1. Bucureştiul, după Colectiv

Într-un interviu acordat în martie 2014 revistei Yorick regizorul Radu-Alexandru Nica îşi declara totala inapetenţă pentru teatrul militant. Sau cu implicare în social. Numai cum convingerile sunt făcute parcă anume ca să se schimbe şi fiindcă orice artist autentic- iar Radu Nica face parte din această categorie- are mereu obligaţia să se reinventeze, iată că, de câtăva vreme, lucrurile par să fi luat o cu totul turnură, iar opţiunile regizorului se îndreaptă către altceva.

Ceva mai prudent, dar şi într-o formă bună din punct de vedere artistic în spectacolul cu piesa Martiri de la Secţia germană a Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, mai radical, voit incongruent dar şi mult mai puţin izbutit, după gustul meu, fireşte, în Bucureşti, instalaţie umană de la ArCuB.

Fireşte, înţeleg prea bine că în cazul celui din urmă directorul de scenă care, desigur, nu mai e director, ci, din moment ce se dovedeşte adept al tehnicilor şi strategiilor colaborative, pur şi simplu unul dintre egali a dorit să facă împreună cu cei nouă actori (pardon, performeri) din distribuţie (Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula), cu Ada Lupu şi Florin Fieroiu (dramaturgia), cu Andu Dumitrescu ( concept şi realizare instalaţie, adică video/obiect/deformance intro), cu Vlaicu Golcea (muzica originală şi sound design), iarăşi Florin Fieroiu (coregrafie) un spectacol-manifest al generaţiei tinere. Mă rog, al tinerilor frumoşi şi liberi care, la scurtă vreme după tragedia de la clubul Colectiv, după promisiunile politicienilor că partidele şi politica însăşi se vor reforma, s-au confruntat cu realitatea vorbelor goale şi a unei imense păcăleli.

Acum, pentru a fi riguroşi şi corecţi, trebuie să spunem că Bucureşti, instalaţie umană se fundamentează pe un concept de Florin Fieroiu căruia, în afara celor deja amintiţi, îi dă carnaţie poezia metamorfozată într-o dramaturgie a cotidianului semnată de Valentin Chiriţă, Diana Iepure, Nora Iuga, Claudiu Komartin, Lucian Vasilescu, antologată în volumul Bucureşti 21. Plus adăugirile textuale, pe alocuri variabile la fiecare reprezentaţie, ale fiecărui contributor.

După ce în prealabil, în foaier, ne confruntăm şi intrăm în relaţie cu chipurile deformate (deformace intro) ale celor nouă performeri, în sala de spectacol avem parte de o însumare a mai tuturor relelor din Bucureştiul veacului al XXI-lea. Copii ai străzii, etnobotanice, cluburi improvizate, nesiguranţă, mizerie, prea puţine spaţii verzi, exces de căldură şi de umiditate, iminenţa unui cutremur privit ca o fatalitate, de unde lipsa oricăror măsuri preventive, şomaj, indiferenţă inter-umană, autorităţi inerte, corupţie şi enumerarea poate continua. Căci în dramaturgia prea puţin fluidă, voit haotică a spectacolului orice e posibil a se spune şi a se reprezenta în chip şi fel. Uneori chiar pleonastic, chiar tautologic, câteodată fiindcă aşa e la modă, deoarece trebuie să fim open mind, chiar dacă pentru asta plătim preţul nesincerităţii şi al azi doveditei falimentare corectitudini politice. Iar talentul evident al celor nouă performeri putea fi folosit cu ceva mai multă înţelepciune.

ArCuB Bucureşti- BUCUREŞTI -INSTALAŢIE UMANĂ -Un spectacol devised de Nicholas Caţianis, Irina Crăiţă- Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Dana Marineci, Radu Nica, Ciprian Nicula; Cu texte de Valentin Chiriţă, Diana Iepure, Nora Iuga, Claudiu Komartin, Lucian Vasilescu; Performeri: Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula; Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu Nica; Un spectacol coordonat de Radu Nica după un concept de Florin Fieroiu; Concept şi realizare instalaţie: Andu Dumitrescu; Mişcarea scenică:Florin Fieroiu; Muzica originală şi sound design: Vlaicu Golcea; Data reprezentaţiei: 9 decembrie 2016

2. Patru feluri de a ne comporta faţă de străini

Până şi criticului căruia din motive de angajamente profesionale i se cere să alerge cam peste tot şi câteodată să fie silit să-şi sacrifice propriile dorinţe în numele unor promisiuni făcute anterior, i se mai întâmplă câteodată să aibă şi puţin noroc.

Aşa mi s-a întâmplat mie atunci când m-am aflat în situaţia de a absenta o zi de la Festivalul Interferenţe de la Cluj spre a da o fugă la Târgu Mureş pentru a vedea spectacolul cu piesa Patru piesuţe politice despre duşmani de Szekely Csaba. Pus în scenă de Sebestyén Csaba, graţie căruia, în urma cu câţiva ani, cu ocazia spectacolului cu piesa Flori de mină, l-am descoperit pe acest important dramaturg de limbă maghiară din România.

Tema festivalului Interferenţe a fost la ediţia din anul 2016 aceea a Străinului. A felului în care îl percepem pe acesta. Ca pe un seamăn de-a nostru sau ca pe un intrus. Ori, chiar mai rău, drept un duşman ce trebuie distrus. Cele Patru piesuţe politice despre duşmani tratează exact aceeaşi temă, punându-ne faţă în faţă cu realitatea dar şi cu trista concluzie că nu suntem pregătiţi şi, din câte se pare, nu vom fi tocmai gata nici în viitor să acceptăm alteritatea ca pe ceva normal. Ca ceva aparţinând vieţii noastre de zi cu zi.

Încă din copilărie suntem deprinşi că străinul ne e duşman, că ne vrea răul, că tânjeşte la bunurile noastre pe care trebuie să le apărăm chiar şi atunci când nu e nici cea mai mică nevoie să o facem. Că trebuie să ne înarmăm. Ceva mai încolo, când înaintăm în vârstă, nu acceptăm în ruptul capului că cineva ar putea să ne conducă, chiar dacă respectivul conducător a fost ales, şi că doar noi singuri am putea să găsim calea cea bună şi de viitor. Uităm mult prea uşor că am avut momente în viaţă când noi înşine am fost altfel şi că am fi avut nevoie în acele clipe de un plus de înţelegere şi de ajutor. Nu uităm însă niciodată eficacitatea îndemnului Divide et impera!. Îl reactivăm fiindcă ne ajută să ascundem multe dintre lucrurile pe care era mult mai bine să nu le fi comis.

Cam acestea sunt, în mare, temele celor patru piesuţe scrise Szekely Csaba. Mai trebuie adăugat umorul tăios, de foarte bună calitate pe care dramaturgul ştie să îl presare în replici şi în situaţii.

Cele patru piesuţe au fost legate într-un spectacol viu, coerent, plin de miez de regizorul Sebestyén Aba. Fiecare piesuţă are parte de o scurtă şi inventivă cortină muzicală creată de inventivul compozitor Cári Tibor care a propus o seamă de inteligente şi cuceritoare variaţiuni pe tema cântecului de copii În căsuţa din pădure. Şi care a lucrat atent, minuţios cu actorii din distribuţie, astfel încât fiecare variaţiune să se situeze la nivelul performanţei. Alte contribuţii importante au venit din partea autorilor decorurilor şi costumelor - Lokodi Aletta şi, respectiv, Hotykai Evelyn. Există la acest capitol o anume gradaţie, apogeul inventivităţii şi expresivităţii fiind atins în abordarea de ansamblu a celei de-a patra piesuţe.

Csaba Ciugulitu, Cristian Iorga, Luchian Pantea Andi Gherghe, Raisa Ané, Loredana Dascălu şi Georgiana Ghergu interpretează fiecare mai multe personaje. Copii, animăluţe, pământeni în exil ori marţieni, oameni plecaţi în căutarea cetăţii necunoscute. De fiecare dată o fac bine, de fiecare dată îşi nuanţează apariţiile, de fiecare dată apelează la un sertăraş anume spre a găsi sortimentul de umor şi de parodie fină de care e nevoie.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania Liviu Rebreanu- PATRU PIESUŢE POLITICE DESPRE DUŞMANI de Szekely Csaba; Traducerea: Sándor László; Regia: Sebestyén Aba; Decorul: Lokodi Aletta; Costume: Hotykai Evelyn; Muzica: Cári Tibor; Cu: Csaba Ciugulitu, Cristian Iorga, Luchian Pantea, Andi Gherghe, Raisa Ané, Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu; Data reprezentaţiei: 26 noiembrie 2016

3. Neranţula - secretul seducţiei

Sunt tot mai numeroase indiciile că Lucian Sabados, directorul Teatrului Maria Filotti, îşi doreşte să recupereze prin spectacole nu doar marile personalităţi culturale, ci însuşi spiritul fascinant, cosmopolit al Brăilei.

