SERIAL Boieri mari, Episodul 14: Emil Racoviţă, primul bărbat care a făcut lumină în peşteră

SERIAL Boieri mari, Episodul 14: Emil
Racoviţă, primul bărbat care a făcut lumină în peşteră

Emil Racoviţă (1868-1947) a ajuns până la Polul Sud pe vasul Belgica

Racoviţenii sunt o familie atestată pe pământul românesc încă din secolul al XV-lea, cu trei domnitori ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti şi cu alţi mari boieri în arborele genealogic. Emil, însă, este singurul dintre descendenţii neamului Racoviţă al cărui nume a ajuns în Antarctica, pe fundul Mării Mediterane şi în 800 de cavităţi subterane.

26 martie 1898. Latitudine 71 de grade şi 31 de minute. Cazanele sunt definitiv stinse, iar echipajul navei Belgica se pune în acţiune. Înconjoară vasul cu metereze de zăpadă, pentru a reduce pierderile de căldură, iar puntea se transformă într-un pavilion-tampon. Sunt scoase din magazie hanoracele din blană de lup, cizmele şi pantalonii din piele de ren, schiurile cu manşoane din piele de focă şi mănuşile împletite din părul blondelor norvegiene. E clar, echipajul va ierna dincolo de Cercul Polar de Sud. E o premieră în analele expediţiilor antarctice. Curând, apar anemii, disfuncţii, palpitaţii. Spre sfârşitul lunii mai, fizicianul-ofiţer Emil Danco e doborât de o dilatare de aortă. La 7 iunie, camarazii sapă o copcă în gheaţă. Acolo va fi mormântul lui. Pe vas se găseşte câte un laborator de meteorologie, oceanografie, geologie şi biologie. În laboratorul de biologie va lucra neobosit eminentul savant român Emil Racoviţă.

„În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei îngheţate ce ne mişca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simţeam aşa de pierduţi şi aşa de singuri, încât speranţa ne părăsea şi numai un singur simţământ ne susţinea, simţământul datoriei“, va povesti Racoviţă, la 8 decembrie 1900, într-o conferinţă la Ateneul Român.

Trei domnitori şi toţi trei

Emil Racoviţă era deja un cunoscut biolog român. Provenea dintr-o familie atestată pe pământul românesc încă din secolul XV. Racoviţenii dăduseră trei domnitori Moldovei şi Ţării Româneşti, iar descendenţii lor erau boieri mari. Emil Racoviţă cobora din ramura primului fiu al lui Racoviţă Cehan, Niculae. Fratele lui Niculae, Ion (Ioniţă), va fi tatăl lui Mihai Racoviţă Vodă, primul domn al Moldovei şi Ţării Româneşti din marea familie. Generaţiile care au trecut nu l-au îndepărtat însă pe Emil Racoviţă de moştenirea căreia îi va face cinste. Îl ajutase şi tatăl său, Gheorghe Racoviţă, mare magistrat în Iaşi şi unul dintre fondatorii societăţii „Junimea“.

Creangă, Antipa, Xenopol, Poni, Cobălcescu

Foto: Emil Racoviţă în laborator

Grija pentru educaţia micului Emil era însă cea mai importantă. Astfel, viitorul explorator face primele clase cu cel mai cunoscut învăţător din România, Ion Creangă. La liceu a fost coleg cu Grigore Antipa şi i-a avut drept profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. A făcut apoi Dreptul la Paris şi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona. În 1896 şi-a luat doctoratul în ştiinţe cu o teză despre lobul cefalic al anelidelor polichete, adică cei mai răspândiţi viermi marini. Expediţia polară era, astfel, o continuare naturală, dacă putem spune aşa, a preocupărilor sale.

Din Antarctica, Racoviţă s-a întors cu 1.200 de piese zoologice şi cu 400 de piese botanice, alături de observaţiile amănunţite despre balene, foci şi păsări antarctice. Informaţiile adunate de pe „Belgica“ au fost mai utile decât toate celelalte expediţii la un loc. Pentru sudiul lor, au fost solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti. Racoviţă a rezervat pentru sine elaborarea a patru lucrări. A finalizat însă una singură, consacrată balenelor.

