Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu. Lavinia Betea: „Agenda Tovarăşei arată că, în 1989, ea a condus ţara“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pe 19 decembrie 1989, Elena Ceauşescu a avut o zi plină de întâlniri Fotografii: GettyImages; ANIC
Pe 19 decembrie 1989, Elena Ceauşescu a avut o zi plină de întâlniri Fotografii: GettyImages; ANIC

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Lavinia Betea explică activitatea din spatele uşilor Cabinetului 2, dar şi cum întreaga reţea a puterii  a fost acaparată, mai ales în anul dinaintea prăbuşirii regimului comunist, de către soţia Tovarăşului, devenind „mai temută decât Tovarăşul“.

„În 1989, puterea din România apărea ca un balaur cu două capete“, descrie Lavinia Betea dictatura cuplului Ceauşescu. În volumul „Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu. Agenda Tovarăşei în 1989“, publicată la Editura Corint în 2018, jurnalista Lavinia Betea transcrie şi adnotează, cu mărturii ale foştilor demnitari, agenda de lucru a Tovarăşei în ultimul ei an de viaţă. Zilnic, la Cabinetul 2 se perindă, repetitiv, Poliana Cristescu – fosta noră şi încă favorita sa – pentru o cafeluţă, secretari subordonaţi care vin să-i raporteze informaţii, dar şi alţi demnitari care-i comunică tot, având grijă ca orice „chestiuni supărătoare“ să n-ajungă la Cabinetul 1. Lavinia Betea descrie relaţia Tovarăşei cu cadrele şi prezintă cum, prin atribuţiile sale tot mai numeroase în nucleul puterii, dar şi din grija pentru soţul ei suferind de diabet, Elena Ceauşescu devine, în 1989, „marele filtru instituţional al preşedintelui României“.


Weekend Adevărul“: Doamna Lavinia Betea, pornind de la agenda zilnică de întâlniri a Elenei Ceauşescu din 1989, aţi reconstituit, pe baza mai multor documente, viaţa de zi cu zi a celei considerate al doilea om din stat şi din partid. Cum şi cu ce scop aţi început această documentare?
Lavinia Betea (foto): În urmă cu zece ani, conduceam secţia de istorie recentă la „Jurnalul Naţional“. Marius Tucă, directorul editorial de la „Jurnalul“, a avut ideea, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la schimbarea de regim şi de la execuţia Ceauşeştilor, să completeze ziarul, pe tot parcursul anului 2009, cu un supliment numit „Scânteia după 20 de ani“. Suplimentul urma să reconstituie anul 1989 din toate perspectivele posibile. Aveam, la acel moment, multe surse la dispoziţie şi un corp de gazetari talentaţi cu care am colaborat minunat. Numerele cuprindeau informaţii despre ce scria presa din epocă, la care adăugam documente din arhivă: arhivele CNSAS, ANIC, ale Securităţii, de la Europa Liberă etc. Era o incursiune în memoria colectivă din toate segmentele socialului. S-a întâmplat ca, în perioada documentării, să găsesc, la Arhivele Naţionale, între documentele provenite din Cancelaria CC al PCR, o agendă. Era chiar agenda ţinută de şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu. Dar era înregistrată greşit, ca fiind agenda lui Nicolae Ceauşescu.

Lavinia Betea FOTO David Muntean

Cum v-aţi dat seama că era, de fapt, agenda Elenei Ceauşescu?
După personajele care intrau în biroul ei, în aşa-numitul Cabinet 2. Un exemplu elocvent: ce să caute la el în birou, de mai multe ori pe zi chiar, Poliana Cristescu, fosta soţie a lui Nicu Ceauşescu? Trebuie menţionat că, după intrarea în nucleul decizional al partidului unic, Elena Ceauşescu şi-a instalat biroul lângă cel al soţului. Iar cei care lucrau în sediul Comitetului Central şi demnitarii invitaţi la diverse şedinţe numeau cele două birouri Cabinetul 1 – cel al lui Nicolae Ceauşescu – şi Cabinetul 2, care acoperea spaţiul funcţionalităţilor birocratice ale Tovarăşei.

