Pe bună dreptate, copiii se simt ca nişte cobai, subiect al unor experimente derulate la scara întregului sistem educaţional din România. Ceea ce de fapt nu este o noutate pentru ţara noastră; şi alte sisteme, precum fiscalitatea, sunt subiect de experimente „pe viu” de foarte multă vreme. La noi, decizia fără consultare şi fără asumarea responsabilităţii reprezintă mai degrabă norma decât excepţia.

Organizaţiile neguvernamentale care activează în comunităţile dezavantajate sunt printre cele care constată adesea efectele deciziilor luate „la centru”. Uneori – de fapt, mai des decât vă puteţi închipui – trebuie să repare efectele acestora.

Catastrofa educaţiei din vremea pandemiei

Fundaţia World Vision România are o experienţă îndelungată în lucrul direct cu copiii. Am înfiinţat un Consiliu Consultativ al Copiilor care reprezintă, de mai bine de 12 ani, vocea sutelor de mii de copii din programele organizaţiei noastre. De ani buni construim alături şi împreună cu ei o conştiinţă a generaţiei viitoare şi nu o facem foarte rău, de vreme ce mentorii din programul „Young Leaders Speak Out for European Values”, finanţat de Parlamentul European, ne-au spus că ştiu să-şi spună opinia argumentat, să ridice probleme cu adevărat importante pentru generaţia lor şi să se implice în punerea în aplicare a unor soluţii simple, pe care noi, adulţii, nu le putem vedea.

Pentru a afla cât de mult contează copiii pentru autorităţi şi pentru noi ca societate, am realizat un studiu în care analizăm gradul de cooptare a copiilor în decizia publică. Rezultatele sunt triste, dar cumva de aşteptat. Mai bine de jumătate din copiii României (54%) nu au fost niciodată consultaţi în ceea ce priveşte deciziile luate cu privire la şcoală. Cel mai adesea, sunt consultaţi chiar de ceilalţi membri ai familiei. Doar 2% au afirmat că li s-a cerut părerea de către autorităţile locale şi doar 14% au fost consultaţi de către conducerea şcolii.

Noi, World Vision România, lucrăm de peste trei decenii cu copiii din satele cele mai sărace ale României şi familiile acestora. Invariabil, atunci când sunt întrebată care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă beneficiarii noştri, dau acelaşi răspuns, de fiecare dată, de ani de zile: sărăcia endemică şi lipsa accesului la servicii esenţiale – precum asistenţa medicală şi, mai ales, educaţia de calitate. O temă despre care, se pare, adulţii înţelepţi ai României au decis că e mai bine ca tocmai copiii să nu se pronunţe.

Însă pentru majoritatea copiilor de la ţară, educaţia este singura şansă de a scăpa de sărăcie. Pentru ei, şcoala este o miză cu adevărat de viaţă şi de moarte.

Prea des însă, educaţia rurală face obiectul unor decizii – bine intenţionate – care fac rău.

Şcoala online este un astfel de exemplu. Impusă fără o minimă analiză a efectelor şi situaţiei din teren, a dus la pierderi uriaşe de învăţare, pe care majoritatea elevilor de la şcolile rurale nu le vor mai recupera niciodată. La prima testare standardizată oficială, recent derulată în judeţul Iaşi de către inspectoratul şcolar judeţean, 90% dintre elevii din mediul rural nu au reuşit să obţină nota 5 la matematică.

Sub ochii noştri, se pierde cel puţin o jumătate de generaţie de copii. Jumătatea săracă, adică acei copii care au avut ghinionul să se nască în locul greşit, într-o ţară în care se vorbeşte de cum să facem şcoli „de elită” în contextul unei rate de analfabetism funcţional de peste 40%.

Copii ignoraţi, viitori absenţi de la vot

Copiii înţeleg, mai bine decât cred adulţii, că au fost abandonaţi – chiar sacrificaţi. De fiecare dată când s-a discutat despre şcoala în pandemie, nu au lipsit de la masa de decizie politicienii, sindicatele, experţii în politici publice, funcţionarii guvernamentali, chiar şi „experţii” în tot şi toate pe care îi vedeţi la televizor. Copiii au fost singurii care nu au contat, deşi ei au plătit în cele din urmă preţul. Nu toţi copiii, se înţelege; doar cei care, ca şi părinţii lor, nu au fost întrebaţi pentru că sunt consideraţi o cantitate neglijabilă. Copiii de la ţară, cei fără acces la internet, fără părinţi educaţi şi cu resurse, fără şcoli „cu pretenţii” şi profesori autori de manuale.

În aceste condiţii, mai miră pe cineva că 55% dintre copii se declară dezamăgiţi atunci când nu sunt consultaţi cu privire la deciziile care îi privesc în mod direct? Efectul acestei dezamăgiri este unul extrem de grav: o demobilizare masivă a unei întregi generaţii. „27% dintre copii au devenit indiferenţi cu privire la participarea la luarea deciziilor. Ei nu au avut de-a lungul anilor contexte în care să fie încurajaţi să-şi exprime ideile, iar încrederea în propriile opinii şi decizii nu a fost construită în şcoală şi nici promovată de autorităţile locale”, se afirmă în studiul nostru.

Practic, o treime dintre copiii acestei generaţii sunt convinşi că vocea lor nu contează. Cel mai probabil, ei sunt viitorii absenţi de la vot, cei care vor visa doar să emigreze, indiferenţi la provocările pe care viitorul i le va pune acestei ţări în faţă. O alta – a câta? – generaţie de sacrificiu.

Ar fi fost mai bine dacă i-am fi întrebat pe copii ce cred, înainte de a decide să trecem în online şcoli din sate cu incidenţă practic zero de infecţii cu COVID-19? Sunt sigură că da; poate că nu ar fi fost totul perfect, dar am fi evitat catastrofa educaţională care se profilează limpede.

Vocea copiilor trebuie ascultată – şi nu doar pentru că este o obligaţie prevăzută explicit de tratate internaţionale la care România este parte (Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului), de Constituţie şi de Legea Educaţiei Naţionale.

Trebuie ascultată dacă vrem să creştem generaţii de copii educaţi şi implicaţi în chestiunile de interes public, cetăţeni ai unei ţări democratice. World Vision a propus un set de 13 priorităţi pentru implicarea copiilor în deciziile care îi afectează direct, începând cu definirea clară la nivel legislativ a obligaţiei consultării şi participării copiilor în procesul de decizie. Altfel, riscăm să repetăm greşelile trecutului, distrugând şansa la viitor a alte sute de mii de copii fără nicio vină.