Buni de OCDE, dar amenințați cu retrogradarea la junk. Explicația unui economist despre paradoxul românesc

România pregătește o aderare istorică la OCDE, dar agențiile internaționale de rating ne dau fiori reci și amenință cu retrogradarea la categoria „junk”. Cum se explică acest dublu standard și ce riscuri ignoră politicienii aflăm din analiza economistului Radu Nechita.

Cifrele economice ale României arată prost. FOTO: Pexels

Agenția de rating Fitch ar urma să anunțe vineri dacă economia României trebuie retrogradată la categoria junk (nerecomandată investițiilor). Alternativa ar fi menţinerea ratingului BBB - cu perspectivă negativă, care ne permite încă să ne finanțăm de pe piețele externe, deși la costuri exorbitante.

Surprinzător, în timp ce se confruntă cu riscul retrogradării ratingului, România se pregătește să deschidă șampania și să sărbătorească intrarea în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), cunoscută și ca „clubul bogaților”. Profesorul Radu Nechita, de la Universitatea Babeș-Bolyai explică, pentru „Adevărul”, acest paradox.

Adevărul: România se confruntă în această perioadă cu un paradox economic. Pe de o parte, din cauza contraperformanțelor economice riscă să fie retrogradată, dar aceeași economie șubrezită o califică să devină parte a OCDE. Cum ați explica acest paradox? 

Radu Nechita: Este un paradox, dar aș spune că mai degrabă este un paradox aparent. Există o confuzie care-i făcută frecvent atunci când vorbim despre România. Eu aș face distincția între statul român și România. Statul român este, ca și orice stat, o organizație care revendică cu succes monopolul violenței pretins legitime pe un teritoriu dat, în cazul de față teritoriul geografic cunoscut sub numele de România. România înseamnă toți oamenii care trăiesc pe acest teritoriu și nu toate proprietățile, toate firmele, toate mijloacele care sunt în măsură să producă bogăție, tot capitalul, nu toate acestea aparțin statului român. Deci e vorba de o separare conceptuală, zic eu, care ar trebui să fie mai clară.

Și atunci, în momentul în care discutăm de aderarea la OCDE, există anumite criterii, dintre care multe se referă, sigur, la statul român, dar multe se referă la economia românească, adică la ceva care nu este neapărat același lucru cu statul român, la capacitatea firmelor de a supraviețui într-un mediu concurențial și așa mai departe. Și sunt mai multe criterii pe care le respectăm, așa că are lanse foarte mari să adere la OCDE, care este o organizație a țărilor relativ dezvoltate, care consideră, mai mult decât altele, că libertatea individuală și economia de piață sunt niște obiective importante.

Costa Rica și Columbia ne-au luat-o înainte

Și totuși, țări precum Columbia și Costa Rica au fost acceptate în OCDE fără să fie niște economii puternice, ba chiar au fost primite înaintea noastră. Care ar fi explicația?

Păi stați un pic, Columbia și Costa Rica sunt țări care au un PIB pe cap de locuitor suficient de ridicat încât să le califice acolo. În primul rând, este democrație și în Columbia, și în Costa Rica.  Deci e vorba de țări, ca să simplificăm, capitaliste, bogate și democratice. Cam ăsta e criteriul. De asta aici nu vom găsi Rusia, nu vom găsi altele care nu împărtășesc aceste valori.

Deci e vorba de o comunitate de valori, o comunitate de sisteme economice în care există un nivel minim de îndeplinire a unor standarde. România se pare că, deja prin faptul că suntem membri ai Uniunii Europene, îndeplinește o mare parte din criteriile de aderare la organizația respectivă. O mare parte din procesul de aderare a însemnat lucruri de ordin tehnic, de verificare, un fel de evaluare, mai mult decât eforturi deosebite.

Noi am făcut eforturi mult mai mari pentru a compatibiliza sistemul nostru economic, politic și de valori la momentul aderării la Uniunea Europeană, deși cred că nici astăzi încă nu suntem chiar cu totul acolo. Deci procesul a fost mai complicat atunci.

De ce sunt îngrijorate agențiile de rating

Să înțelegem atunci că această organizație are criterii un pic mai relaxate, cel puțin din punct de vedere economic, decât le au marile agenții de rating?    

