Şi, totuşi, actorul poartă pantaloni scurţi bufanţi şi perucă cu bucle lungi, à la Ludovic. Toate asezonate cu reverenţele de rigoare! Aşa începe Şcoala nevestelor, adaptare după Molière, la Teatrul Naţional Tg. Mureş (premiera 2 martie), în regia lui Cristian Juncu.

Dacă la noi există cineva care poate face miracole cu texte clasice, hotărât lucru, acesta este Cristian Juncu. Adaptările lui după autorii de acum câteva secole păstrează dulceaţa, dar şi substanţa textului clasic, dispuse să se îmbibe bine de o savoare modernă. Nu există nici un alt regizor care să ştie să se joace şi să meşterească cuvintele canonicilor cu asemenea talent şi cu rezultate deconcertante, cum o face Cristian Juncu. „Magia funcţionează demenţial” în ceea ce priveşte versul, ca să reiau o replică din Furtuna aceluiaşi regizor. Cuvintele dau seamă de parfumul vremii şi, totuşi, în împerecheri meşteşugite, alungă praful sutelor de ani, pentru a se face proaspete şi vii de parcă ar fi fost scrise ieri. Mare talent!

Ioana Cheregi FOTO: Cosmin Areleanu

De fapt, aceasta este ecuaţia de imens succes pe care mizează Cristian Juncu în fiecare dintre adaptările sale clasice, Avarul, Furtuna, iar acum Şcoala Nevestelor. Haloul clasic rămâne neştirbit şi uşor de recunoscut. Doar că Juncu îl re-confecţionează întâi lingvistic, apoi regizoral, în termeni, tipuri de rostire şi gesturi curat moderne. Astfel, povestea lui Molière cu păcălitorul păcălit şi stropul de bigotism manipulator al personajului principal se derulează impecabil. Iar câte o reverenţă de epocă în mijlocul limbajului şi al costumelor moderne nu poate aduce decât alte zâmbete. Şi, dacă mai adaugăm că regizorul are la degetul mic talentul să scotocească printre calităţile actorilor până ce le catapultează la maximum de expresivitate, explicaţia succesului e gata! Mai ales când renunţă la ritmul molcom, melancolic şi interiorizat din alte montări. 

Decor FOTO: Cosmin Ardeleanu

Începutul cu actorul de alură clasică, urmat de apariţia personajelor în costume de azi, nu face decât să surpe convenţia în hăuri din ce în ce mai amuzante. Iar scenografia lui Cosmin Ardeleanu, extrem de sugestivă, pare cadrul ideal, alăturând câte puţin din toate: oleacă de misterios, oleacă de grotesc, oleacă de incitant, oleacă de surprinzător. Nişte gargui supradimensionaţi, rămaşi parcă orfani - giganţi buimaci pierduţi în spaţiu după ce o mână nemiloasă i-a dislocat de pe pereţii catedralelor -, stau în picioare răsfiraţi în scenă.

O răsturnare de perspectivă care bulversează secole de percepţii. Arătările negre se combină cu forme de azi: un covor de frunze din care se răspândeşte fum ca la discotecă şi o scara spiralată ce duce către camera de sus a domnişoarei. Alături de toate spiritele universului, garguii pun la cale restaurarea echilibrului, a dreptăţii şi firescului, conspirând, fie şi prin propria urâţenie, împotriva lui Arnolf.

Mihoc şi Cristian Iorga FOTO: Cosmin Areleanu

Printre ei, scene de un haz nebun curg ca spuma de şampanie. Şi bucură publicul tot ca ea! Întreaga acţiune se învârte în jurul protagonistului, Nicu Mihoc, talentat ca argintul viu. Strunindu-şi bine energia explozivă, actorul desluşeşte proporţia de aur între ticăloşie şi îmbufnare, ridicol şi suferinţă, paroxism şi paralizie interioară, toate cu măsură şi discreţie, astfel încât efectul să fie cu atât mai percutant. E comic în monologul misoginului, e comic când dezvăluirile despre succesele rivalului îl lasă cu pareză, iar slugile apar din senin cu stativul pentru a-i pune perfuzii, ce mai!, e comic în momentul.

Cristian Iorga FOTO: Cosmin Areleanu

Iar rivalul? Un tinerel îmbrăcat ca orice turist de azi, cu fular, şapcă şi aparat foto, pe care, culmea!, îl mai şi foloseşte. Ingenuu, Cristian Iorga acoperă spaţiul cu un corp agil ca o zvârlugă. (Mai mult exerciţiu în rostirea textului clasic i-ar aduce un plus în interpretare.) Ambii aspiră la graţiile tinerei în aparenţă naive, ce-şi manifestă ataşamentul tricotând aplicat scufii cu ciucuraşi pentru ambii bărbaţi care îi dau târcoale. Ioana Cheregi joacă excelent inocenţa şi nefericirea comică scoţând maximum de efect din orice apariţie.

Anca Loghin şi Csaba Ciugulitu FOTO: Cosmin Areleanu

Dacă Nicu Mihoc este locomotiva comică, succesul spectacolului creşte prin performanţa locotenenţilor săi, cei doi servitori, gardieni ai tinerei fete. Anca Loghin, mobilă, cu joc şi rostire moderne, foc de pricepută în a juca stupiditatea, dar şi duioşia (în scena magistrală în care Arnolf face repetiţie cu cei doi pentru a bloca intrarea rivalului) se dovedeşte unul dintre polii comici din Şcoala nevestelor. Ca şi Csaba Ciugulitu, într-o nouă demonstraţie de talent, cu un corp expresiv, subtilitate şi ironie, toate într-un dozaj de toată stima.

Mihoc şi Dan Rădulescu FOTO: Cosmin Areleanu

Se mai poate râde la Molière? Oho, din belşug! O demonstrează finalul cu Ion Vântu şi Luchian Pantea şi mai ales momentul sută la sută ilariant în care, dornic să-şi recucereasă forma fizică pentru a-şi înlătura rivalul cu câteva zeci de ani mai tânăr, Arnolf face alergări pe loc. Alături de el, prietenul său, într-un excelent contrast comic (Dan Rădulescu, onest, serios şi cu morgă), ţine ritmul, angajat într-un dialog sprinţar cu protagonistul. Dialog care se poartă, evident, în rime. Acumularea acestora, prefaţate expert de cei doi actori de mici pauze pentru a le spori efectul şi a le face cadenţa digerabilă, duce la un veritabil paroxism comic. Cascadele de râs şiroiesc în întreaga sală.

De altfel, ritmul vioi şi susţinut, ca şi interpretarea excelentă, injectează grămezi de energie în public. La aceasta contribuie şi mişcarea bună a grupurilor (coregrafia Bordás Attila) în extratextul de la început, ca şi pe tot parcursul spectacolului.

Aplauzele sunt pe măsura distracţiei. La sfârşit, când să-mi iau haina de la garderobă, aud un domn povestind surescitat la telefon:

Un spectacol cu adevărat de talia Naţionalului din Tg. Mureş!

La coadă, un actor de la Teatrul 74 îmi mărturiseşte că un asemenea spectacol îi dă energie pentru încă un an. Mi-am luat haina şi, trecând pe lângă domnul care vorbea în continuare la telefon, l-am auzit din nou recomandând Şcoala nevestelor: „E excelent. Trebuie să-l vezi!”. Avea perfectă dreptate. E şi părerea mea.