Nimeni nu mai dă o ceapă degerată pe legea deconspirării Securităţii sau pe cea a lustraţiei, mătrăşită cu program de parlamentari şi subţiată, până când iniţiatorul său, fostul deţinut politic Constantin Ticu Dumitrescu, a preferat să o abandoneze. Mai sănătoasă renunţarea decât fantoşa rezultată din tergiversările şi mutilările confecţionate de forul legislativ al regimului Iliescu

Să aibă gradul neîncrederii în semeni, aflat în România la cote alarmante (printre cele mai mari din Europa - arată statisticile), vreo legătură cu cele sus-menţionate? Corupţia, lipsa de şanse efective, de oportunităţi egale, lovitul meritocraţiei drept în moalele capului - maladie cu un istoric naţional de şaptezeci de ani -, promovarea prin concursuri aranjate şi prin linguşirea ridicată la rang de artă sau de modus vivendi sunt cauze uşor de decelat pentru neîncrederea care guvernează societatea noastră de azi. Şi, nu mai puţin, pentru lehamitea care îi împinge pe tineri să părăsească ţara.

Există o legătură naturală între suspiciunea care planează în relaţiile actuale şi alerta transmisă genetic din deceniile comuniste, de pe vremea când fiecare interlocutor putea fi un posibil scrib de note informative. Altfel, cum s-ar fi creat frica, ameninţarea şi nesiguranţa pe care Securitatea le infuza direct sau subliminal în fiecare dintre locuitorii României? Desigur, nomenclaturiştii, marii securişti, torţionarii au sfârşit bine mersi în paturile lor, în Parlament sau cu pumnii strânşi pe frâiele puterii, în actuala clasă a oligarhilor.

În ultimii douăzeci de ani, cercetătorii de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului au analizat vrafuri de orori ale comunismului punând în circulaţie rezultatele numeroaselor investigaţii. S-au scris studii şi, mai nou, piese de teatru, semn că tinerii încep să distileze deceniile de dictatură. X mm din Y km, spectacol conceput de Gianina Cărbunariu, ar fi un exemplu. Efectul Genovese, piesa Alinei Nelega, montată în stagiunea recentă la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, în regia lui Gavril Cadariu, este un altul.

De ce Efectul Genovese?

Pe 13 martie 1964, în New York, o tânără de douăzeci şi opt de ani, Kitty Genovese, care se întorcea  noaptea de la muncă, a fost înjunghiată de un criminal în serie. Atacul a durat în total jumătate de oră, timp în care Genovese a tot strigat după ajutor. La un moment dat, criminalul a dispărut pentru ca după zece minute să se întoarcă şi să-şi definitiveze crima. Ziarele care au investigat cazul au descoperit treizeci şi opt de martori. Aceştia au auzit sau au privit scena fără să intervină sau măcar să anunţe poliţia înainte ca ucigaşul să părăsească definitiv locul crimei.

Oamenii nu sar în ajutorul victimei într-o situaţie de urgenţă, mai cu seamă dacă de faţă sunt mai mulţi. Cam aşa s-ar rezuma Efectul Genovese. Cu cât mai numeroşi cei prezenţi, cu atât probabilitatea ajutorului scade. Fiecare lasă în seama celorlalţi gestul de a interveni. Cu cât numărul celor ce asistă e mai mare, cu atât fiecare individ se simte mai puţin responsabil, abţinându-se de la acţiune. Ba chiar unii aleg să fotografieze scena în loc să sune după ajutor.

Cât despre noi?

Fără să-şi dea seama, în Sala Mică a Teatrului Naţional din Tg. Mureş, spectatorii stau amestecaţi cu actorii. În faţa lor, un cuplu se pregăteşte să meargă la un eveniment important: talk show-ul cu cel mai bun rating (moderat chiar de el), a fost nominalizat la Premiul Anului. Este momentul în care pe bărbat, atent la nodul de la cravată, îl frământă opţiunile pentru o vestimentaţie impecabilă. Soţia ar refuza bucuroasă o nouă seară mondenă cu notabilităţile. Sensibilă, fragilă şi, totuşi, stăpână pe ea, se mai încurajează cu câte un pahar. Femeia stă cu ochii larg deschişi. Se simte încă urmărită. Într-o evoluţie captivantă, Cătălina Mustaţă trădează atenţie, vulnerabilitate şi un amestec difuz, contrariant, de nepăsare şi încordare.