Oricum, la întoarcere, Racoviţă şi-a continuat explorările. Avem o dovadă concretă: prima fotografie subacvatică din lume este o imagine în care apare exploratorul român! Poza a fost făcută în 1899, de căre fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan în timpul unei investigaţii în zona Banyuls-sur-Mer din sudul Franţei. În imagine, Racoviţă ţine în mână o plachetă pe care scrie „Photographie Sous marine“ (n.r. – fotografie subacvatică), numai că, fiind poate copleşit de momentul istoric, bărbatul ţine placheta invers!

20.000 de animale colectate din peşteri

Foto: Emil Racoviţă şi prima sa fotografie subacvatică

Tot pasiunea lui Emil Racoviţă pentru bogăţiile şi minunile naturii l-a adus, în vara lui 1904, într-o croazieră de cercetare în bazinul răsăritean al Mediteranei, în peşterile Cuevas del Drach din Insula Mallorca. Aici, însă, în apele întunecate ale unuia dintre marile lacuri pe care le adăposteşte peştera, Racoviţă a capturat un mic crustaceu. Descoperirea va marca cea mai abruptă cotitură din întreaga sa carieră de naturalist. Aici este geniul lui Racoviţă: translucid şi lipsit complet de ochi, animalul purta amprenta adaptării lui la neobişnuitul mediu subteran. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Racoviţă a intuit imediat că studiul aprofundat al fiinţelor care trăiesc în peşteri poate contribui la desluşirea mecanismelor încă misterioase ale evoluţiei biologice. Racoviţă renunţă complet la cercetările oceanologice.

Un an mai târziu, în compania lui René Jeannel, un tânăr şi întreprinzător medic licenţiat şi în ştiinţe naturale, Emil Racoviţă porneşte în explorarea peşterilor de pe cei doi versanţi ai Munţilor Pirinei. Cercetarea de pe teren s-a materializat în celebrul „Eseu asupra problemelor biospeologice“, apărut în 1907. Peste trei decenii, Jeannel va spune că lucrarea e statutul fundamental al biospeologiei. Era, într-adevăr, certificatul de naştere al biospeologiei. Eseul era însă doar un început: pentru a continua cercetările, Racoviţă înfiinţează „Biospeologica“, o întreprindere ştiiţifică. În 1919, bilanţul instituţiei era nesperat: cercetătorii exploraseră 800 de cavităţi subterane în principalele regiuni carstice din Europa şi nordul Africii, colectaseră 20.000 de animale şi publicaseră 41 de lucrări ştiinţifice însumând 3.400 de pagini. Şi toate astea, în ciuda faptului că, în timpul Primului Război Mondial, în laboratorul lor fusese amenajat un spital militar.

Primul institut de speologie din lume

Foto: O vietate descoperită de biologul român

Sfârşitul războiului aduce şi a doua cotitură din viaţa lui Racoviţă: în vara lui 1919, românii l-au chemat la Cluj, pentru a sprijini organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. Racoviţă a acceptat propunerea, având un singur amendament: numai dacă va putea crea în cadrul noii universităţi un institut de cercetări ştiinţifice.

La 26 aprilie 1920, era promulgată legea care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume. „Biospeologica“ se va muta, astfel, la Cluj, epicentrul biospeologiei mondiale. Racoviţă a devenit preşedinte al Academiei Române în trei mandate. Comunitatea ştiinţifică internaţională i-a oferit o mulţime de distincţii şi funcţii onorifice.

Ultimii ani ai vieţii au fost însă mai duri. În septembrie 1940, pentru că România a fost obligată, prin Dictatul de la Viena, să cedeze Ardealul de Nord, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care s-a adăpostit la Timişoara. Racoviţă şi-a continuat cercetările şi după război. Bilanţul e spectaculos: a explorat peste 1.200 de peşteri în Europa şi Africa, a strâns o colecţie de 5.000 de animale subterane şi a publicat 66 de lucrări însumând aproape 6.000 de pagini. La 11 noiembrie 1947, Emil Racoviţă e transportat din cabinetul său de lucru direct la spital. Medicii nu mai pot face nimic. E înmormântat cu funeralii naţionale la Cluj.


Epopeea istorică a neamului Racoviţă

Au fost mari boieri cei din familia Racoviţă, aflaţi pe pământ românesc încă din secolul al XV-lea, unde s-au distins în războaiele lui Ştefan cel Mare, primind răsplată averi şi moşii. În vremea aceea, boierii purtau numele de Cehan. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, după ce familia dobândise deja importante dregătorii şi influenţă mare în Moldova, boierii au căpătat numele „Racoviţă“. Se pare că Petre Cehan, strănepotul primului Cehan atestat în România, şi soţia sa, Ileana, se aflau pe drum, în bejenie, iar femeii i-a venit sorocul, aşa că l-a născut pe cel de-al şaptelea copil undeva în „fundul Racovei“, în judeţul Vaslui. Pentru pomenirea acestei întâmplări, băiatul a fost botezat Racoviţă. Ajuns mare logofăt în 1653, el a dat naştere unei noi şi mari ramuri a familiei Cehan, numită la început Cehan-Racoviţă şi apoi Racoviţă. Primul Racoviţă a avut doi fii, Ion (Ioniţă) şi Niculae, ambii cu o mulţime de demnităţi boiereşti de-a lungul timpului, şi o fiică, Safta, fără moştenitori.

Un aşternut „nevăpsit“

Foto: Domnitorul Mihai Racoviţă

Primul născut al boierului Ion şi al soţiei sale Anastasia Toma Cantacuzino a fost Mihai Vodă Racoviţă, de altminteri primul domn din familie. Mihai Vodă Racoviţă (domn al Moldovei în 1703-1705, 1707-1709, 1716-1726 şi al Ţării Româneşti în 1730-1731 şi 1741-1744) a ajuns prima dată domn al Moldovei cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, cu care se înrudea prin Cantacuzini. Domniile lui sunt însă puse sub protectoratul puterilor străine, domnul Mihai mărind mereu birurile, lucru care i-a adus şi adversitatea boierilor.

Mihai Racoviţă s-a căsătorit cu Ana Codreanu, fiica spătarului Dediu Codreanu. Femeia nu a rămas însă virgină până în momentul căsătoriei din 1698. Ba chiar Dimitrie Cantemir sugerează că fiul lui Mihai Racoviţă, Constantin, nu ar fi fost conceput de el. Oricum, în noaptea nunţii, patul Anei a rămas „nevăpsit“, adică nepătat, astfel că aşternutul nupţial nu a mai putut fi prezentat în ritualul cearşafului însângerat, arată Andrei Oişteanu în „Sexualitate şi societate“. În ciuda tradiţiei care obliga la o reglare de conturi, evenimentul n-a avut urmări.

Narcoticele lui Constantin: afion şi pelin

Foto: Ştefan şi Teodora Racoviţă, pictură murală în biserica Sf. Ştefan din Călăraşi

În ianuarie 1717, la mănăstirea Cetăţuia din Iaşi are loc un episod dramatic: un corp de 200 de soldaţi austrieci conduşi de căpitanul Ferencz l-a atacat pe Mihai Racoviţă, care s-a refugiat în interiorul zidurilor mănăstirii Mera, din Vrancea. Când se întorsese a treia oară pe tron, în plin război austro-turc (1716-1718), Mihai Racoviţă era văzut drept un domn favorabil Înaltei Porţi. Nemulţumiţi de întoarcerea unui domn pro-otoman, boierii moldoveni fug în Transilvania, cerând invazia austriecilor în Moldova, pentru a-l da jos de pe scaun. Invazia se petrece pe un front cuprins între Cetatea Neamţului şi râul Milcov (hotar cu Valahia), cucerind mai multe puncte, printre care şi Mănăstirea Mera (aflată la hotarul cu Imperiul Habsburgic). Ajutat de călăraşi, dar şi de un grup de tătari aflat la mănăstirea Aron Vodă, domnul scapă şi îi învinge pe atacatori. Trupurile celor ucişi au fost strânse într-o movilă pe malul Nicolinei, singurul râu din România care curge de la sud la nord şi nu invers, cum ar fi normal. Pe această movilă acoperită cu pământ, domnul a ridicat o cruce, numită şi astăzi „crucea lui Ferencz“.

