SERIAL Boieri mari, Episodul 10: Familia Callimachi. Scarlat, sânge de boier, minte de comunist

Scarlat Callimachi, „Prinţul Roşu“. FOTO ANIC - Fondul 95

Scarlat Callimachi n-a fost niciodată un personaj comod, uşor de descoperit. Avea averi şi era boier mare, dar ajunsese comunist. Absolvise Dreptul la Paris, dar pleda mai mult în gazete. Era poet şi eseist, dar îşi folosea talentul în slujba propagandei inspirate de bolşevici. Era activ în aripa Lupu a Partidului Ţărănesc, dar îşi consuma energia sprijinind micul partid al comuniştilor, aflat în ilegalitate.

Dacă, până la 18 ani, locuia cu mama sa în Bucureşti, pe strada Batiştei, nr. 31, după majorat a fost obligat să se mute şi i s-a fixat o rentă lunară fixă. Motivul se regăseşte în rapoartele Siguranţei de la Arhivele Naţionale: se pare că tânărul cheltuise prea mulţi bani „în mod dezonorant“. Viaţa i s-a aşezat însă în 1926, la 30 de ani, când s-a căsătorit cu artista Dida Solomon, fostă societară a Teatrului Naţional din Bucureşti. Atras de lumea teatrului, în 1927, chiar a înfiinţat Teatrul Alhambra, care şi-a schimbat numele în „Teatrul Fantasio“ după ce e preluat de artistul Puiu Iancovescu.

În interbelic, Callimachi i-a sprijinit puternic pe comuniştii din România. A condus ziarul „Clopotul“, săptămânalul tipărit în 1.000 de exemplare la Botoşani, pe strada Lemnăria Veche, nr. 12. Deşi scopul asumat al „Clopotului“ era de a lupta contra fascismului şi hitlerismului, rapoartele Siguranţei din anii ’30 arătau că publicaţia era, de fapt, o tribună a comuniştilor. De pildă, Scarlat Callimachi era numit în articole „un prinţ de stânga“, ca urmare a convingerilor şi a susţinerii sale pentru comuniştii aflaţi în ilegalitate.

Prinţul era destul de vizibil şi în activităţile de propagandă: agenţii Siguranţei raportau, de pildă, că la 1 decembrie 1933, acesta înnoptase la vestitul restaurant „Dărângă“ din localitatea Ştefăneşti. Scopul: distribuirea celei de-a 22-a ediţii a suplimentului „Clopotul“. Nu e doar atât. Deşi era tipărit în fundul Moldovei, „Clopotul“ ajungea şi în sânul organizaţiilor studenţeşti din Bucureşti şi avea chiar puncte de distribuţie în Capitală. Articolele făceau apologia mişcărilor muncitoreşti – în special, erau elogiaţi ceferiştii de la Griviţa, după greva acestora din ’33 –, şi aduceau critici vehemente regelui, politicienilor şi instituţiilor vremii. Textele erau însă scrise din perspectiva propagandei comuniste, uneori moderată, mereu prezentă. „Ceasul a sunat, babilonul burgheziei stă gata să se prăbuşească“ sună un titlu din 29 iunie 1933, ales aleatoriu, căci nu insistăm.

Oricum, Callimachi era ziarist vechi. Debutase în publicistică drept critic teatral, dar ajunsese repede reporter politic, semnând chiar şi la revista „Opinia Publică“, condusă de Octav Livezeanu, şi el simpatizant comunist. Se pare că microbul ziaristicii îi fusese insuflat de prietenul său, Dinu Cocea. Ce să mai, e vorba despre grupul celor mai vocali intelectuali „roşii“ din Moldova, căci în „Clopotul“ semna chiar şi Petre Constantinescu-Iaşi, şi A. Florian, cunoscuţi militanţi de stânga.

Pentru propaganda cu iz bolşevic, prinţul roşu a fost trimis de mai multe ori în judecată, a plătit amenzi serioase – motiv pentru care, uneori, ziarul îşi suspenda apariţia din lipsă de fonduri – şi chiar a făcut închisoare timp de un an. Procesul finalizat cu condamnare a fost subiect de presă pentru toate publicaţiile vremii. Astfel aflăm că Scarlat Callimachi era un cetăţean cu talie mijlocie, părul dat peste cap, sprâncene castanii închise, faţa rotundă, ochii albaştri, frunte rotundă, nas lung, gură mijlocie şi bărbie ascuţită. Un domn.