Superviza tot ce ajungea pe biroul Tovarăşului

Ce era notat în agendă şi de cine era redactată?
Cel care a completat-o trebuie să fi fost şeful de cabinet, istoricul Ion Neacşu. El îi nota prezenţele la şedinţe şi vizite de lucru, precum şi orele de intrare şi ieşire ale vizitatorilor săi. Acestea au fost redate, în 2009, în suplimentul „Jurnalului Naţional“, fără alte detalii suplimentare. Ulterior, am completat agenda cu ajutorul unor lucrări de specialitate şi al memoriilor unor foşti înalţi demnitari, încercând să redau atmosfera din culisele Cabinetelor 1 şi 2, dar şi să-mi răspund la o teorie. Voiam să verific dacă se justifică ideea pe care o credeau foarte mulţi oameni în anii ’90, aceea că România a avut înainte de Revoluţie o conducere bicefală şi, în cel mai rău caz, că, de fapt, Elena Ceauşescu a condus ţara.

Imagine indisponibilă
agenda elenei ceausescu
agenda elenei ceausescu

Agenda de întâlniri a Elenei Ceauşescu din anul 1989; Sursa Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC)

Spuneţi, în descrierea cărţii: „Tovarăşa a devenit mai temută decât Tovarăşul“. Aşadar, teoria dumneavoastră s-a adeverit. Cum s-a transferat puterea?

În primul rând, Elena Ceauşescu avea, ca al doilea om de stat, atribuţii directe în zone importante: din ’76, era şefa cadrelor din România, adică nu se putea face o promovare sau o eliberare din funcţie, cum se spunea atunci, fără acordul ei. De ea depindeau toţi din segmentul de vârf al puterii şi vă daţi seama cum se plecau în faţa ei. Cu atât mai mult aceştia şi-au luat revanşa mai târziu şi au vorbit-o de rău. În ’77, Elena Ceauşescu intră în prezidiul permanent al CC al PCR, adică în nucleul puterii, acolo unde se iau deciziile. În 1980, devine prim-viceprim ministru al Consiliului de Miniştri, aşadar, ea putea să stopeze sau să promoveze orice decizie care ţinea de economia naţională. Apoi, în subordinea ei directă, mai era Consiliul Culturii Socialiste. Ea dirija cultura, artele şi toată producţia editorială şi cinematografică. Îi mai era subordonate ministerul Învăţământului, Academia şi toate institutele de cercetare din România. Din agenda extrem de încărcată a Elenei Ceauşescu reiese, prin prisma întâlnirilor pe care zilnic le avea cu diverşi membri ai nomenclaturii că, nu de puţine ori, avea întâlniri cu oameni care erau direct subordonaţi lui Nicolae Ceauşescu.

Cine intra şi ieşea din Cabinetul 2

Dinamica întâlnirilor la Cabinetul 2 e copleşitoare prin număr şi durată, aşa cum reiese din agendă. Ce demnitari frecventau cel mai des biroul Elenei Ceauşescu?

Cei care veneau des în cabinetul Elenei Ceauşescu erau Emil Bobu şi Constantin Radu, care erau ajutoarele ei de bază în probleme de cadre. În plus, în 1989, se pregătea Congresul al XIV-lea al partidului. Pe la Cabinetul 2 treceau toate dosarele celor care aveau să facă parte din comisiile de propuneri, noii membri ai CC, aşadar toată organigrama conducerii partidului a fost cernută în acele şedinţe în care-i găsiţi pe cei trei – uneori li se mai adăugau şi alţii. Zilnic, ea avea un ceas de discuţii, fie la reşedinţă, fie la cabinet, cu Tudor Postelnicu, care era ministru de Interne. De asemenea, pe la ea venea foarte des Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei CC al PCR. Curticeanu nu-i era direct subordonat ei, ci lui Ceauşescu.