Fiul său, Constantin Racoviţă a fost domn în Moldova (1749-1753 şi 1756-1757) şi în Ţara Românească (1753-1756 şi 1763-1764). Se pare că tronul l-a câştigat tot cu ajutorul grecilor, care i-au fost tovarăşi de domnie, aşa cum i-au fost şi tatălui său. Rezultatul: biruri apăsătoare şi multe abuzuri. Cronicarii şi istoricii au surprins, însă, şi hedonismul lui Constantin Racoviţă. Mânca mult domnul Constantin, mânca foarte mult, se ştie. Dar iată ce scria şi Ioan Canta, citat de Andrei Oişteanu în „Narcotice în cultura română“: „De atâta era straşnic că mânca afion dimineaţa şi la vreme de chindii (n.r. – după-amiaza) bea pelin cu ulciorul, şi preste toată ziua se afla tot vesel“. Se pare că Racoviţă consuma un fel de absint, o băutură alcoolică tare, preparată din uleiuri eterice psihotrope, extrasă din pelin. „Singurul morfinoman ce l-am găsit prin cronice şi documente este Constantin-Vodă Racoviţă, care se vede însă că făcea să se neutralizeze efectele dărăpănătoare ale morfinei cu urcioarele de pelin“, remarca şi G.I. Ionescu Gion. Iar Nicolae Iorga scria, potrivit lui Andrei Oişteanu, că Vodă a murit de beţie, la 28 ianuarie 1764. Alexandru Odobescu nuanţa: „muri pe tron, victimă a patimei sale pentru melisă şi băuturile spirtoase“. Odobescu a murit, câţiva ani mai târziu, în urma unei supradoze de morfină. Problemele financiare, dar şi sentimentale au avut o contribuţie nefericită. Scriitorul o iubea, în ultimii ani din viaţă, pe Hortensia Racoviţă, căsătorită mai întâi cu fiul lui Carol Davila şi apoi cu Dumitru Racoviţă. Hortensia era cu treizeci de ani mai tânără decât Alexandru Odobescu.

Cum a murit Ana Racoviţă Davila

Foto: Ana Racoviţă Davila

Lui Constantin Vodă i-a succedat pe tron fratele său, Ştefan Racoviţă, căsătorit cu Teodora, sora marelui dragoman Ioan Ipsilanti, tatăl viitorului domnitor Alexandru Ipsilanti. Ştefan Racoviţă a fost domn în Ţara Românească între 8 februarie 1764 şi 29 august 1765, data sosirii firmanului de mazilire în Bucureşti. Pusese mâna pe tron cu ajutorul grecului Iordache Stavrache, cu mare influenţă în ţară – de pildă, când grecul l-a sfătuit pe domnitor să introducă un nou bir, iar boierii s-au împotrivit, imediat a obţinut firman de arestare pentru 18 dintre ei. Când Stavrache a căzut în dizgraţie şi a fost ucis, domnitorul a fost înlocuit cu Scarlat Ghica.

Mihai Racoviţă, unul dintre cei trei moştenitori ai domnului Ştefan, a avut şapte copii: marele logofăt Nicolae, postelnicul Constantin, marele logofăt Alexandru (căsătorit cu o Golescu), Mihai Meletie, postelnicul Ion, Roxandra (căsătorită cu Teodor Balş) şi Grigore, paharnic, postelnic, agă şi preşedinte al Curţii de Casaţie.

Din căsătoria lui Alexandru Racoviţă cu Anca (născută Golescu, nepoată a lui Dinicu Golescu) au rezultat nouă copii. Ana, fiica mijlocie, s-a căsătorit cu medicul Carol Davila, alături de care a întemeiat un mic orfelinat pentru fete în casa ei din Dealul Cotrocenilor. „Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, şi-o luase singură, şi nu din simţământ de datorie, nu spre a-şi câştiga pâinea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele, îşi sacrificase ea tihna orelor sale de repauz; iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească, şi singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale“, scria Ioan Slavici. Drept răsplată, Ana a primit de la Elena Cuza, doamna ţării, 1.000 de galbeni pentru ridicarea unei noi clădiri, tot pe Dealul Cotrocenilor. A condus azilul timp de 12 ani. La 13 ianuarie 1874, a avut un sfârşit care a şocat toată elita Bucureştilor: în timp ce asista la o conferinţă a soţului său, Carol Davila, la Spitalul Colţea, Ana a avut un acces de friguri. Farmacistul Laboratorului de chimie din spital, zăpăcit de înaltul personaj care apărea în faţa ochilor lui, i-a administrat, în loc de chinină, un gram de stricnină. Adică şoricioaică. Ana a murit în chinuri groaznice.