FOTO Cristina Gânj

Începută cu o discuţie fără miză despre frig, tocuri şi decolteu, piesa se va transforma repede într-un crescendo impecabil. Apariţia fetei lor, studentă la Jurnalism, care nu a mai dat pe acasă de un an, va schimba totul. Pregătindu-şi dizertaţia pe tema trădării, studenta descoperise în arhivele Securităţii notele informative ale tatălui său. Dezvăluirile înaintează rapid, fără timpi morţi, în desfăşurarea firească: acuzele furibunde ale tinerei, apoi explicaţiile date de mama violonistă, în monologul excelent dozat al Cătălinei Mustaţă, cu ton reţinut, firesc, plin de tensiune şi deopotrivă de căldură. Mamei i s-a interzis să mai cânte după ce la un concert încercase să trezească simţul civic adormit (de tip Genovese) al spectatorilor. Reacţia autorităţilor a fost rapidă: „O să-ţi rupem degetele. Şi pe urmă poţi să pleci. Să cânţi pentru publicul ăla al tău. O să ţi le rupem, dar nu de tot. Doar prima falangă şi doar de la degetele mici. Ca să-ţi poţi salva viaţa. Să găteşti, să speli, să faci amor cu bărbatu-tău, să-ţi creşti copilul. Nu-i mare lucru, stai cuminte, nu doare tare, avem experienţă, doar cu asta ne ocupăm. N-o să te aruncăm de la etaj, n-o să te violăm, nu suntem nişte monştri. Doar degetele mici, prima falangă”.

FOTO Cristina Gânj

Regizorul conduce cu mână sigură un spectacol care acumulează tensiune, imaginând o structură dramatică închegată, cu linii precise, alternanţă vie de tempo-uri şi ritm divers. Monologul fetei şi cel al mamei, susţinute în paralel, sunt un bun exemplu. Spaţiul trasat de Bartha Joszef primeşte un adaos de identitate prin conturul compus al coreuţilor. Gavril Cadariu îl îmbogăţeşte prin ambientul sonor al cuvintelor şoptite în lavalieră de către coreuţii ba compactaţi în mijloc, ba disipaţi radial în scenă.

FOTO Cristina Gânj

În această manieră, Corul va face un demo al atrocităţilor comise de securişti: bătăile cu care au închis gura opozanţilor din diferite momente, cum ar fi cel al revoltei studenţeşti din 1956; un scriitor împuşcat în ceafă pe terasa unei cafenele, în 1965, când lumea se face că nu a văzut nimic, inclusiv prietenul cu care stătea la masă; discursul anticeauşist al lui Pârvulescu la Congresul PCR, pe care masa oportunistă a aplaudacilor îl acoperă lătrând obişnuitele lozinci comuniste. Apoi evocă diferite situaţii - reprezentative şi ele pentru Efectul Genovese -, din post-comunism: oamenii bătuţi sub ochii şi atitudinea pasivă a celorlalţi.

FOTO Cristina Gânj

Meritul principal al regiei ţine mai cu seamă de claritatea în mesaj a fiecărei partituri. Cătălina Mustaţă magnetizează prin balansul dintre făptura nervoasă, hipersenzitivă şi mama echilibrată care încearcă, plină de calm şi de tact, să readucă justa proporţie a relaţiilor în familie.

În rolul ziaristului impozant, Nicolae Cristache, cu voce puternică şi alură elegantă, creează un personaj mobil, uman, contrastant, dispus să-şi găsească justificări pentru note informative şi compromisuri: „Aş fi ajuns un biet profesor de română într-o mahala. Voiam să scriu, să mă exprim... nu puteam să predau toată viaţa Mioriţa şi Eminescu, continuitatea limbii române şi elementele latine, fondul slav... eu aveam talent!”. Alina Nelega ştie să compună oameni vii, strecurând detalii care aduc şi informaţii despre vremuri. De pildă, ziaristul va dori să-şi mărturisească vechile turnătorii, dar atât Primarul, cât şi Ministrul Justiţiei îl sfătuiesc să se abţină.

FOTO Cristina Gânj

Diana Avrămuţ joacă fata plină de revoltă incendiară, la vârsta la care graniţa dintre adevăr şi minciună este inviolabilă. Când aceasta se fisurează, împreună cu modelul patern, decăzut din aureola de pe vremuri, fata se va sinucide. Până atunci, se ambiţionează să-şi facă tatăl să spună adevărul. În atitudinea ei obstinată, în încrâncenarea dublată de confuzie, dramaturgul infuzează emoţionant amintirile despre grija, tandreţea şi devotamentul probate zi de zi de părintele ei. Registrul se schimbă adesea, căci discuţiile pe marginea principiilor etice se interferează, din cale afară de uman, cu vechiul cod ludic dintre tată şi fiică.

FOTO Cristina Gânj

Sergiu Marocico, în rolul prietenului ei, tânărul ziarist care îi suflă tatălui premiul, joacă încrederea în forţele proprii până la limita insolenţei. Dispus să-şi sacrifice iubita în favoarea loviturii de presă, personajul e gata să trădeze echilibrul emoţional al fetei de dragul ocaziei de a-i devoala tatăl informator.

FOTO Cristina Gânj

Cum gestionăm cei cincizeci de ani de dictatură, plus douăzeci în care abjecţia a continuat să-şi deverseze resturile? La ce comportamente sociale sau la ce tehnici ar trebui să recurgă tinerii pentru a aerisi mentalul unei naţii năclăite de zeci de ani de comunism, pentru care „demnitatea e doar un cuvânt”? Acestea sunt numai câteva dintre întrebările puse de Alina Nelega în Efectul Genovese. Celelalte le veţi descoperi la spectacol.