Mi s-a întâmplat adesea, în ultimile decenii, să regret tăcerea ierarhilor faţă de evenimentele unei „actualităţi“ dramatice, care ne afectau pe toţi, dar care nu păreau să fie socotite de instituţia bisericească suficient de importante pentru a merita o intervenţie. Între acţiune slujitoare şi contemplativitate trans-mundană s-a ales contemplativitatea (şi ea, în chip, dezamăgitor, standardizată). Între solidaritate cu „poporul“ şi tact politic, s-a ales tactul. Or, iată că ceva s-a schimbat. În bine. Al doilea motiv de bucurie a fost grija duhovnicească arătată nouă de o aşezare mînăstirească de mare prestigiu: Schitul Prodromu de la Athos, ctitorie străveche a românilor, aflată într-un centru prestigios al Orthodoxiei.

Din păcate, lectura mesajului a sfîrşit prin a mă întrista. Stilistica şi argumentaţia textului valorifică abundent toate poncifele „excepţionalismului“ autohton şi ale omileticii gata-făcute, soporifică în loc să fie trezitoare. Prima stupoare: mişcările de stradă de după nenorocirea de la club ar fi fost îndreptate „împotriva stăpînirii statului şi a Bisericii“. Monahii de la Athos trăiesc, aşadar, în ideea că România de azi e încă o cetate bizantină, în care statul şi Biserica se identifică într-o pacifică „symphonie“. Statul laic, prin reprezentanţii lui, e la fel de legitim ca şi Biserica. A i te opune e blasfemie. N-ar trebui să mă mir. Şi în cei peste 40 de ani de comunism, Biserica s-a comportat cu aceeaşi complezenţă cînd era vorba de „stăpînire“: şi-a început slujbele rugîndu-se pentru „conducători“, a acceptat să i se dărîme lăcaşurile de cult, a practicat „compromisul util“ în toate eforturile ei de „colaborare“ cu autorităţile „lumeşti“. Catolicilor li se atrăgea atenţia că Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, dar în viaţa de zi cu zi, ierarhii noştri se străduiau să cadă la învoială cu toată administraţia „de partid şi de stat“. Athoniţii par să creadă că lucrurile nu s-au schimbat. Ştiu ei oare ceva ce noi nu ştim?

Retorica „patriotică“ a monahilor de pe Munte e, din păcate, într-o smintitoare consonanţă cu aceea a regimului pe care ei înşişi îl numesc „bolşevic“. Tulburările din stradă au fost şi sunt „dirijate de forţe ostile ţării“, de „oameni care urăsc poporul român“. V-aduceţi aminte de veşnica invocare a „agenturilor“? Europa Liberă – un cuib al agenturilor străine, revolta de la Timişoara din decembrie 1989 – o mişcare huliganică organizată de forţe iredentiste şi de duşmani alogeni ai „neamului nostru necăjit”. Tot ce semăna a protest era evacuat din conştiinţa publică sub stigmatul unor „forţe ostile ţării”. „Cineva” ne vrea răul. „Cineva” doreşte – „nu întîmplător” (o altă sintagmă de jalnică aminire) – transformarea Românei într-o a doua Ucraină. România şi românii sunt un fel de zîne nevinovate peste care năvălesc adesea, nu se ştie de ce, tot soiul de „ispite”: turcii, fanarioţii, comuniştii, capitaliştii, libertarienii, anticomuniştii retrograzi etc. Fără aceste rele, am fi fost stăpînii feciorelnici ai planetei. Dar avem ghinion. Nimeni nu ne iubeşte (ba din contra!), dar vom învinge. Suntem un „neam voievodal“, perla coroanei, piscul lumii create, „buricul“ (sabotat) al pămîntului. Ei bine, în punctul acesta, mesajul de la Prodromu începe să se încurce în propriul său verbiaj.