Mai degrabă aș spune că agențiile de rating se preocupă de ceva mult mai restrâns. Poți avea ansamblul necesar pentru a fi în acel club OECD și totuși să ai anumite riscuri de subperformanță în anumite domenii. Îngrijorarea agențiilor de rating ține strict de partea politică, de partea de guvern, de structura parlamentului. Și riscul nu este neapărat legat de acest guvern care a fost deja demis, iar cei care l-au demis n-au știut ce să pună în loc și nu se înțeleg ce anume să pună, îngrijorarea nu este atât față de acest guvern, ci față de ce ar putea veni după. Aici este problema. Noi am fost în 2024-2025 într-o situație, din punct de vedere bugetar, absolut catastrofală. A fost un dezmăț al cheltuielilor publice, în care cuplul Ciucă-Ciolacu și alții care le făceau galerie s-au coalizat; asta a însemnat „stabilitate”, a fost o stabilitate în devalizarea banului public, în transformarea bugetului statului într-un imens buget de campanie electorală. Deficitul acela abisal pe care ni l-a lăsat, datoria publică umflată... v-am mai spus și cu alte ocazii, datoria publică a explodat în ultimii ani, cheltuielile publice au explodat. Ele erau, în 2024-2025, duble exprimate în euro față de cele din 2019, deci cu vreo 5-6 ani înainte. Asta a fost. Noi eram într-o situație dificilă ce trebuia remediată. Apoi a venit Guvernul Bolojan și a fost un cocktail de măsuri, pentru că fiind o coaliție din asta de 4 partide, fiecare a venit cu niște idei puse într-un program de guvernare. Din păcate, s-a început cu creșteri de impozite Unii spuneau că nu este nevoie și că ar trebui mers direct la reducerea cheltuielilor publice. În cel mai rău caz, dacă tot era un pachet, trebuiau făcute toate simultan. Preocuparea agențiilor de rating se referă la faptul că nici până în prezent nu s-a tăiat destul din cheltuielile publice, iar opoziția, sau mă rog, coalițiile, structura parlamentului, este de așa natură încât pare că nimeni nu pricepe gravitatea situației. În loc să fie o întrecere în a găsi metode de a restructura și de a face ordine în cheltuielile publice, este de fapt o întrecere în care vine cu aberațiile mai mari: iarăși cheltuieli, iarăși creșteri de salarii, iarăși creșteri de pensii, de la magistrați la medici, de la profesori la specialii de prin servicii. Totul este de natură să îngrijoreze că alternativa la acest guvern va fi un guvern mai populist, mai mână spartă decât tot ce am avut cu Ciucă și Ciolacu.

Economistul Radu Nechita

Creșterea taxelor și impozitelor, o greșeală imensă

Au fost mulți economiști liberali care susțin că creșterea impozitelor și a taxelor a fost mare greșeală și a ruinat economia. Dumneavoastră cum vedeți acest lucru?

Poate că anumite creșteri de impozite se justificau. Eu nu sunt convins. Știu doar că este o măsură neliberală. Știu că o economie care era, ca și atunci, pe marginea recesiunii, după tot felul de creșteri de impozite din anii precedenți, fiecare 1 ianuarie aducând noi creșteri, nu avea cum să fie ajutată să crească de o astfel de măsură. Deci categoric, încă o dată, nu era o măsură liberală. Nu era o măsură care să ajute la creșterea economică, să ajute sectorul privat, care a fost ciomăgit fiscal ani la rând. Și nu știu dacă, într-adevăr, era atât de urgent de stors încă o tură contribuabilul privat din România.

Și poate că mai puteai cumva să justifici acel efort suplimentar cerut contribuabilului privat dacă veneai cu niște reduceri de cheltuieli în proporție de 1 la 1, 2 la 1, 3 la 1 tăieri de cheltuieli publice și de restrângere, de dietă a acestui stat obez.

Puteai să împachetezi, să argumentezi, să faci mai acceptabile niște sacrificii dacă vedeai că ele sunt suportate și, sau mai mult, de cei care ne-au adus aici. Adică, reducând cheltuielile publice și făcând ordine în acest sistem, puteai să generezi o idee de speranță, de stabilitate: „Am înțeles, am făcut greșeli, promitem că nu mai facem și uite dovada, nu numai în cuvinte, ci și în acțiunile pe care le facem.” Am mai făcut acest calcul, poate v-am zis: dacă în 2025 cheltuielile publice ar fi rămas la nivelul celor din 2024, care, așa cum am zis mai înainte, au fost umflate față de anii precedenți, dacă noi în 2025 aveam cheltuielile publice înghețate (nu reduse, ci doar înghețate la nivelul lui 2024), deficitul bugetar ar fi fost redus undeva la 3% din PIB.

Una zicem, alta facem

Asta înseamnă că Guvernul Bolojan a crescut, de fapt, cheltuielile bugetare, deși susține că le-a redus?