Unui spectacol cu Jocul de-a vacanţa, montat de Ervin Simsensohn stagiunea trecută i s-au alăturat cel cu Suntrack, scris şi regizat de Radu Afrim, iar acum cel cu Neranţula, pornind de la o dramatizare de Bogdan Budeş a binecunoscutului roman din 1921 al lui Panait Istrati.

Gândul deloc secret al lui Lucian Sabados a fost acela ca, odată cu montarea după Neranţula, să fie readus în memorie, dar şi continuat proiectul început în 1996 de marea regizoare Cătălina Buzoianu, odată cu montarea antologicului spectacol cu Chira Chiralina, unul dintre cele mai mari succese din istoria Teatrului brăilean.

Cătălina Buzoianu se încumeta să dramatizeze complexa scriere a acestui picaro modern care a fost Panait Istrati după o bogată experienţă într-un domeniu în care, în vremea din urmă ,nutresc convingerea că se pricep fără a avea elementare abilităţi mulţi, prea mulţi oameni de teatru. Nu trebuie să uităm că în 1996 când a avut loc premiera Chirei Chiralina (scenografia era semnată de Dragoş Buhagiar şi de Irina Solomon) excepţionala artistă dobândise un consolidat statut de regizor.

În schimb, Bogdan Budeş, binecunoscut traducător din rusă şi engleză, are în ambele domenii- şi în acela al adaptării, şi în acela al regiei -statut de începător. Lucrurile acestea se văd în spectacol cu ochiul liber căci e mai mult decât clar că nici dramatizatorul, nici regizorul nu sunt tocmai în largul lor în gestionarea translatării în limbaj scenic a unei poveşti ce se conturează pe mai multe planuri temporale şi narative şi în spaţii diferite (Brăila, Alexandria, Constantinopol), acestea din urmă destul de timid, de neclar particularizate prin decor (Andreea Simona Negrilă). Spectacolul mai păcătuieşte printr-un light design cvasi-absent şi printr-o ilustraţie muzicală cu funcţie particularizantă pe care aş fi dorit-o ceva mai prezentă. De natură să dea un plus de carnaţie, de exotism, de senzaţie, de atmosferă de Orient montării.

Asupra calităţii spectacolului grevează o anumită neştiinţă a regizorului în lucrul cu actorii. Sunt bine conturate rolurile principale, au şi sensibilitate, şi temperament Corina Georgiana Borş (Neranţula), Nicholas Caţianis (foarte bun în Marco), acesta dovedindu-se un tânăr actor pe care chiar merită să contezi, Alexandru Marin (Epaminonda). Punctează şi de data aceasta printr-o foarte bună evoluţie Adrian Ştefan (Aurel). În schimb, rolurile secundare sunt rezolvate simplu, elementar, cam la prima mână de Valentin Terente (tatăl Neranţulei), Emilia Mocanu (mama Neranţulei) şi Silvia Tariq (doamna Pavlik, ghicitoarea).

Teatrul Maria Filotti din Brăila- NERANŢULA- adaptare de Bogdan Budeş după Panait Istrati; Regia: Bogdan Budeş; Scenografia: Andreea Simona Negrilă; Cu: Corina Georgiana Borş, Nicholas Caţianis, Alexandru Marin, Adrian Ştefan, Valentin Terente, Emilia Mocanu, Silvia Tariq; Data reprezentaţiei: 10 decembrie 2016

4. Un fapt de viaţă

În urmă cu vreo zece ani, dacă nu şi mai bine, a stârnit stupori, rezerve, discuţia în contradictoriu introducerea în circuitul teatral românesc a piesei Chip de foc a lui Marius von Meyenburg.

Unora, probabil din cale afară de iubitori ai regulii clasice cunoscută sub numele de bienséances, li s-a părut exagerată, dacă nu cumva de-a dreptul scandaloasă, nepermisă, aducerea pe scenă a poveştii unui adolescent, pas comme les autres, care sfârşeşte prin a-şi teroriza părinţii şi a da foc propriei locuinţe. E mult prea dur, nu e caracteristic pentru tinerii români, nu e educativ! - au strigat atunci apărătorii purităţii. Cu toate că faptele prezentate de Marius von Mayenburg nu doar că aveau verosimilitate, ci şi antecedente clare, binecunoscute în realitate.

