De la prima ridicare de cortină si până in seara in care am urmărit eu montarea in distributie au intervenit unele modificari. Astfel, rolul Basil Hallward, interpretat la inceput de Sorin Leoveanu, a fost preluat de Dimény Áron, un excelent actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. La rându-i, Ion Tugearu i-a cedat locul lui Tiberiu Almosnino, balerin important al Operei Române, lui revenindu-i sarcina să-i interpreteze dansând (si sa sugereze astfel suprateme) pe Thibald, pe Mephisto, dar şi pe Dorian Gray, la vârsta senectuţii. Nu cred că respectiva inlocuire a dăunat in vreun fel efectului de metafizic, de forţă ciudată de infricoşare progresivă pe care a mizat regizorul şi care apare cu pregnanţă mai cu seama in scena duetului cu Oana Cojocaru (Sibiyl) .O tânără balerină inca elevă la acea vreme, a carei evoluţie impresionează prin dramatismul indus  Remarc scena in care artista iubită de Dorian eşuează din cauza emoţiei, fiind apoi părăsită de protagonist, aici interpretul rolului titular, Răzvan Mazilu, asupra evolutiei căruia voi reveni, inregistrând un moment de excelenţă.

Mă indoiam atunci când am scris cronica apărută la vremea ei în revista Familia că schimbările pe care le-am mentionat ar fi afectat organic, in datele sale esentiale, un spectacol de un plurisemantism remarcabil. Montarea era prea solidă, prea consolidată să se fi putut întâmpla asta. Portretul lui Dorian Gray era un spectacol in care patimile devoratoare ce-i confereau carnatie impinse catre zona paroxisticului ies la iveala gratie unor formule diverse de extracţie poetică, alegorică, eseistică si, de ce nu?, onirică, cu aer coşmardesc, topite intr-o compozitie dramatică in care fundamentală ramâne sublinierea religiei frumusetii.

Am scris despre Portretul lui Dorian Gray la o distanţă destul de mare de seara in care am vazut spectacolul. Aproape că eram pe punctul de a renunţa. Însă a intervenit ceva.  

S-a intâmplat să citesc o cronică publicată in chiar revista de specialitate la care eu insumi eram şi sunt şi pe mai departecolaborator (deci relaţia de concurenţă neloială era şi este pe mai departe exclusă), cronică scrisă de Adrian Mihalache, cronică ce se intitula interogativ- provocator Portretul lui Dorian-gay?. În textul respectiv se afirma că adaptarea dramaturgică a Portretului lui Dorian Gray propusă de Dragos Galgotiu la Teatrul Odeon ar fi de natură să evolueze astfel încât Dorian Gray să apară explicit ca Dorian Gay.

Sigur că orientarea sexuală a lui Oscar Wilde e binecunoscută, iar ideologia gay a anexat intr-o oarecare măsură romanul. Revoluţia sexuală intârziată din Romania presupune şi o componentă ce vizează afirmarea acestei comunităţi. Dar am avut şi atunci, am şi acum când am văzut on line înregistrarea spectacolului îndoieli că spectacolul s-ar afla intr-o relaţie sincronică cu atare preocupări si  socotesc că o astfel de interpretare si deturnează, şi violentează sensurile acesteia. Chiar elaborarea in oglinda scenei portretul nud al lui Dorian Gray bărbatul matur/ Dorian Gray, adolescentul, cred că exclude categoric acest gen de speculatii. Nutresc opinia că montarea a fost gândita din perspectiva ideologiei frumuseţii, a seducţiei acesteia, a pericolului estetizării excesive a existentei. Iar aici, in această scenă-cheie, Răzvan Mazilu, secondat, în reprezentaţia văzută de mine, de, pe atunci, foarte tânărul Vlad Ilcenko, atinge din nou cotele perfecţiunii.n versiunea scurtă, difuzată on line, a evoluat Răzvan Pop.

Am recapitulat de câteva ori în gând spectacolul, mi-am acordat un prelungit răgaz pentru meditaţie, răgaz la capătul căruia afirmam,  în scris, că titlul si unele pasaje din cronica mai sus citată sunt abuzive. Revăzând acum spectacolul, într-o formulă abreviată, calificată de producător a fi de durată medie, mie mi s-a părut zgârcită, aş zice chiar că am văzut un trailer ceva mai amplu, mi-am întărit impresia.

Exegeza literară a subliniat că romanul lui Oscar Wilde tinde către sinteza intre simbolism si parnasianismul de esenţă păgână. S-a observat că dorinţa lui Dorian Gray a fost aceea de a-şi salva pentru totdeauna tinereţea, sacrificând în numele acestui ideal orice raportare la norme. O operaţie succesivă, accentuată, atent surprinsă de volutele scrisului lui Wilde. Eroul isi construieşte progresiv o lume artificială, alveolară, cea a portretului care are şansa de a nu îmbătrâni niciodată. Totuşi, el părăseşte uneori respectiva lume intr-o acţiune de socializare provocatoare, la capătul căreia isi reîntăreşte obsesia si-si reconsolidează izolarea. Iar atunci când, într-un fatal acces de furie, Dorian vrea să-şi distrugă portretul, portret devenit martorul mut al unei vieţi pline de păcat, marcată de deliciul păcatului, dar si de chinul acestuia, cel ce va suferi prăbuşirea concretizată printr-o bruscă îmbătrânire va fi nimeni altul decât Dorian. Care astfel va plăti cutezanţa, sfidarea de a fi crezut că lumea artei, a experienţei forţării limitelor este teritoriul in care se poate supravieţui in pofida exceselor, desfrâului, năzdrăvăniilor.

