Certej fiind estimată la aproape două miliarde de euro. Proiectul a fost contestat de mai multe organizații de mediu, care au acuzat folosirea cianurilor în procesul de prelucrare a minereurilor și au susținut că investiția va duce la defrișarea a peste 160 de hectare de pădure.

Dezastrele miniere, ținute sub tăcere în comunism

Accidentele din exploatările miniere au făcut numeroase victime în timpul regimului comunist, însă rareori ajungeau în ziarele vremii. La Lupeni, trei oameni au murit în 1953, nouă în 1955, iar alte două tragedii din 1956 s-au soldat cu 12, respectiv nouă morți.

O altă tragedie a avut loc la Teliuc, pe 24 august 1961. Potrivit mărturiei localnicei Simona Ilca, în exploatare fuseseră aduse 45 de torpile fără focoase, din care artificierii urmau să recupereze trotilul pentru lucrările miniere. Explozia ar fi ucis aproximativ zece oameni, fără ca bilanțul să fie cunoscut cu exactitate, și a provocat distrugeri în întreaga localitate. Presa vremii nu a relatat dezastrul.

Pe 2 noiembrie 1972, la un an după dezastrul de la Certej, o explozie produsă în mina Uricani a ucis peste 40 de oameni. Tragedia a fost puțin mediatizată, iar teama i-a făcut pe minerii din zonă să refuze coborârea în subteran.

La mina Livezeni din Petroșani, două explozii produse pe 29 noiembrie 1980 au ucis 53 de oameni, printre care mineri, salvatori și militari în termen. Alte 77 de persoane au suferit răni grave. După prima deflagrație, echipele de salvare au coborât în mină, unde au fost surprinse de cea de-a doua explozie.

Și exploatările de uraniu de la Băița Plai, Avram Iancu și Ciudanovița ascundeau povești dramatice. Deschise în anii ’50, inițial sub control sovietic, minele au atras mii de oameni, însă informațiile despre activitatea lor și despre viața comunităților din jur erau ținute departe de public. Foștii muncitori au povestit ulterior despre accidentele din galerii, bolile profesionale și expunerea la radiații.

La Ciudanovița, foștii mineri relatau că nu fuseseră informați despre pericolele la care se expuneau.

„În trecut lumea nu ținea cont de radiații”, povestea pentru Adevărul, un fost angajat al exploatării. După închiderea minelor, comunitățile au rămas cu problemele de mediu provocate de haldele de steril radioactiv și cu amintirile vieții din coloniile izolate.