Bineînțeles că au crescut. Aici este problema și asta este critica: acele creșteri de salarii, de pensii și alte risipe de toate felurile pe partea guvernamentală, pe partea de cheltuieli publice, au depășit anii precedenți. Ideea este că, oricât s-a stors de pe contribuabilul român, politicienii, statul, guvernul din România au reușit să cheltuie tot ce au stors și încă ceva peste. Deci, mare performanță! Iar faptul că, „vai de mine, nu putem să reducem cheltuielile publice”, în condițiile în care, în urmă cu 5 ani, erau la jumătate exprimate în euro față de cât sunt acum,, este o poveste pe care mulți economiști oficiali, de pe la unele partide sau din ăștia care-s chemați mereu pe bani mulți să explică ce și cum, economiștii ăștia oficiali, prietenii politicienilor, mereu explică de ce statul român nu are destui bani, că problema în România este insuficiența veniturilor bugetare și așa mai departe. Îi știm care sunt cei care mereu sunt de partea statului și niciodată de partea contribuabilului. Acei economiști explică faptul că nu-s destui bani. Pe mine nu mă conving că, după ce ai dublat cheltuielile publice în 5 sau 6 ani, nu le poți reduce cu 5 sau 10%.

Mai avem și alte probleme uriașe: datoria țării crește, economia e în recesiune. Ce se întâmplă, de fapt?

Datoria crește pentru că datoria publică este rezultatul deficitelor succesive. Și aici e foarte ușor să-l înjur pe prim-ministrul de acum, dar dacă vă uitați, din 1990 până astăzi toate guvernele au făcut deficit. Eu îi bag la pachet: putere și opoziție. Adică oricine a fost în parlament în acești 30 de ani și nu s-a ridicat să spună: „Trebuie reduse cheltuielile publice, nu mai măriți cheltuielile, nu putem să le mai mărim, lăsați naibii oamenii în pace, nu mai măriți impozitele!”

Singura metodă să ne îmbogățim este să avem mai mult capital, iar capitalul trebuie acumulat sau atras din altă parte. Nu acumulezi și nu atragi capital hăituind întreprinzătorii. 

E și mai grav decât ni se spune?

Apropo de riscul de retrogradare și de reacția agențiilor de rating: există vreun pericol real să fim sancționați sau considerați din nou că depășim limitele, ori ne vor mai păsui o dată pe fondul inerției economice, chiar și cu aceste creșteri de impozite?  

Agențiile de rating apreciază capacitatea statului român de a rambursa niște împrumuturi și riscul ca să existe întârzieri sau probleme în rambursarea acelor împrumuturi. Un guvern care are cheltuielile publice cu vreo 20% peste veniturile bugetare... Degeaba încercăm noi să povestim că e 5-6% din PIB. 5-6% din PIB înseamnă că deficitul bugetar arată că, de fapt, cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu undeva la 20-25%. Deci o astfel de gestiune a finanțelor publice arată că există iresponsabilitate fiscală, se mărește datoria publică, deja suntem peste acel 60%. Și, potrivit tratatelor europene (cărora, din păcate, nu li s-a asigurat enforcement-ul și n-au fost respectate de la bun început, adică de la adoptarea euro, celebrul 60% datorie publică maximă, 3% deficit maxim și toate celelalte legate de inflație, rate ale dobânzilor și stabilitatea cursului de schimb), acele criterii nu au fost respectate de la bun început. Deci cumva euro și toată această construcție, deși au existat niște promisiuni făcute de politicieni în 1991-1992 prin Tratatul de la Maastricht, nu au fost respectate. Dacă era să fie respectate acele tratate, zona euro ar fi trebuit să fie formată doar din Olanda și Luxemburg, dacă nu greșesc. Inclusiv Germania încălca regulile, Franța, nu mai vorbim pe partea de datorie publică. Deci au existat probleme în respectarea regulilor în toate țările europene.  

Dacă ar fi în final să sintetizăm și să le explicați cât mai bine cititorilor, cum am rezuma, pe scurt, acest paradox între aderarea la OECD și semnalele de alarmă date de agențiile de rating?    

Diferența constă în faptul că aderarea la OCDE ia în calcul o mulțime de criterii istorice și instituționale, pe care le poți îndeplini chiar și la un nivel minim, în timp ce agențiile de rating evaluează strict capacitatea actuală și viitoare a statului și a guvernului de a-și onora angajamentele financiare și împrumuturile.  

Cum analizează agențiile de rating

Așadar, analiza agențiilor de rating este mai dură și axată strict pe cifre, cumva mai contabilicește?    

Și ca să rezumăm, analiza agențiilor este mai unilaterală, în sensul că le interesează doar cheltuielile publice, deficitul, datoria publică, reglementările și mai ales semnalele despre ce va urma în viitor. Adică: dacă nu avem un guvern cu puteri depline acum, ce va veni după? Va veni un guvern care să continue măsurile de asanare și ordine în sectorul public, sau vor veni demagogi și mai mari decât ce am avut până acum? Deci noi intrăm în OECD pe baza unor criterii bifate în timp, ce reglementări avem, cum funcționează instituțiile. Însă agențiile de rating încearcă să prevadă viitorul: ele avertizează că toate aceste atuuri acumulate pentru OECD pot fi anulate oricând de un guvern iresponsabil, susținut de o majoritate populistă și demagogică.