Or, tocmai acesta socotesc că reprezintă tema principală pe care o pune in evidenţă spectacolul de la Odeon care este unul ce valorează, potenţează opera şi nu bibliografia acesteia. Dragos Galgoţiu a izbutit, făcând abstracţie de unele lungimi ce sar in ochi si care se reflectă în ritmul montării ( ele nu apar şi în concentratul video),să regizeze in spectacol povestirea, faptul însuşi al povestirii, convocând in acest scop felurite mijloace de expresie. Căci se cuvine recunoscut că nu e tocmai uşor de asamblat scenic  într-o suită unitară de imagini romanul lui Oscar Wilde, dificultatea crescând şi din pricina frecventelor schimbări ale locurilor in care se consumă acţiunea. Aici regizorul si-a găsit un aliat de nădejde, aş zice sans défaut, in actorul Dan Bădărău, interpretul aparent puţin în spectaculosul rol al Naratorului asupra căruia se transferă, in fapt, întrebarea cum poate deveni un roman piesa de teatru.

Iar dacă Dan Bădărău oferă soluţia la nivel textual, Andrei Both, autorul unor magnifice decoruri, şi Doina Levintza, semnatara unor spectaculoase costume (cel al lui Dorian Gray din momentul apariţiei însoţite de violetele de parma este senzaţional, la fel cum este şi Răzvan Mazilu) şi asigură montării o fascinantă frumuseţe plastică, pe scenă înşirându-se imagini cu adevărat picturale.

La splendoarea lor contribuie compoziţia cadrului care-i aparţine cu siguranţă lui Dragoş Galgoţiu. Se obţine o mostră de rafinament imagistic de o cromatică perfectă întru desăvârşirea căreia ar fi nedrept sa trecem cu vederea contribuţia lui Alexandru Abagiu, cel ce a conceput machiajul. Nu încape dubiu că Andrei Both si Doina Levintza izbutesc sa pună la punct o scenografie ca un mare sentiment, aşa dupa cum si-o dorea cândva Louis Jouvet. Şi revin. Scena in care ‘’seara, la opt si jumătate, îmbrăcat cu distincţie desăvârşită si purtând la butonieră un buchet bogat de violete de Parma Dorian Gray fu introdus cu plecăciuni nesfârşite in salonul unde trona lady Narborough” e una de o frumuseţe stranie, iar protagonistul ei, actorul-dansator Răzvan Mazilu emană un farmec si o atracţie de-a dreptul diavoleşti. Viciul si virtutea, nota Oscar Wilde, sunt pentru artist materie primă menită unei anumite arte. Iar arta lui Răzvan Mazilu e aici desăvârşită.
E indubitabil că spectacolul de la Odeon isi află principalul pilon de susţinere in coregrafia dar şi in tulburătoarea evoluţie a interpretului lui Dorian Gray, Răzvan Mazilu, coregraf si balerin care, fără a rosti un singur cuvânt, ni se revelează ca un actor de mâna întâi din stirpea celor ce nu compun roluri, ci se aduc pe sine pe scenă electrizând prin simbioza dintre zonele limpezi de la începutul spectacolului si emoţiile tot mai stranii, mai acaparatoare, mai nimicitoare dinspre partea finala a montării.

Dansând, acest artist de excepţie pare că il confirma pe Oscar Wilde care spunea că poate că omul nu se simte niciodată mai în largul său decât atunci când joacă teatru.

Jocul lui Răzvan Mazilu se infăţişează într-o orchestrare simfonică fremătând de nuanţe, cristalizând acorduri grave, trăiri de un palpit cu o incandescenţă  ce se transmite spectatorului. Adevărul e ca arta oglindeşte spectacolul, nu viaţa, observa acelaşi Oscar Wilde, iar afirmaţia işi află prin evoluţia lui Razvan Mazilu o justificare perfectă. Dansul acaparator al artistului se distinge prin însuşirea de a fi descărcat de teatralismul cu poză in locul acesteia apărând in chip fericita tensiunea lăuntrică a prihănirii ascunsă de o frumuseţe exterioară e cucereşte şi înspăimântă deopotrivă dovedind, finalmente, că nu e chip sa se evite naufragiul. Dar, cum bine remarca acelaşi Wilde, artistul nu poate fi niciodată morbid. El are putinţa sa exprime orice.

Or, in această putinţă se află miezul extraordinarei arte a lui Razvan Mazilu. Am regăsit-o chiar şi în concentratul de nici 30 de minute. Sincer, aş fi dorit mai mult.

Teatrul Odeon din Bucureşti

PORTRETUL LUI DORIAN GRAY
după Oscar Wilde

Traducerea: Magda Teodorescu

Dramatizarea şi regia: Dragoş Galgoţiu
Decorul: Andrei Both
Costumele: Doina Levintza
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Coloana sonoră: Dragoş Galgoţiu
Machiaj: Alexandru Abagiu
Asistent coregrafie: Silvia Călin
Cu: Răzvan Mazilu, Dan Bădărău, Marius Stănescu, Sorin Leoveanu / A Dimeny, Ioan Tugearu / Tiberiu Almosnino, Irina Mazanitis, Oana Ştefănescu, Ana Maria Moldovan, Paula Niculiţă, Marian Ghenea, Gabriel Pintilei, Mugur Arvunescu, Ionuţ Kivu, George Călin, Marian Lepădatu, Oana Cojocaru / Adela Crăciun, Răzvan Pop,

Foto: Mihaela Marin

Data difuzării on line- 26 martie 2020