Printre principalii intelectuali comunişti în rândurile partidului comunist se numără şi Scarlat Callimachi – cunoscut în mişcare sub numele de «Prinţul». Rolul încredinţat acestuia de mişcare a fost întotdeauna acela de a ţine legătura cu cercurile bine informate din jurul diferitelor personalităţi străine.   notă a Siguranţei din 12 februarie 1941

„Sunt cuminte şi n-am nicio metresă“

Un gentleman a fost şi când soţia sa a plecat la Paris, la finalul anilor ’30. Din Bucureşti, bărbatul i-a trimis acesteia mai multe scrisori pasionale. Spicuim câteva cuvinte, mai alese: „Pussy, te doresc mult, mult de tot şi nu te voi minţi. Ieşti nevasta mea iubită, amanta mea perfectă şi marea mea camaradă. Je te veux, je veux ta peau, ton cou, ton cul... Semnat: Carlo“. Sau chiar mai tandru: „Sunt cuminte şi-ţi rezerv tot ceiace inima mea are mai bun. Nopţile mă scol şi mă gândesc la tine. Mă tulbură tot felul de viziuni. Îţi doresc corpul şi îl văd aproape de mine şi simt organul mărit, gata de a pătrunde în acea mică... adorabilă. Îngrijeşte-te, mănâncă bine, fă-te frumoasă, căci vreau să regăsesc mica şi frumoasa mea Dida, metresa corpului şi sufletului meu. [...] Pe tine iubita mea te iau adesea în braţe şi te mângâi din depărtare. Sunt cuminte şi n-am nicio metresă. La Botoşani n-am făcut nimic nici cu vecina, nici cu alte femei. Sunt al tău bărbat, te sărut prelung“. Sau chiar şi mai tandru, tandru de tot: „Te cuprind în braţe şi-ţi mângâi frumosul tău corp. Cât aş vrea să-l am şi să mă bucur cu tine. Suntem atât de strâns legaţi unul de altul. Sărut îndelung buzele tale, mica ta pi...ice (în textul original, aşa cum i se zice în popor) şi pe sânii tăi. Sărut mica şi adorabila ta găurică care se ascunde între puternicele tale fese. Al tău, Carl sau Corby. P.S. Rupe toate aceste scrisori“.

Dar Callimachi era un luptător: când „Clopotul“ a fost închis de autorităţi, în presa din Botoşani, cu acoperire naţională, a apărut „Clocotul“. Când „Clocotul“ a fost domolit, a răsărit „Raza“, menită să întreţină agitaţia comunistă. Publicaţia protesta faţă de arestarea comunistei Ana Pauker sau a lui Dimitrie Ganev, comunist şi el. De fapt, totul era un joc de-a şoarecele şi pisica: când strălucirea „Razei“ a fost oprită de autorităţile interbelice, Callimachi a adus „Soarele“ în publicistica moldavă. Au urmat „Valul“, „Horia“, „Glasul Nostru“, „Torţa“. Iar gazetăria propagandistică era dublată de apariţia mai multor broşuri ideologice cu acelaşi scop. La distribuirea acestora participa şi Lotty Foriş, soţia lui Ştefan Foriş, ultimul lider al Partidului Comunist din România.

Domiciliu forţat în inima Capitalei

În ’40, Callimachi a mai fost arestat o dată şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc şi apoi la Caracal. Este eliberat însă în ’41 cu aprobarea generalului Ion Antonescu, acelaşi care-i permite să-şi mute domiciliul obligatoriu din Botoşani în Capitală, pe bulevardul Regina Elisabeta, nr. 95B. În vara aceluiaşi an, agenţii Siguranţei i-au interceptat însă mai multe convorbiri şi întâlniri cu sovieticii de la Legaţia URSS. Agenţii rezumau perfect rolul boierului pentru partid: „Printre principalii intelectuali comunişti în rândurile partidului comunist se numără şi Scarlat Callimachi – cunoscut în mişcare sub numele de «Prinţul». Rolul încredinţat acestuia de mişcare a fost întotdeauna acela de a ţine legătura cu cercurile bine informate din jurul diferitelor personalităţi străine. Ca spre pildă ziarişti, legaţii etc. Sau cercuri burgheze-anticomuniste româneşti printre care mişcarea n-ar fi avut altă posibilitate de a se informa. Scarlat Callimachi fiind deasemenea bine cunoscut în cercurile stângei franceze i s-au încredinţat în trecut diferite misiuni la congresele şi reuniunile ce se ţineau la Paris, unde a desfăşurat o amplă activitate comunistă. [...] În acest timp s-a dovedit a fi avut o atitudine pe care partidul comunist a apreciato ca fiind justă“, arată o notă 12 februarie 1941.

După război, Callimachi devine liber. Ce face cu libertatea? Mai întâi face campanie pentru „tovarăşul de drum“ Mihai Ralea, e numit secretar la Secţia Presă al Asociaţiei ARLUS, militează pentru condiţiile dezastruoase ale armistiţiului cu URSS, îi atacă în presă pe Ion Mihalache şi pe Iuliu Maniu, participă la deschiderea librăriei Cartea Rusă, devine membru în Comisia de epurare a presei, laudă constituţia stalinistă şi intră în lumea afaceriştilor, cele mai importante „societăţi“ numindu-se Fruco şi Pral. În ’48, e numit director al Muzeului Româno-Rus. Toate acestea îi garantează o bătrâneţe liniştită, chiar dacă este, treptat, marginalizat din politica mare, bolşevică.  Moare la 2 iunie 1975 şi e înmormântat la cimitirul Bellu din Capitală. ;

Cei patru Callimachi încoronaţi

Familiei Callimachi i se datorează, printre multe altele, şi traducerea în limba română a uneia dintre cele mai disputate ediţii a Bibliei – ediţia lui Dumitru Cornilescu (1891-1975). S-a întâmplat aşa: pe când era încă student la teologie, Cornilescu a tradus mai mult pentru sine Evanghelia după Matei. A continuat apoi cu alte tratate, articole de revistă, broşuri şi chiar un calendar cu cugetări creştine pentru fiecare zi a anului. Cele 365 de cugetări au ajuns şi la prinţesa Rallu Callimachi, soţia preşedintelui Camerei Conservatoare a României din acea vreme, Alexandru Cantacuzino Paşcani. Rallu Callimachi este sora lui Alexandru Callimachi, tatăl prinţului roşu Scarlat Callimachi, căsătorit cu Maria Vernescu.

Foto: Ioan Callimachi

În fine, Rallu Callimachi s-a întâlnit cu Cornilescu şi au convenit să facă o nouă traducere a Cărţii Sfinte. Ea a sprijinit lucrarea cu o sumă importantă de bani, moştenită de la mama sa. În mai puţin de cinci ani, lucrarea a fost terminată. Călugărul Cornilescu, absolvent de Teologie, dar fără parohie, căci nu era căsătorit, s-a refugiat la moşia prinţesei din Stănceşti, Botoşani, unde a lucrat în legea lui. Prima ediţie a apărut în 1921. Astăzi, lucrarea este criticată de cultul ortodox, dar îmbrăţişată de evaghelişti. În perioada de glorie a tipăriturilor, Biblia lui Cornilescu a fost distribuită cu ziarul „Adevărul“.

Foto: Grigore Callimachi

Fratele prinţesei Rallu şi al lui Alexandru Callimachi, Ioan Callimachi, a fost şi el o personalitate a vremii. Despre soţia sa au rămas însă mai multe mărturii, căci femeia făcea parte din anturajul restrâns al reginei Maria şi avea, la rândul ei, o istorie de familie de câteva sute de ani. E vorba de prinţesa Ana-Maria Callimachi, născută Văcărescu, vara celebrei Elena Văcărescu. Viaţa prinţesei este redată în detaliu în autobiografia cu titlu sugestiv „Lumea era toată a mea“, publicată în 2015 la editura Corint. Cartea a fost scrisă în exil, în Marea Britanie, unde prinţesa s-a refugiat din 1940 şi unde, până atunci, fusese ataşată de presă a legaţiei noastre la Londra. Poveştile, tipărite pentru prima dată în 1949, la Londra, sunt împănate cu o mulţime de detalii ale vieţii extravagante şi strălucitoare a celor mai bogaţi oameni din România de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Fiica prinţesei, Roxane (Pussy) Callimachi a fost infirmieră la Crucea Roşie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe frontul din Rusia.

Zenaida, boieroaica apărată de ţăranii răsculaţi

Continuăm pe firul ascendent al arborelui genealogic: tatăl prinţesei Rallu, al lui Alexandru şi al lui Ioan Callimachi, pe numele său Theodor Callimachi, căsătorit cu Zenaida Moruzzi, au fost martori implicaţi ai răscoalei ţărăneşti de la 1907, care a început de la Flămânzi, lângă dealurile Stănceştilor, unde aceştia aveau conacul. Nepotul lor, Dimitrie Callimachi, fiul prinţului comunist, povestea deunăzi: „Răsculaţii au ajuns şi pe dealurile Stănceştilor. Zenaida Callimachi stătea singură, fiind văduvă, în conacul de la Stănceşti. Dar nu i s-a atins un pai din întregul conac, pentru că a fost apărată de ţărani. Ţăranii cunoşteau sufletul ei mare. Ea a contribuit şi la refacerea şi păstrarea acestei biserici, a făcut şcoala din sat, a întreţinut-o, avea o mulţime de fini printre săteni. Focurile răscoalei ardeau de jur împrejur, dar castelului şi bunicii mele nu i s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, a fost stimată şi apărată de toţi oamenii din sat!“. Theodor, primul ambasador al Principatelor la Belgrad, şi soţia sa, Zenaida, sunt îngropaţi într-o frumoasă capelă de familie, în sat, în Stănceşti. Tot acolo e îngropat şi tatăl lui Theodor, Alexandru Callimachi. Bărbatul a fost căsătorit cu Maria Cuza, soră cu tatăl domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Foto: Alexandru Callimachi

Ascendenţa familiei mai urcă însă încă patru generaţii, ajungând până în anul 1640, anul naşterii lui Vasile Călmaşul, latifundiar în Bucovina. Coborâm acum pe cealaltă parte a arborelui genealogic: Călmaşul a avut doi fii, Nicolae şi Theodor Callimachi, însă doar cel din urmă a avut urmaşi. Printre ei, Ioan Callimachi (n.1690-d.1780), primul domn al Moldovei din familie (1758-1761). Acesta studiase la Liov şi ajunsese mare dragoman la Constantinopol. Cunoştea latină, turcă, italiană, greacă şi franceză.

Alexandru Callimachi, domnul care se cerea mazilit

Ioan a fost înlocuit la tronul Moldovei de către fiul său, Grigore Callimachi (1761-1769). Bărbatul a fost decapitat la Constantinopol, la 9 septembrie 1769, în urma unei neînţelegeri financiare cu Marea Poartă. I-a succedat la domnie însă fratele său, Alexandru Callimachi. În timpul său, primul sediu al Universităţii din Iaşi a devenit palatul domnesc, „Palatul Callimachi“. Bărbatul a rămas cunoscut pentru că a mărit impozitul pe vadra de vin, pentru a putea satisface lăcomia turcilor. Domnia nu i-a priit: a cerut de trei ori Înaltei Porţi să fie mazilit, însă otomanii au acceptat abia în 1799.

Foto: Scarlat Callimachi

Şi fiul acestuia, Scarlat Callimachi, a fost domn al Moldovei în trei „mandate“. Soţia sa, Smaragda, era fiica domnitorului Nicolae Mavrogheni. Soţul său a fost un luptător: în 1810, a căzut prizonier în timpul războiului ruso-turc şi ţinut în captivitate timp de doi ani. Şi-a reluat însă tronul în 1812 şi s-a implicat şi mai abitir în conducerea statului: a reorganizat administraţia şi a eliminat unele dintre dările considerate nedrepte. A introdus cartoful în Moldova şi a sprijinit şcoala lui Asachi. Dar, cel mai important, a adoptat cea mai bună legislaţie avută până la el: Codex Callimachi, primul cod de legi din Moldova, din anul 1817. Bărbatul a fost însă mazilit, pentru că era considerat omul ruşilor. Dus la Constantinopol, a scăpat de execuţie doar pentru că era considerat nebun. Timp de cinci luni, a condus chiar şi Ţara Românească, însă a fost înlăturat şi din acestă domnie din cauza izbucnirii revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821. A murit otrăvit în acelaşi an.

Fiica lui Scarlat Callimachi, Eufrosina, s-a căsătorit însă cu căpitanul de navă grec Nichifor Papadopol – a săvârşit o mezalianţă. Alexandru, unul dintre cei trei copii ai lor, era om de încredere al lui Vodă Cuza, ministru de Externe în vremea domniei acestuia şi membru al Academiei Române, ca recunoaştere a operei sale de istoric. Ramura „Papadopol-Calimah“ s-a perpetuat însă doar de-a lungul a trei generaţii cu acest nume. ;

O altfel de poveste cu prinţese

Prinţesa Eufrosina Callimachi, fiica domnitorului Scarlat Callimachi, cea care s-a căsătorit cu marinarul grec, este mătuşa bunicii jurnalistei Rukmini Callimachi (foto), româncă stabilită în America, nominalizată de şapte ori la Premiul Pulitzer. Născută Sichitiu, femeia a împrumutat numele Callimachi în cinstea familiei care a fost. Este fiica vitregă a matematicianului şi disidentului Mihai Botez. În redacţia ziarului „The New York Times“, pentru care este corespondentă, Rukmini Callimachi se ocupă de cel mai arzător subiect al momentului: Statul Islamic. Pe parcursul carierei sale, însă, jurnalista a câştigat o mulţime de premii pentru reportaje din toate colţurile lumii. În urmă cu exact şapte ani, Rukmini Callimachi a acordat un interviu ziarului „Adevărul“, text care, din motive încă neelucidate, nu a mai fost publicat. Interviul a fost acordat în limba engleză. Iată, readucem acum la viaţă aspectele biografice din acest interviu. Acelea de la început. Despre realizările profesionale, citiţi în presa străină. Rukmini Callimachi, cum ne place să spunem, românca din presa internaţională.

„Am plecat din România în 1979. Aveam 5 ani. Mama mi-a spus că vom merge în concediu la Paris. Mi-a spus să împachetez lucrurile preferate. Îmi amintesc că m-am dus în dormitorul meu de pe strada Vasile Conta, am luat cărţi, jucării, animale de pluş şi le-am îndesat într-o pungă mare de plastic. Era atât de grea, încât era pe cale să se rupă. Mi-am luat creioanele colorate şi le-am strecurat şi pe ele în plasă. Când m-a văzut mama, mi-a spus că mergem departe, aşa că nu putem avea un bagaj atât de mare. Mi-a spus că pot lua doar două jucării. Şi că trebuie să aleg cu atenţie. Până la urmă, am ales o păpuşă mare şi iepuraşul meu preferat. Am strecurat, însă, şi un elefănţel, pe care nu l-a observat nimeni. Un cunoscut i-a spus mamei că, dacă plănuieşte să plece din ţară, ar fi bine să cumpere un lucru scump, astfel încât vecinii să creadă că se va întoarce. Îmi amintesc că a venit acasă cu un televizor foarte mare! Era mult mai mare şi mai modern decât cel pe care-l aveam noi. L-am instalat în sufragerie. Câteva zile mai târziu, am plecat cu trenul. Eu, mama şi bunica mea. Tata a rămas, pentru a elimina orice suspiciuni.

Am primit statut de refugiaţi în Elveţia. Nimeni nu mi-a spus că nu suntem în vacanţă, că asta e, de fapt, viaţa noastră. Îmi lipseau tata şi prietena mea, Ilinca. Dar viaţa mea se schimbase complet. În România, copilărisem într-o famlie extrem de iubitoare. Mă jucam fotbal cu verişorii mei pe străzile de la Cotroceni, mergeam cu tata la Sinaia, la schi. Mergeam la grădiniţă, la Casa Universitarilor. Îmi amintesc că o educatoare germană, Frau Ani, m-a învăţat alfabetul pe o bancă, în parc. Mergeam la aniversările prietenilor mei şi făceam pregătiri de Crăciun, când tata Geo, un profesor universitar pensionar cu care împărţeam apartamentul, mă învăţa poezii.

În Elveţia, mă simţeam singură. Bunica s-a îmbolnăvit. Peste un timp, a fost diagnosticată cu cancer. Mama muncea foarte mult la o policlinică. După un an, a ajuns şi tata. Dar părinţii s-au despărţit. Încă ne mai făceam vacanţele împreună, dar ei se certau destul de des. Eram imigranţi – refugiaţi –, ne simţeam urmăriţi constant. Mama îşi cheltuia toţi banii pentu a-mi cumpăra haine frumoase, ca să arăt precum ceilalţi copii elveţieni de la şcoala privată unde învăţam. Dar niciodată nu era de ajuns. Nu ne puteam integra. Simţeam că mă compătimesc de fiecare dată când le spuneam că sunt din România.

Când aveam 9 ani, mama a decis că lucrurile nu merg bine deloc pentru noi în Elveţia. Am emigrat în Statele Unite. Lucrurile s-au schimbat din nou. De data asta, în mai bine. Eram, din nou, eu, mama şi bunica. Tata a decis să rămână în Lausanne, unde încă locuieşte. Am fost trimisă la o şcoală mică din Ojai, California. Într-o zi, profesoara ne-a dat temă să scriem o poveste. Îmi amintesc că eram foarte nedumerită. Să scriu o poveste? Pot eu să scriu o poveste? «Despre ce?», am întrebat. «Despre ce vrei tu», mi-a răspuns profesorul. «Adică, pot să scriu o poveste despre o prinţesă? Sau despre un palat?» A dat din cap aprobator. A fost o revelaţie. Niciodată nu credeam că pot scrie o poveste. Credeam că toate poveştile vin în cărţi gata scrise.“ 

Omul care a ridicat Catedrala de la Iaşi

Grigore Callimachi, fratele lui Ioan, primul Callimachi care a domnit peste Moldova, s-a aflat în fruntea Bisericii vreme de 26 de ani (1760-1786). Călugăr al Putnei, cuviosul a fost pentru multă vreme arhidiacon al Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, apoi mitropolit al Salonicului, până la chemarea în ţară a fratelui său. Este ctitorul Catedralei mitropolitane „Sf. Gheorghe“ din Iaşi, numită şi Catedrala Veche. A mai ridicat însă biserici în Câmpulung şi în Bucium.  Chiar dacă i se încredinţează arhipăstorirea Moldovei, Grigore Callimachi (Gavril, pe numele său de călugăr) se îngrijeşte şi de activitatea Academiei greceşti, al cărei epitrop este, precum şi de instruirea clerului. Astfel că susţine tipărirea, la Iaşi, a mai multor cărţi bisericeşti: „Evanghelia“ (1762), „Ceaslovul“ /1763, 1773, 1777), „Molitvelnicul sau Evhologhionul“ (1773, 1774, 1785), „Catavasierul“ (1778), „Îndreptarea păcătoşilor, adecă învăţătura cătră cel ce se pocăieşte, cum se cade să se ispoveduiască“ (1768), „Învăţătura creştinească pentru cei care voiesc a lua vreun cin din cele sfinte şi dumnezeieşti slujbe“ (1770), „Cathehisis sau în scurt Pravoslavnica mărturisire“ (1777), „Pravilioara în care să cuprind cele şapte Taine bisericeşti cu care să se deprindă preoţii, mai ales duhovnicii“ (1784).

Nu mai puţin adevărat este că, la 10 ianuarie 1770, a cerut la Sankt Petersburg readucerea sub jurisdicţia Mitropoliei de la Iaşi a teritoriilor din sudul ţării şi a Hotinului, anexate de Imperiul Otoman. Vecinii de la est îi aprobă cererea, iar situaţia durează până la încheierea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, în 1774. Gavril Callimachi s-a implicat în mişcarea de înlăturare a sistemului fanariot din Principate.

A murit la 20 februarie 1786 şi a fost înmormântat în pridvorul deschis al catedralei din Iaşi. Pe piatra sa funerară a rămas următoarea inscrpiţie în limba română, cu semne chirilice: „Supt aciastă piatră odineşte robul lui Dumnezeu, fericitul întru pomenire Gavriil Mitropolitul Moldaviei, frate după trup răposatului Domn Ioan Theodor Callimache, carele de metania sa au fost de la Sfănta Mănăstire Putna şi după ce au arhieratesit dintăi în scaunul mitropoliei Salonicului, în anul 1760 fevruarie 20, sau aşezat la scaunul mitropoliei Moldaviei unde au arhieratesit 26 ani. Au făcut bisărica sfăntului mare mucenic Georgie a mitropoliei, cu toate cele din lăuntru podoabe ale sale. La anul 1786 fevruarie 20, sa mutat la veşnicile lăcaşuri pe carele (Dumnezeu) săl odihnească şi împărăţiei sale săl învrednicească.“