nicolae elena ceausescu

Cuplul Ceuşescu, făcând baie de mulţime printre copii Foto GettyImages

De ce credeţi că erau chemaţi şi nevoiţi să raporteze şi alţi demnitari care nu erau în subordinea Elenei Ceauşescu?
Veneau pentru că o informau despre anumite lucruri din cabinetul lui Ceauşescu. Curticeanu şi spune, în memoriile sale, că, la un moment dat, în ultima perioadă, tot ce ajungea pe biroul lui trebuia să treacă întâi pe la ea. Practic, prezenţa lui Silviu Curticeanu în biroul Elenei Ceauşescu demonstrează că, de fapt, ea cenzura actul de decizie. În primul rând, pentru că vedea înainte materialele. Dacă nu-i convenea ceva, le dădea la refăcut. Uneori, nici măcar nu mai ajungeau la Nicolae Ceauşescu. Cei care au fost în relaţie directă cu ea, cum ar fi generalul Constantin Olteanu sau fostul mininstru de Externe, Ştefan Andrei, spuneau că uneori li se adresa direct: „Chestiunea asta e supărătoare, nu trebuie să ajungă la Tovarăşul!“. O făcea cumva şi în calitate de nevastă, care urmărea să-l protejeze de eventualele supărări şi crize, el fiind în ultima perioadă un om bolnav, suferind de diabet.

Urmărindu-i agenda, persoana cu care avea cele mai multe întrevederi este Poliana Cristescu, pe care aţi menţionat-o şi dumneavoastră. Care era relaţia lor?
Cu niciunul dintre copiii ei nu s-a întâlnit mai des decât cu Poliana. Poliana, de altfel, era singura care beneficia de o servire aparte, o cafea de exemplu, când o vizita. O bună sursă de informaţii în acest sens a fost Violeta Năstăsescu, care a fost traducătoarea Elenei Ceauşescu de limbă engleză şi care a însoţit-o întruna în călătoriile peste hotare. După cum mi-a spus şi doamna Năstăsescu, Elena Ceauşescu văzuse la împărăteasa Farah Pahlavi a Iranului că era peste tot însoţită de o doamnă de companie – soţia ministrului de Externe al Iranului –, şi care-i aprindea de fiecare dată ţigara. De la ea s-a inspirat şi ea. Trebuia să aibă un anturaj feminin. Iar cei care spun că nu suporta femile frumoase în preajma ei n-au văzut pozele cu doamna Năstăsescu. Suporta foarte bine când îşi vedea interesele. În plus, o avantaja să aibă în prezenţa ei, în călătoriile din străinătate, o doamnă rasată, cu studii serioase, universitară la ASE, astfel încât să lase impresia că vine dintr-o societate educată.

„Când nu era însoţit de Tovarăşa, Ceauşescu nu se despărţea de câini“

Imagine indisponibilă

Toţi câinii preşedintelui Foto: Guliver, GettyImages

Cum arăta o zi obişnuită a Elenei Ceauşescu la Cabinetul 2 după informaţiile pe care le-aţi colectat?

După ce a apărut cartea, am avut un interviu cu unul dintre cei care au lucrat la cabinetul ei în ultima perioadă a anilor ’80. Mi-a spus multe lucruri interesante în plus faţă de cele scrise în carte. Exact din acest punct de vedere – cum arătau, mai precis, lucrurile între ea şi cabinetul ei.