Odată cu spectacolul cu piesa Columbinus de Stephen Karam şi PJ Paparelli, tradusă de Maria Negoiţă şi pusă în scenă la Teatrul Municipal din Baia Mare de regizorul Horia Suru, facem un pas înainte pe drumul necesar, obligatoriu al curajului şi sincerităţii, al deschiderii scenei spre zone încă şi mai primejdioase, mai abisale ale personalităţii adolescentine. Care nu sunt nicidecum un produs al fanteziei altminteri posibil de a fi suspicionată ca maladivă a celor doi autori, Stephen Karam şi PJ Paparelli. Nici vorba, avem de-a face cu o mostră de teatru documentar, cu refacerea, graţie unei succesiuni de flashback­- uri, a unor fapte cumplite petrecute aievea în 1998.

Doi tineri pe nume Eric şi Dylan, elevi la colegiul Columbine au plănuit şi au pus în practică o operaţiune teroristă. Şi-au luat ostatici propriii colegi, pe unii i-au ucis, pe alţii i-au iertat.

Dar. Au făcut ei oare toate acestea numai din teribilism? Doar fiindcă doreau să obţină o celebritate având drept costuri câteva- nu puţine- vieţi omeneşti? Explicaţiile pentru comportamentul lor aberant, dus la extrem, se pot oare limita la marginalitatea celor doi tineri, la faptul că făceau parte dintr-o minoritate sexuală? Ne mulţumim să spunem că erau dependenţi de droguri şi tranchilizante şi, gata, am lămurit totul? Sau intră în discuţie şi comportamentul celor din jurul lor, conduita dispreţuitoare, agresivă, violentă a viitoarelor victime care le-a accentuat lui Eric şi Dylan complexele de inferioritate? Nu e oare de vină şi incapacitatea majorităţii de a dovedi înţelegere pentru alteritate?

Sunt probleme pe care le pune piesa şi care sunt transferate într-un spectacol relativ dinamic, făcut să fie astfel de regia lui Horia Suru, de scenografia minimalistă semnată de Cristian Marin şi de interpreţii în totalitate tineri. E vorba despre Eduard Trifa, Andrei Dinu, Eduard Bindiu, Ciprian Valea, Dragoş Călin, Alexandra Vanci, Carina Wagner, Denisa Blag. Se adaugă efectele video – Dan Ciprian Popovici, Ingrid Rita Popovici, Liviu Popovici, Teodor Molnar- muzica originală compusă de Căli Iance, ilustraţia muzicală aleasă de Horia Suru şi Sophie Duncan, cea din urmă semnând şi coregrafia. Dacă dinamismul este asigurat pe durata întregii reprezentaţii, cu ordinea din scenă sunt însă destule probleme.

Probleme mai sunt şi cu dicţia defectuoasă, pe alocuri de-a dreptul scandaloasă a unora dintre interpreţi. Cele mai multe reproşuri în acest sens am a i le face tânărului actor Eduard Trifa. Care amestecă supărător, complet aiurea, descalificant pentru un absolvent de Facultate de Teatru pronunţia cu iz subdialectal din zona Aradului cu pretinse influenţe americane.

Păcat, mare păcat. Păcat mai cu seamă fiindcă partea a doua a montării cade aproape în totalitate în sarcina lui şi a lui Andrei Dinu. Noroc că Andrei Dinu preia iniţiativa - cum se spune în limbaj de comentator sportiv - este exact ce trebuie şi salvează tot ceea ce putea fi salvat. Nu trebuie uitată, iarăşi, utilitatea inserturilor audio-video autentice, care sporesc gradul de emoţionalitate al montării. 

Teatrul Municipal din Baia Mare- COLUMBINUS de Stephen Karam şi PJ Paparelli- Traducerea- Maria Negoiţă- Regia- Horia Suru- Scenografia- Cristian Marin- Coregrafia- Sophie Duncan- Live streaming şi editare video- Dan Ciprian Popovici, Ingrid Rita Popovici, Liviu Popovici- Procesare video şi live- Teodor Molnar- Muzica originală- Călin Iance- Ilustraţia muzicală- Horia Suru şi Sophie Duncan- Cu- Eduard Trifa, Andrei Dinu, Eduard Bindiu, Ciprian Valea, Dragoş Călin, Alexandra Vanci, Carina Wagner, Denisa Blag- Data reprezentaţiei- 10 ianuarie 2017