Leitmotivul „forţelor ostile“ e dublat de lamentaţia patetică privind propriile noastre derapaje. Ni se spune că „prin faptele noastre ne asemănăm mai mult cu vrăjmaşul lui Dumnezeu“ („faptele noastre” sau „forţele ostile”?). Ni se mai spune că „ne-am adîncit în păcate grele” şi că „trecem printr-un moment de criză, rezultat al păcatelor în care ne-am adîncit ca neam în toţi aceşti ani”. E vorba de avorturi, desfrînări, minciună, hoţie, crimă, nedreptăţi… Carevasăzică, pe de o parte, mişcările de stradă semnalează „revolta oamenilor faţă de decăderea în care a ajuns, din multe puncte de vedere, societatea românească“, dar, pe de altă parte, ele sunt „provocări şi manipulări“ întreţinute de „oameni plătiţi“. Pe de o parte „moralitatea poporului a scăzut”, pe de altă parte, vinovaţi sunt alţii. E bine să dăm vina pe alţii? Nu! – zice pe neaşteptate textul mesajului. E greşită „ieşirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalţi“. Mai mult: „numai dacă vom pleca cu gîndul că noi suntem vinovaţi şi nu alţii, cu siguranţă mai este o şansă...“ Autocritica ajunge, pînă la urmă, la un ameţitor apogeu: „Să ne rugăm cu conştiinţa că noi, cei din cinul preoţesc şi monahal suntem primii vinovaţi pentru că mulţi din poporul nostru s-au înstrăinat atît de mult de Dumnezeu”. Dumneavoastră mai înţelegeţi ceva? Suntem victimele „răilor“ anticreştini şi antiromâni din afara graniţelor, sau suntem cauza propriei noastre „decăderi“? Suntem erodaţi de oculte acţiuni duşmănoase, sau de propriile noastre păcate, de propriile noastre malversaţiuni, minciuni şi oportunisme?

Ce-i de făcut? Primul sfat al părinţilor athoniţi e să nu ne mai lăsăm provocaţi de „cercurile” care vor să ne destabilizeze. „Să stăm deoparte.” Cît de familiar sună, vai, acest îndemn! Să stăm deoparte, să nu ne implicăm, să nu ne opunem. Asta voia de la noi şi partidul comunist. Al doilea sfat vizează o soluţie cantitativă: mai multe liturghii, mai multe ierurgii, mai multă spovedanie, pocăinţă, milostenie, rugăciune. Mai mult post. Adică răspunderea e tot la noi, ăştilalţi…De acord. Dar n-ar fi nevoie şi de mesaje bisericeşti mai coerente logic? Mai puţin previzibile, mai puţin plicticoase prin formulistica lor obosită? N-ar fi nevoie şi de un limbaj viu, potrivit cu vremurile şi cu oamenii? N-ar fi nevoie de un ton mai firesc, de o privire mai puţin încruntată din partea ierarhilor, care preferă să ne certe şi să ne dăscălească, decît să ne ierte şi să ne convingă? Da, să înmulţim liturghiile, iar credincioşii să le frecventeze mai des. Dar pentru asta e nevoie şi de o strategie mai înţeleaptă a slujitorilor bisericeşti. O strategie care să atragă, să răspundă aşteptărilor veacului, să iradieze bunătate şi smerenie. 

De ce ar fi numai diavolul „ispititor“? Să fie şi credinţa! Să intensifice în fiecare din noi nevoia de dialog, încrederea în reacţie empatică, bucuria întîlnirii. Fără o asemenea înnoire, vom continua, în număr tot mai mic, să mergem la biserică mînaţi de o cuminţenie birocratică. Pentru a preveni o asemenea nefastă evoluţie, avem, cred, dreptul, să cerem ierarhilor noştri, din ţară şi de pretutindeni, să facă un mic efort de împrospătare, să investească mai multă ingeniozitate pentru a ne stimula intelectual şi moral, să ne seducă…