„În faţa ei nu puteai să stai decât în picioare“

Ce fel de lucruri?
Toţi funcţionarii trebuiau să fie la lucru la ora 8.00. Ea venea când voia. Mereu în urma lui. Mai rămânea la reşedinţă, pentru că acolo era stăpâna casei, lăsa ordine, stabilea meniurile împreună cu medicul şi bucătarul. Când nu era însoţit de Tovarăşa, Ceauşescu nu se despărţea de câini. Vedeţi ce alăturare în fidelitate şi încredere... Câinii şi nevasta. Altfel, protocolul ei era o copie a lui. Atunci când maşina pleca de la reşedinţa din Primăverii, ofiţerul de serviciu de la poartă dădea telefon la cabinet. În cazul lui, la Cabinetul 1, la ea – la Cabinerul 2. Mergea mereu pe bancheta din spate. Avea antemergător, însoţitor, întocmai ca el. Nici ea, nici el nu suportau să fie atinşi de persoane străine. Nici măcar ca şoferul să-i ţină mâna pentru a o ajuta să coboare. La capul scărilor o aştepta şeful de cabinet. O saluta cu „Sărutmâna!“, deşi cei doi dăduseră un decret prin care formulele de adresare între cetăţenii României trebuiau să fie „Tovarăşa/Tovarăşul“, iar acest „Sărutmâna“ era mai mult decât burghez. M-a mai frapat un amănunt. Elena Ceauşescu nu avea, în biroul ei, niciun fel de scaun. În faţa ei nu puteai să stai decât în picioare. Nu servea pe nimeni cu nimic. Se intra doar cu carneţelul. Iar când se întâlnea cu cei de la cadre, se duceau într-o încăpere numită „Săliţa“.

Dar exista şi o agendă propriu-zisă a ei? Făcea însemnări?
Am găsit, la un moment dat, notiţe de-ale ei din timpul unor teleconferinţe din zilele dinainte de Revoluţie. Avea un scris indescifrabil. Dar ea, de fapt, nu scria nimic. O altă sursă din cercul Ceauşeştilor mi-a spus că nu purta ochelari. Avea 70 de ani şi, dintr-o cochetărie absurdă prin care dorea să arate că pe ea o ocoleşte bătrâneţea, nu-i purta. O chestie absolut ridicolă, care frizează dezechilibrul psihic. Cei care  lucrau la Cabinetul 2 primeau ordine: „Citeşte cartea şi spune-mi şi mie ce-i cu ea“. Când verifica dosarele, nu trecea de pagina 4 dintr-un material. Şi sublinia –  un obicei de pe vremea lui Dej – cu roşu aşa-zisele de ea idei valoroase şi cu albastru ideile de gradul II. Dar mai departe de pagina 4 nu era capabilă să treacă. Or, asta e o crimă în raport cu efectele actului de decizie!

Aţi avut ocazia să vă întâlniţi şi să intervievaţi mulţi demnitari importanţi dinainte de Revoluţie. Cât de veridice sunt, în cele din urmă, informaţiile oferite de oamenii care au făcut parte din sistem? Spuneaţi că tocmai aceia care i-au fost obedienţi până în 89 Elenei Ceauşescu au vorbit-o de rău ulterior. De ce să-i credem acum?
Crezi cât trebuie să crezi din ce ţi se spune. Eu n-aş fi putut niciodată să stau de vorbă cu aceşti oameni şi ei n-ar fi stat de vorbă cu mine dacă eu nu deţineam un anume bagaj de informaţii din arhivă cu care să le confrunt spusele. Astfel, ei erau provocaţi să facă anumite comentarii. Sigur că există mereu această distorsiune – tendinţa de faţadă, datorată impulsului normal al unui om de a se pune într-o lumină favorabilă. Dar punând cap la cap faptele şi comparându-le cu alte informaţii, anumite lucruri rămân în picioare şi sunt relevante. În plus, eu sunt profesor de psihologie socială. Deosebit de un istoric, care are convingerea că trebuie să moralizeze, să fie foarte explicit în sentimentele de acord sau dezacord pe care le are cu personajele despre care scrie, eu respect deontologia din investigaţia de factură psihologică. În primul rând, obligaţia la neutralitate.

„Metoda Ceauşeştilor e copiată în continuare în România“

Un detaliu care reiese din agenda Elenei Ceauşescu e totala deconectare la semnele prăbuşirii regimurilor totalitare din estul Europei. Părea că viaţa cuplului se desfăşoară normal, chiar şi în zilele de revoltă de la Timişoara din decembrie 1989. Erau chiar aşa convinşi că nimic nu se poate întâmpla?
Şi în ultimele zile de viaţă, ei au crezut că sunt iubiţi. Au crezut şi în „terorişti“. Că sunt apăraţi. În ultimele lor zile, Elena Ceauşescu îi spune lui un lucru extraordinar: „Trădările vin de lângă tine“. E foarte surprinsă când îl văd pe Victor Atanasie Stănculescu pe care îl numiseră, după moartea lui Milea, ministru al Armatei şi le spuneau păzitorilor de la Târgovişte: „Pe el să-l ascultaţi!“. Poate că eticheta cea mai bună a comportamentelor lor, dincolo de toxicitatea puterii, e o zicătoare care a fost preferata lui Lenin: „Drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii“. Ea, care-l decupla pe soţ de la informaţii, el care voia să audă numai lucruri bune, împreună, cuplul care voia un viitor colosal pentru România şi... sfârşitul a fost cum a fost.

elena ceausescu

În concluzie, se poate afirma că din „femeia din umbră“, Elena Ceauşescu a ajuns un personaj central în ultimul an al regimului comunist?
Asta am şi vrut să arat. Şi al doilea lucru pe care am vrut să-l demonstrez, dar acesta este un mesaj de subtext: că metoda ei este, din păcate, copiată în continuare în România. Această colecţie de fapte, începând cu statutul ei de „mare revoluţionară“, cum a ajuns la statutul de academician şi de doctor în chimie e, de fapt, o demontare a unei manipulări, care, culmea culmilor, după ’90, a fost extraordinar de utilizată. Uitaţi-vă în jur la ambiţiile politicienilor de acum de a-şi fabrica doctorate, de a poza în nişte „personalităţi multilateral dezvoltate“, de a-şi croi reţele de sprijin şi de influenţă în care ei se comportă ca nişte dictatori, de a uza de toate mijloacele în folosul propriu şi al propriului partid, ca şi Ceauşeştii.

Dar nu arată acest lucru puternica influenţă pe care a avut-o regimul comunist asupra societăţii româneşti?
Nu e normal ca tehnicile acestea de prestigiu hulite ale Ceauşeştilor să fie astăzi puse în funcţiune – dacă înainte erau doi, acum e plină ţara se diverşi şefi mai mari sau mai mici care abuzează de metodele lor. Sunt totuşi 30 de ani de la prăbuşirea regimului. Există teoriile foarte bune ale lui Fernand Braudel care periodizează istoria în durate: durate lungi, care sunt de sute de ani, duratele intermediare, care sunt epocile istorice şi duratele evenimenţiale. Or, regimul comunist este o durată de decenii, o perioadă intermediară care nu lasă urme persistente în mentalul colectiv. Aşadar, nu e firesc să  prelungim răul atribuindu-i cauze care şi-au pierdut efectele. E tot o manipulare.

„Jurnalul“ ultimei zi de putere

Joi, 21 decembrie 1989

„Dimineaţa, coafeza a pieptănat-o pentru ultima dată. „Mergem până la capăt!“, i-ar fi zis Tovarăşa.

ultimul an din viata elenei ceausescu

O singură însemnare în agendă: Şedinţa CPEx, orele 11.15 – 11.25. Care aprobase, în zece minute, măririle salariale şi de alocaţii promise de Ceauşescu la mitingul din acea zi. De „autismul“ Ceauşeştilor se molipsiseră şi cei din teritoriu astfel că niciunul dintre liderii judeţeni n-a „îndrăznit“ să raporteze demonstraţiile protestatare din judeţul lui, vor susţine foştii deminitari. (...)

Se pare că că şi în acea penultimă zi de putere, el s-a ocupat de mărunţişurile obişnuite, precum aprobarea plăţii unor avocaţi pentru a susţine un proces în Statele Unite ale Americii pentru plata unor becuri reclamate de importatori ca defecte. N-a aprobat plata cu indicaţia să fie achitată de producătorii becurilor.

N-a mai fost cazul.

Următoarele pagini ale agendei sunt goale.“

Lavinia Betea, „Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu. Agenda Tovarăşei din 1989“, editura Corint

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite