Nu facem şi noi un copil?

Din senin îi vine ideea să facă un copil. Ar fi frumos ca ei doi, doctoranda şi muzicianul, să dea naştere unei vieţi. Să îngrijească de un bebe. De-a dreptul idilic. Dar... în poluarea asta? În lumea noastră plină de ticăloşie? Dacă îţi pasă cît de cît de umanitate, nu te mai apuci să faci copii. Îţi înghiţi instinctul. Mai ales cînd ştii că fiecare nouă progenitură se transformă într-o sursă de poluare. Aşa că facem copii sau nu?

Uite aşa se frămîntă cei doi iubiţi cu genul de întrebări pe care azi fiecare părinte cu o brumă de responsabilitate şi le pune înainte să ia decizia zămislirii. De aici... tensiune şi dispute. Hotărîri şi reveniri. Un adevărat perpetuum mobile afectiv în Respiraţii, la Teatrul pentru Copii şi Tineret Ariel din Tîrgu-Mureş, în regia lui Radu Nica, pe un text de Duncan Macmillan. Adică autorul care declară: „Nu pot să fac nimic ca să răscumpăr faptul că lumea ar fi mai bună fără mine”. Logic că cei merituoşi sînt mai îndreptăţiţi să aibă urmaşi decît ceilalţi, specimenele nu atît de răsărite. Doar că ăştia buni sînt exact cei care realizează proporţia dezastrului. Aşa că se lasă de făcut copii şi tocmai genele lor dispar. Stau pe bară şi tot aşteaaaptă la infinit momentul optim.

Cu un decor care înseamnă fix două scaune, regizorul Radu Nica, la prima sa montare minimalistă,  unde toate instrumentele teatrului trebuie suplinite de actorie, mizează pe acumulările de pînă acum: citire atentă şi logică a textului, ritm alert, tăieturi rapide, interpretare modernă. O succesiune de scene scurte, mici fragmente temporale, documentează o viaţă imposibil de anticipat la început, cînd lucrurile au amploarea marilor momente, iar parcursul nu a fost încă jalonat de hotărîri definitive. Cu privirea la public, butonînd luminile şi sunetul la vedere, personajele îşi disecă problemele. Le grefează pe marile hopuri ale omenirii. Dintre care cea mai importantă tot emisia de bioxid de carbon rămîne. Perspectiva micro se întrepătrunde cu cea macro în analiza acestui cuplu al zilelor noastre: două subiectivităţi se macină pentru hibele lumii în aceeaşi măsură în care încasează tribulaţiile existenţei individuale. Cu mintea şi cu ochii larg deschişi!

Surprinzător, textul lui Donald Macmillan îşi urmăreşte personajele pînă la sfîrşitul vieţii. Dar partea savuroasă rămîne cea în care ele sînt tinere şi nehotărîte. Ba vor să se căsătorească, ba optează pentru un copil, ba se despart. Ba se înşală, ba devin cei mai buni prieteni – se înţelege, partida de sex vine la pachet! –, ba sînt nehotărîţi, ba se împacă, dar constată repede că nu are sens, ba... tocmai cînd el trebuie să se căsătorească cu alta, îi apare ea la uşă însărcinată. Adăugaţi şi rezervele fiecăruia faţă de mama celuilalt şi veţi vedea cum povestea colcăie de viaţă, emoţie şi suferinţă. Dar şi de comic! Balansul între gravitate şi numeroasele momente de umor, între întîmplări credibile şi intermezzo-uri haioase fac ca spectacolul să fie uşor prizat şi plăcut de către public. Mai ales că cei doi actori, Raisa Ané şi Andi Gherghe sînt nişte amfitrioni atît de agreabili.

Inocenţa, ingenuitatea fetei implicate în treburile epocii, militantismul din convingere, amestecul de civilizaţie şi de educaţie, plus o confuzie simpatică, din cale afară de feminină, încarcă de autenticitate prestaţia Raisei Ané, tînără actriţă cu ochi mari cît toată faţa, cu priviri cînd mirate, cînd înlemnite, cînd furioase. Fata jucată de ea dezvoltă toate fobiile epocii. Mintea amplifică la infinit deformarea ireversibilă a corpului pe care o va atrage naşterea, cam de aceeaşi anvergură cu nenorocirile aduse pămîntului de încă un copil. Evident, personajul sfîşiat de grija pentru mediu e foc de simpatic, mai ales că fondul bun sare în ochi de la o poştă.

Isteţ, bine intenţionat şi cu umor – aşa s-ar defini prietenul său interpretat de Andi Gherghe. Cu nenumărate brăţări şi cu o pălăriuţă fancy, actorul îşi construieşte personajul cu o redutabilă economie de mijloace ştiind cum şi unde să pună accentele ca să lumineze sensurile. Apelînd la un joc minimal şi inteligent, la pachet cu necesara doză de comic, Andi Gherghe creează un tînăr răbdător din cale afară, model de toleranţă faţă de nehotărîrea şi capriciile fetei. Ar fi în stare să nască el în locul partenerei numai ca să o scutească pe aceasta de chin. Cum ia totul în serios, nu de puţine ori se vede derutat de tăvălugul de situaţii cu care se confruntă în cuplu. 

Nu sînt prea dese piesele în care autorul îşi urmăreşte personajele de la tinereţe pînă la extincţie.

Cu toate suişurile şi coborîşurile existenţei, doi oameni inteligenţi trec prin viaţă împreună. Iar acest împreună este totdeauna de natură să emoţioneze. Umor, tandreţe şi, la final, o binemeritată emoţie.

Aveţi chef de un spectacol relaxant, cu oameni de azi, cu lipici la problemele epocii, başca şi cu suficient umor? Respiraţii de la Teatrul Ariel s-ar putea să fie exact ce vă trebuie.