Spectacolul cu piesa Gardenia a scriitoarei poloneze Elžbieta Chovanek a fost realizat în cursul stagiunii 2012/2013. A fost, fără doar şi poate, un remarcabil succes.
Consemnat ca
atare de critica de specialitate, recunoscut şi prin invitarea montării în
cauză în selecţia oficială a Festivalului Naţional de Teatru, ediţia 2013. Am
scris despre spectacol în nr. 3-4/2013
al revistei Teatrul azi, iar cronica
este antologată în cartea mea Teatru şi
hărţi- 2013 Un an teatral aşa cum
l-am văzut, apărută în 2014 la Editura Universităţii din Oradea.
Succesul a
avut mai multe cauze. A contat, fireşte, în primul rând textul. Unul foarte
bine scris. Elžbieta Chovanek se slujeşte de metafora gardeniei, o floare cu
miros de iasomie, extrem de delicată, ce înfloreşte o singură dată şi care se
ofileşte pe vecie de îndată ce cineva sau ceva îi face vreodată vreun rău.
Asemenea gardeniei sunt şi cele patru protagoniste ale piesei- străbunică,
bunică, mamă, fiică- femei cu istorii personale extrem de zbuciumate care refac,
într-un anume fel, istoria însăşi a ţării în care s-au născut şi trăiesc:
Polonia.
În al doilea
rând, o importanţă aparte în succesul despre care vorbeam mai sus este datorat
regiei minuţioase, aplicate, extrem de rafinate, deloc agresivă a lui Koltai M.
Gábor. Care a alcătuit o excelentă distribuţie formată din patru actriţe tinere
şi foarte tinere- Tokai Andrea, Borbély B. Emilia, Lörincz Rita, Tár Monika- un
adevărat carré de aşi ce reprezintă un al treilea argument în favoarea
montării.
În fine,
succesul s-a datorat şi excelentei, extraordinarei scenografii a Iulianei
Vîlsan care a transformat în avantaj limitările spaţiale oferite de scena Sălii
Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara. Pe scenă erau gratii despărţitoare,
tot felul de obiecte de recuzită, unele de-a dreptul minuscule pe care
spectatorul trebuia să le descopere fiindcă fiecare dintre ele aducea un plus
de sens, de semnificare, de lămuriri despre felul de a fi, despre natura
complicată, contorsionată a fiecăruia dintre cele patru personaje.
Existau,
prin urmare, toate elementele de calitate artistică ce recomandau preluarea
spectacolului de către TVR şi difuzarea lui în prime time. Însă nu aş fi avut
vreun motiv să consemnez preluarea dacă ea ar fi fost una oarecare. Simplă,
fără complicaţii, fără dureri de cap. O filmare la prima mână, cu trei sau
patru camere, chiar bine pregătită. Dacă aş fi văzut că este vorba despre un
act re-creativ şi nimic mai mult, nu aşi consumat timp şi spaţiu pentru a vorbi
încă o dată despre spectacol.
Din
fericire, nu a fost defel aşa. Spectacolul se validează nu ca simplă preluare,
ci ca eveniment pentru teatrul tv.
Montarea a fost dislocată din sala unde se joacă ea de obicei, identificându-se
un spaţiu propice filmării. S-a făcut apel nu doar la tehnică de televiziune
(filmări de sus cu ajutorul macaralei, gros-plan şi plan mediu), ci îndeosebi
la ceea ce înseamnă arta televiziunii. Astfel
încât montarea să capete o nouă identitate din care avantajate să fie toate
atuurile oferite de argumentele în favoarea succesului menţionate mai sus.
Directorul
de imagine Eugen Demetercă, regizorul tv Andrei Măgălie, producătorul Lucia
Constantinescu şi întreaga echipă a TVR au făcut astfel încât să pună în
valoare îndeosebi jocul actoricesc şi scenografia, insistând şi zăbovind atât
cât a trebuit pe detalii pe care nu prea ai cum să le vezi din sală, oricât de
bun e locul de care ai parte. Spectacolul difuzat de TVR rămâne pe mai departe
cel al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara şi al
regizorului Koltai M. Gábor, al unor actriţe foarte bune şi al unei eminente
scenografe. Dar e, în acelaşi timp, un spectacol de autentic teatru tv, e un film teatral, cu o estetică aparte ce
merita consemnată şi lăudată.
Prin astfel
de meritorii produse estetice, prin grija arătată culturii, teatrului, TVR, o
instituţie mereu atacată pe nedrept de tot felul de iresponsabili ori de
indivizi cu intenţii de-a dreptul odioase, oferă argumente în favoarea sa.
E de sperat
că ele vor fi tot mai dese şi mai consistente.