I-a dus însă moştenirea mai departe fiica sa, Elena Perticari Davila, soţia lui Ioan Perticari. Aceştia au fost desemnaţi de Casa Regală pentru educarea prinţesei Elisabeta şi a prinţului Carol. Mai mult decât atât, la conacul său din comuna Izvoru, pe şoseaua Piteşti-Alexandria, generalul Perticari l-a instruit şi pe Carol al II-lea în arta mânuirii armelor.

 

Cum a ajuns Karl Marx părintele socialismului. Din dragoste, de Iancu Racoviţă

Ne întoarcem puţin la Mihai Racoviţă, beizadeaua ultimului domn racoviţean, Ştefan Racoviţă. Ultimul născut în familia sa, preşedintele Curţii de Casaţie Grigore Racoviţă, deci fratele lui Alexandru, s-a căsătorit cu Cleopatra (născută Brăiloiu, sora omului politic Constantin N. Brăiloiu). Fiii săi, Nicolae şi Iancu, au rămas în istorie datorită legendelor construite în jurul lor.

Foto: Ferdinand Lasalle

Nicolae Racoviţă (1835-1894) s-a însurat cu Despa Pepita Socolescu, fiica pitarului Iancu Socolescu şi a Sevastiei Aman, sora celebrului pictor Theodor Aman. El era din Craiova, făcuse studii juridice la Berlin şi avea doctorat în drept. De-a lungul vieţii, a fost ministru de Externe (1870), titular la Culte şi Instrucţiune Publică în cabinetul Ion Ghica (1872), preşedinte al Consiliului Judeţean Dolj şi primar al Craiovei. Mai era şi redactor la „Revista istorică“, editată de Alexandru Odobescu la Bucureşti, şi editor al săptămânalului „Nepărtinitorul“, jurnal politic şi literar. Ca urmare a relaţiilor de familie cu pictorul Theodor Aman, în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova au rămas cinci portrete reprezentând tot atâţia membri ai familiei Racoviţă.

Nicolae Racoviţă s-a stins la 3 martie 1894, la Roma. După moartea sa, Pepita s-a stabilit la Paris. Ea a murit în 1914, la Territet, în Elveţia, însă trupul său a fost adus la Craiova şi înhumat, alături de cel al soţului, în Cimitirul Sineasca. Mormântul lor este străjuit de un înger de marmură, realizat la Roma în 1894 de către sculptorul piemontez Giulio Monteverde. Lucrarea este o copie după cunoscutul „Înger al nopţii“, realizat de artist în 1885 şi aflat în cimitirul „Monumentale del Verano“ din Roma.

Telenovela din familia von Dönniges

Foto: Helene von Donniges

Fratele lui Nicolae Racoviţă, Iancu Racoviţă, a avut un destin aparte, departe de graniţele României. Vă spunem direct, că e o poveste de dragoste aici: coleg la Facultatea de Drept din Berlin cu Iacob Negruzzi, Iancu Racoviţă o cunoaşte pe Helene, fiica baronului Wilhelm von Dönniges, diplomat bavarez. Se întâmpla în ianuarie 1858, într-unul dintre saloanele reşedinţei de pe Tegernsee ale baronului, trimisul regelui Bavariei, Maximilan al II-lea, la Berlin. Helene recita balade şi poeme de Schiller. Nu-l respinge pe bărbat, dar nici nu-l primeşte. Îl lasă aşa, cum lasă aristocratele bărbaţii. Studiază împreună muzică şi franceză. Sunt nişte copii. După ce pictorul Wilhelm von Kaulbach le face un portret, Iancu al nostru se aruncă la picioarele fetei şi-o cere în căsătorie. Răspunsul e răvăşitor: dacă nu se va îndrăgosti şi dacă nu va deveni actriţă, ei bine, abia atunci îl va alege.

Până în momentul când îl cunoaşte pe Ferdinand Lassalle, considerat părintele socialismului german, fondatorul Partidului Muncitorilor Germani, din care s-a format ulterior Partidul Social-Democrat german. Cei doi se iubesc, vor să se căsătorească, însă dragostei lor i se opune însuşi diplomatul bavarez. Capul familiei o târăşte de păr pe tânăra Helene până în camera ei, iar o zi şi o noapte îi dă numai pâine şi apă. Socialistul evreu Ferdinand Lassalle, ca să-l înduplece, îi spune că e gata să se creştineze. Pe tatăl Helenei îl supărau însă ideile revoluţionare ale lui Lassale. În contextul tensionat de telenovela din familia von Dönniges, românul Iancu Racoviţă revine cu cererea în căsătorie pentru Helene, iar familia găseşte pretextul perfect pentru a-l îndepărta pe Lassalle. Mai mult: o sileşte pe fată să-i scrie iubitului că-l preferă pe român. Helene nu renunţase nicio clipă la iubitul ei socialist.

Şi nici socialistul nu se lasă: îl provoacă la duel pe cel pe care-l vrea drept socru. Cel care răspunde este însă curajosul român Racoviţă, altminteri un novice în mânuirea armelor. Duelul are loc într-o pădure de lângă Geneva, în Elveţia, în august 1864. S-a făcut schimbul de pistoale, numărătoarea paşilor, apoi s-a mai numărat până la trei. În acel moment, glonţul ieşit din pistolul lui Racoviţă îl nimereşte pe Lassalle în piept. Se pare că românul îndreptase arma în jos, nici nu ştia să tragă, însă reculul îi îndreptase ţinta. Lassalle moare. Helene e devastată. Se desparte de logodnicul său oficial pentru câteva luni,

„Ce extraordinar mod de a muri!“, îi scria Engels lui Karl Marx, la 4 septembrie 1864, imediat după aflarea morţii lui Lassalle. „Acest aşa-zis Don Juan se îndrăgosteşte de fiica unui ambasador bavarez şi vrea s-o ia de soţie. Apoi are de a face cu un pretendent respins al doamnei în chestiune – care, întâmplător, este un escroc din România – şi face în aşa fel încât să fie împuşcat mortal de rivalul său. Asta nu putea să i se întâmple decât lui Lassalle, datorită caracterului său unic, parţial evreu, parţial cavaler, parţial clovn, parţial sentimental. Cum a putut un politician de calibrul lui să se lase împuşcat de un aventurier român?“, continua Engels, arată Andrei Oişteanu în „România literară“. Karl Marx a admis că Lassalle a murit „în triumf, ca Ahile“, dar n-a fost în stare să-l numească prieten pe fostul său rival. În scrisoarea de răspuns către Engels, Marx îl numeşte pe Lassalle „duşmanul duşmanilor noştri“.

Lună de miere la Băile Herculane

În cele din urmă, Iancu Racoviţă şi Helene se reîntâlnesc, iar femeia pare să-l ierte – ba chiar îl însoţeşte la moşia din Oltenia, deservită, se spune, de nu mai puţin de 630 de servitori ţigani. În iulie 1865, cei doi se căsătoresc la Ezra, în Oltenia.

În memoriile Helenei, descrierea momentului seamănă cu o poveste de groază: se pare că, din senin, s-a stârnit o furtună puternică, iar unul dintre copacii sădiţi de Grigore şi Cleopatra Racoviţă la naşterea celor doi fii ai lor a fost spintecat de un fulger. Era chiar copacul mirelui! Luna de miere şi-au petrecut-o, precum urmaşii lor de speţă proletară, la Băile Herculane. De acolo, s-au întors la Craiova, unde Iancu Racoviţă i-a pozat lui Theodor Aman pentru un portret. Cei doi călătoresc mult în continuare, numai că spre sfârşitul anului, Iancu se îmbolnăveşte grav. Helene spune că e tuberculoză. La 12 decembrie 1865, Iancu Racoviţă se stinge într-un hotel de lux din Bologna, Italia. Istoricii au rămas suspicioşi: teoria multora e că Helene l-ar fi otrăvit în semn de răzbunare. Iancu avea 22 de ani.

Povestea aceasta are însă o încărcătură un pic mai importantă decât momentele petrecute în Oltenia sau aiurea. Moartea lui Lassalle şochează, de fapt, întreaga Europă: sfârşitul intelectualului german a permis ca mişcarea socialistă germană, dar şi europeană să rămână în mâinile lui Karl Marx. Dacă este permis acest exerciţiu contrafactual, putem spune chiar că socialismul ar fi păstrat un caracter mai naţional şi mai puţin internaţional dacă duelul de la Geneva ar fi avut un alt sfârşit. Dar nu a avut. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările