Având în vedere situaţia neobişnuită din acest an, vă invit să facem o călătorie în timp, în 1924, la sărbătorirea memoriei lui Avram Iancu, la o sută de ani de la naşterea lui, un eveniment la care au participat: Regele Ferdinand, Regina Maria, Principele Moştenitor şi Principesa Ileana, Principele de Hohenlohe, Principesa Maria a Rusiei, cu Mareşalul curţii, Mitropolitul Primat, Arhiepiscopul Chişinăului, Gurie, Preşedintele consiliului de miniştri, membrii guvernului, Preşedintele Astrei cu membrii din comitetul central, generalul Averescu, generalul Presan, generali inspectori de armată, Octavian Goga, ca reprezentant al Academiei Române.

Sărbătorirea centenarului naşterii lui Avram Iancu a început sâmbătă, în 30 august, după prânz, primii oaspeţi fiind întâmpinaţi, cu o fanfară militară de Dr. Nerva Oncu, directorul desp. Baia de Criş al «Astrei». IPS Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, membru în comitetul central, a mulţumit în numele acestuia pentru buna primire.
 
Sâmbătă, 30 august, în Baia de Criş s-au întâlnit membrii din comitet cu preşedintele lor, dl. Vasile Goldiş, spre seară, în numele Astrei, depunându-se la mormântul lui Avram Iancu o frumoasă coroană din frunză de stejar, cu panglici tricolore.
 
 
Duminică dimineaţa, la ora 8, s-a dezvelit bustul lui Avram lancu şi placa comemorativă de la casa unde a murit eroul Apusenilor, apoi, la ora 10, a sosit trenul regal, aducând familia regală cu suita şi o mulţime de oaspeţi, la gara din faţa cimitirului Ţebea. Onorurile au fost date de o companie a regimentului 31 de infanterie, cu muzică,  M. S. Regele primind raportul generalului Papp, comandantul corpului VI de armată.
 
A urmat parastasul, oficiat de Mitropolitul Ardealului, asistat de 12 preoţi şi de corul studenţimii universitare din Cluj.
 
 
După slujbă, I.P.S Mitropolitul Ardealului, dr. Nicolae Bălan, a rostit următorul discurs festiv:
 
„Sire,

Mărită Doamnă,

Alteţe Regale,

Prea Sfinţiile Voastre,

Domnilor Miniştri,

Iubită preoţime şi iubit popor,

Ne-am adunat în jurul acestui mormânt pentruca să aducem prinosul de admiraţie, al nostru şi al întregului nostru popor, eroului naţional Avram Iaucu.

Ne plecăm frunţile înaintea mărimei sufleteşti a bărbatului, care sintetizând în fiinţa sa aspiraţiile după libertate ale poporului său, s’a făcut într’un mod atât de strălucit, cu jertfa vieţii sale, purtătorul lor.

Răsărit din pătura vânjoasă a ţărănimii noastre din munţi, Avram Iancu a rămas în contact neîntrerupt cu bătăile inimii acesteia. In sufletul lui, vibrând de durere la vederea suferinţii fraţilor săi, s’a trezit cu putere irezistibilă strigătul după libertate al strămoşilor. Căci acest strigăt isvorît din sentimentul superiorităţii noastre de rasă, care-şi reclama dreptul şi locul sub soare, n’a putut fi copleşit cu totul nici chiar in mijlocul celor mai apăsătoare asupriri din sufletele înaintaşilor noştri. Şi de câte ori Iancu, ieşind din casa părinţilor săi din Vidra de sus îşi rotea privirile pe culmile munţilor împrejmuitori, sufletul lui de vultur îşi luă sborul cătră acele înălţimi ale idealului poporului său, cari n’au putut fi strivite în obezile nedreptăţilor pământeşti.

Astfel pregătit prin toată predestinaţia moştenirilor seculare, n’a trebuit să sosească decât momentul potrivit pentruca eroul nostru să intre în gloriosul său rol.

Şi momentul sosi. Suflul ideilor de libertate din anul 1848, pornit din generoasele avânturi ale Franţei, s’a abătut şi asupra poporului de iobagi a Românilor din Ardeal. Un aier proaspăt de primăvară făcu să încolţească din nou nădejdea vie în îndreptarea sorţii lor. În asemenea clipe hotărâtoare poporul nostru a avut totdeauna inţelepciunea de lipsă ca să se întoarcă în adâncurile conştiinţii sale, să se mărturisească înaintea destinului său şi, regăsindu-se în întregimea aspiraţiilor sale, să-şi croiască drumul de urmat în viitor.      '

Aşa a fost şi atunci. Programul vestit în auzul lumii întregi, pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj, n’a fost numai o creaţiune a purtătorilor de cuvânt din memorabila zi de 3/15 Mai, ci a fost plămădit din suferinţele şi frământările, din aspiraţiile şi revendicările celor 40,000 de ţărani, cari erau prezenţi acolo şi ale tuturor fraţilor lor, pe cari îi reprezentau în impunătoarea adunare.

Iancu eră de faţă, în fruntea Moţilor săi, împrăştiind prin cuvântul său hotărât şi prin puterea cuceritoare a personalităţii sale entuziasm şi încredere.

El vedea limpede, că numai prin luptă şi jertfă putea fi dusă la izbândă marea cauză a neamului. Şi n’a stat un moment la îndoială cu privire la ceeace eră de făcut.

Întors în munţi el chemă în jurul său poporul şi-l organiză. La sunetul de alarmă al tulnicelor de prin toate satele şi ascunzişurile munţilor se adunară roiuri de ţărani împrejurul viteazului lor căpitan, sub ordinele lui se formă «loagărul» şi se trezi vitejia străbună. Uneltele de lucru — aceste nedespărţite tovarăşe de robie ale ţăranului — se prefăcură dintr’o-dată în arme de luptă, ca să-şi apere «sărăcia şi nevoile şi neamul». De aici înainte şi până la înfrângerea vrăşmaşului, viaţa lui Iancu n’a fost decât un şir neîntrerupt de lupte şi biruinţe glorioase.

Nici sfârşitul tragic al lui Horia, nici mulţimea duşmanului, nici lipsurile şi mizeriile de tot felul n’au fost în stare să-i înfrângă curajul şi să abată din calea biruinţelor sale pe acest mare suflet de viteaz. Atunci s’a dovedit, că dragostea de neam e cea mai înaltă şcoală a strategiei, iar spiritul de jertfă şi devotamentul cătră dreptatea cauzei apărate sunt arme mai puternice decât plumbul puştilor şi decât oţelul tunurilor. Hatvani, Kemeny, Vasvâry şi toţi cari au încercat ori au reuşit chiar să pătrundă pentru o clipă în cetatea munţilor, s’au izbit de vitejia dârză a lui Iancu. Ca şi în vremile cele grele ale trecutului, aşâ şi de data aceasta, - munţii au fost adăpostul sigur şi cuibul din care şoimii Moţilor lui Iancu n’au putut fi scoşi. Iar tovarăşii lui de luptă— ca şi de altfel ai tuturor eroilor noştri naţionali — au fost cu deosebire preoţii. Cu crucea şi cu spada deopotrivă îşi apărau păstorii turma cu ale cărei nevoi s’au ştiut face una în toată bună vremea. Această împrejurare a stors de pe buzele poporului versul:

Sus pe vârful dealului.   

In tabăra lancului

De trei zile, de trei nopţi

Cânt’o sută de preoţi

Şi se roagă şi se ’nchină

Pentru tabăra română.

Numele lui popa Balint, popa Groza, popa Vlăduţ, Fodorean, Gomboş şi a celoralalţi slugitori la altarul neamului din vremea aceea, vor rămânea nedespărţite de a lui Iancu şi de luptele lui. De sigur şi anturajul acesta de «preoţi cu crucea în frunte» îi va fi inspirat încrederea neînduplecată în izbânda finală a cauzei pentru care luptă. Câtă revărsare de avânt eră în această luptă o dovedeşte şi faptul că duşmanii lui Iancu nu odată au ajuns la acel punct de groază şi desnădejde, care li-a stors admiraţia pentru «popii» luptători în tabăra eroului nostru. El însuşi a fost un luptător creştin, cu credinţă în dreptatea cea sfântă a lui Dumnezeu, pe care a voit să o coboare în mijlocul poporului său. La realizarea acestui ideal al său Iancu nu s’a pus la adăpost pe sine, jertfind numai pe alţii, ci a purtat el însuşi mai mult decât oricine povara sufletească şi trupească a marelui gând ce-l însufleţea.

Iancu nu eră omul, care să se oprească la jumătatea drumului când eră vorba de fericirea neamului său. Astfel el nu s’a ocupat numai de soarta Românilor ardeleni, ci în sufletul lui a existat concepţia independenţii naţiunii întregi şi idealul unităţii naţionale, pe care o avem astăzi. In tabăra lui din munţi venise boierul Golescu şi înflăcăratul istoric Bălcescu care purta în mintea sa planul istoriei lui Mihai Viteazul şi credinţa în reînvierea unităţii tuturor Românilor. Cum îşi vor fi destăinuit unul altuia sufletele aceşti mari Români, arzând de dragoste pentru binele neamului lor!

Dar cu cât mai mare-i era avântul cu care s’a aruncat în luptă şi cu cât mai sinceră-i eră încrederea în dreptatea cauzei pe care o apără, cu atât mai amară a fost desamăgirea ce a îndurat-o pe urmă nobilul suflet al lui Iancu. Se pare că aşa este întocmită rânduiala morală în lumea aceasta, ca jertfa nu prin răsplată omenească să triumfe, ci prin sămânţa, pe care ea o aruncă şi o face să rodească în suflete. Şi jertfa lui Iancu rodi. Dintr’ânsa se alimentă, ca dintr’un izvor cu apă întăritoare, conştiinţa, naţională, care avu să reziste împotriva ingratitudinei împăratului dela Viena şi a năpăstuirii ungureşti — până în ceasul în care sosi şi pentru toţi dreptatea izbăvitoare a Iui Dumnezeu. Minunată este arătarea aceasta a dreptăţii în istorie: Cum răsplăteşte ea suferinţa şi face să rodească jertfa!

Iată, la o sută de ani dela naşterea marelui erou, în triumfătoarele accente ale marelui «Astăzi cu bucurie, Românilor veniţi!», ne-am adunat din toate unghiurile patriei să-i aducem, la mormântul lui, vestea cea bună a libertăţii şi a întregirii neamului! Şi iată gloriosul nostru Rege liberator, care a prezidat marea jertfă a izbânzii, îi aduce prinosul recunoştioţii, care i-a fost refuzat în viaţă. Pătrunşi de emoţia acestei clipe înălţătoare, Vă rugăm, Majestate, să primiţi omagiul dragostei şi a profundului nostru devotament ce Vi-l păstrăm ca împăratului dreptăţii noastre!

Duhul Iui Iancu rămână de-a pururi în inima poporului nostru, ca o întărire pentru cei şovăielnici, ca o neînfricată împintenare spre jertfă a tuturora şi ca o călăuză bună în vremile grele de cari nu este scutită soartea nici unui popor. Cu el să ne umplem inimile şi inchinându-ne înaintea umbrei marelui erou, să-i zicem:

Iancule mare,

Bravule, tare,

Cu noi să fii!”

Ministrul cultelor şi artelor, Alexandru I. Lapedatu, a urmat în lista oratorilor festivi, rostind următoarea cuvântare:
 
„Sire,

Luminată Doamnă,

Alteţe Regale,

Domnule preşedinte al consiliului,

Prea Sfinţiţi părinţi,

Domnilor şi Fraţilor!

Abia a trecut o jumătate de veac de când s’a stins, în pământul pe care stăm azi, cu respect şi admiraţie, sufletul zdrobit prin decepţii şi suferinţe al celui mai de seamă reprezentant al generaţiunii de revoluţionari români ardeleni dela 1848, al lui Avram Iancu — şi iată că idealul pentru care el a luptat, cu eroism fără de seamă, libertatea naţională şi independenţa politică a Românilor din Transilvania, a fost ajuns. Şi a fost ajuns aşa cum il afirmau chiar şi conducătorii poporului nostru dela jumătatea secolului trecut, adecă pentru tot neamul, dela Nistru până la Tisa.

Ce mari şi epocale evenimente şi prefaceri într’un timp relativ atât de scurt, săvârşite numai prin opera pricepută şi continuă a trei generaţiuni succesive de luminaţi şi inimoşi patrioţi, cari, deşi despărţiţi prin graniţe politice, au lucrat totuşi într’un cuget şi-o simţire, cu devotament şi încredere, pentru dobândirea aceloraşi bunuri comune şi aceloraşi năzuinţe ideale, operă la care s’a adăogat apoi jertfa de sânge pe care neamul întreg a adus-o pe altarul patriei mume, atunci când ceasul acţiunii răsboinice pentru realizarea unităţii noastre naţionale a sunat.

Azi idealul pe care legionarii dârji şi viteji ai lui Avram Iancu îl coborâseră neîmplinit în mormântul amarnicei lor decepţiuni şi pe care l-au râvnit cu pasiune toţi ceice s’au pus în slujba lui de atunci încoace, este o realitate — o măreaţă şi definitivă realitate, iar vremea prorocită a apoteozei de recunoştinţă pentru nemuritorul Erou al luptelor de libertate naţională ale poporului român ardelean, a sosit...

Iată de ce, la mormântul acesta, spre care gândul nostru s’a îndreptat, cu mândrie şi încredere, ori de câteori am fost la încercare, ca spre un liman mântuitor, de întărire şi speranţă, la mormântul acesta ne găsim, azi, cu toţii, fii ai patriei române mărite şi reîntregite — Basarabeni, Bucovineni şi Moldoveni, Dobrogeni, Munteni şi Olteni, Ardeleni, Bănăţeni şi Ungureni — să aducem, în frunte cu însuş gloriosul nostru Suveran, prinos de evlavie şi de preamărire: Celui ce-şi doarme, acum, desigur, liniştit şi mulţumit, somnul de veci aci, — celor ce l-au urmat în luptele crunte pentru desrobirea neamului, eroi vechi şi eroi noui, — brave populaţiuni din care el se trage, Moţilor aprigi şi neînfrânţi, şi tuturor celor ce au contribuit, cu jertfa vieţii lor, la realizarea aievea a idealului nostru naţional.

Manifestaţia aceasta, de înalt înţeles sufletesc, are un întreit caracter. E mai întâiu un act de pietate şi recunoştinţă, pe care naţiunea îndatinează să-l aducă tuturor alor săi ce au luptat şi s’au sacrificat pentru dânsa şi cu deosebire celorce au contribuit mai mult cu fapta lor înţeleaptă ori acţiunea lor răsboinică la pregătirea zilelor de mărire pe cari le-am apucat. E apoi o afirmare a conştiinţei de solidaritate, pe care neamurile trebue să o aibă pentru interesele de ordin moral şi naţional şi faţă de cari toţi ai lor, fără deosebire, trebue să fie nedespărţiţi. E, în fine, încă un prilej de cult patriotic, de pe urma căruia să se poată câştigă mai multă încredere şi mai multă iubire reciprocă între ceice se închină aceloraşi altare şi proslăvesc pe aceiaşi eroi.

Din astfel de preocupări, simţite, negreşit, de toţi cei buni şi sinceri, a izvorât necesitatea organizării acestor mari serbări naţionale pentru comemorarea centenarului naşterii lui Avram Iancu, — serbări cărora guvernul, ca reprezentant al intereselor de cari vorbeam, a ţinut să le dee toată însemnătatea cuvenită, pentraca prin cultul marelui revoluţionar al Munţilor să se impună întregei conştiinţi publice româneşti, — pentruca populaţia în mijlocul căreia a crescut să ajungă a fi cât mai bine şi mai general cunoscută, cu rolul pe care l-a avut în conservarea, cu îndârjire, a rosturilor vieţii sale specifice, cu virtuţile sale răsboinice, cu extraordinara sa putere de rezistenţă şi cu vestiţii săi conducători revoluţionari şi martiri naţionali, — pentruca, în fine, locurile aceste minunate, cu reminiscenţele lor istorice şi frumuseţile lor naturale, să ajungă a fi locuri de pelerinagiu naţional, în cari sufletele să se îmbogăţească şi să se desfăteze în acelaş timp.

Pentru aceasta s’au făcut, în colaborare cu «Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român», cu distinsul şi meritosul ei preşedinte, care a dovedit şi cu această ocazie că ţine să contribue la opera de cultură şi de educaţie naţională a iluştrilor săi predecesori, s’au făcut, zic, lucrări şi s’au ridicat monumente, cari să perpetueze unele chipuri şi tradiţii scumpe nouă, să arate altele, grija şi respectul ce trebue să avem pentru locurile unde au petrecut şi pentru mormintele unde odihnesc cei binemeritaţi dela patrie şi naţiune şi să păstreze, altele, tot ceeace poate da cunoştinţa şi intuiţia lumei speciale a Moţilor şi evenimentele revoluţionare petrecute aci, în Munţii Apuseni ai Transilvaniei, în anii 1848— 1849, pentruca astfel pelerinii să aibă Ia îndemână mijloace de informaţie cât mai bogate şi mai preţioase asupra oamenilor şi faptelor prin cari ei s’au ilustrat şi au rămas în istoria neamului.

Dar lucrările şi monumentele acestea mai au o menire: să rămână pentru cei viitori mărturii vii şi grăitoare ale sentimentelor de admiraţie pe care generaţia de azi, a României întregite, le are şi le cultivă pentru nemuritorii săi înaintaşi, — sentimente, pe cari, ţinând să le mai mărturisească odată guvernul ţării, prin glasul meu, salută cu respect umbra glorioasă a marelui erou şi se închină cu pietate mormântului său, preamărind în acelaş timp virtuţile, afirmate prin veacuri, ale populaţiunei, care a dat neamului românesc, acum o sută de ani, pe cel mai ilustru fiu al munţilor — pe Avram Iancu.

Onoare şi glorie amintirii lui”

Al treilea orator a fost reprezentantul tinerimei universitare, dl. Buta:

„În evoluţia sufletească a mulţimilor smerite, legate de glie prin lanţurile iobăgiei, apariţia luminoasă a unei figuri legendare este întocmai ca o străfulgerare de-o clipă in întunericul nopţii, este un luminiş de raze în lumea nădejdilor ce se aprind în pragul schimbărilor mari...

Pentru a descifra cu folos pentru vremile noastre faptele unei asemenea figuri eroice, simţi — fără să vrei — lipsa de putere a cuvintelor de ocazie, simţi, că pentru a redă viu vâltoarea de lumină din jurul unui răsvrătitor al energiilor populare se cer peană fermecată şi slove de foc. La vârsta noastră, a tinerilor, aprecierea dreaptă a faptelor eroice nu coboară în ascuţişul condeiului nostru neîndemânatic prin aplicarea rigoroasă a judecăţii istorice la evenimentele unui timp dat; noi ne apropiem de marii noştri răposaţi prin acele elemente de transmisiune sufletească misterioasă, cari singure te pun în legătură organică cu frământările vieţei naţionale din trecut. In adevăr, oamenii mari, oamenii unei naţiuni întregi, nu trăiesc în veci prin păstrarea lor în vrafurile prăfuite ale arhivelor subvenţionate de stat — documentele spun uneori aşâ de puţin! — ci prin pătrunderea lor pe calea moştenirilor sufleteşti în alvia profundă a sufletului-naţional, care uneşte şi trebue să unească toate izvoarele vieţii din trecut.

Românimea de pretutindeni, setoasă de cât mai multe acte de dreptate, întârziate de vitregia vremilor trecute, a alergat azi la monumentul aceluia, care fără zăbavă prea multă, poate fi numit temperamentul revoluţiei noastre dela mijlocul veacului trecut, la mormântul neuitatului erou naţional Avram lancu. Închinarea naţiunei întregi la mormântul celui dispărut are, fără îndoială, o îndoită semnificaţie: Se săvârşeşte prin aceasta un act de recunoştinţă naţională, pe care-l datorăm de mult unui mucenic al ideii naţionale, iar acest act e în acelaş timp şi un prilej de fericite îndemnuri pentru timpurile de faţă.

Făcând parte din prima generaţie de cultură a Ardealului desrobit, pe care conducătorul real al răzmiriţii a dorit-o aşâ de mult după potolirea patimilor revoluţionare, voi încercă să arăt fapta omului în toată mărimea ei prin mijloace cari nu duc nici odată dincolo de scop: prin înţelegere şi iubire, căci acestea sunt elementele de legătură între generaţiile cari se succed.

Cum a ajuns feciorul de ţăran din Vidra să răscolească instinctul de apărare al mulţimilor şi să pătrundă în atelierul fermecat al poeziei populare, care selecţionează, aproape fără posibilitate de revenire, valorile naţionale?

Născut pe malul Arieşului tumultuos şi limpede, aici în creerul munţilor, unde nu se poate trăi superficial şi trecător, «Avrămuţ», fiul primarului Alexandru lancu, care purtă «şerpar cusut cu fir de aur», ducea cu sine la şcoala ungurească acea fisionomie a copiilor naturii, pe cari se puteau altoi uşor principiile nestrămutate ale dreptului natural.

Suflet de esenţă, nu de amănunte, el trecu repede dincoio de înţelegerea ideilor, făcând dintrânsele idei forţe, aplicându-le adecă la împrejurările de viaţă speciale ale patriei sale înguste cu aceea violenţă de temperament caracteristică oamenilor mari, cari nu se mulţumesc ca o simplă cucerire spirituală, cari văd în idee: mişcare, prilej de descărcare imediată.

Mediul social-politic, care avea să-i provoace în curând la fapte precise nu lipsea se iviseră «evenimentele politice» din apus şi zgomotul lor izbea în valuri furtunoase învelişul extern al monarhiei habsburgice. «Fierbea veacul naţionalităţilor» şi începeau a se clătină minciunile sociale.

Trufia nemeşească a câtorva, întemeiată pe privilegiile îngrămădite veacuri de-arândul intenţia conflictul şi Iancu, care avea în preajma celor două adunări naţionale dela Blaj vârsta ideală a unui revoluţionar răsboinic, se închină întreg şi deodată spiritului vremii. Intr’una din aceste adunări el spuneă: «Fraţilor! Hristos a înviat! Libertatea a înviat! Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor; Dumnezeu este cu noi!> Iar într’o adunare anterioară, ţinută la Câmpeni, el pronunţă cuvintele: «De azi înainte numai de mine şi de împăratul s’ascultaţi!» Prin aceasta îşi lămurea pe înţelesul mulţimilor idealul său politic, care în termeni simpli eră acesta: «Deocamdată cu împăratul împotriva Ungurilor, dar ca Ungurii nici odată!» Simţi astfel cu mirosul nedesminţit al instinctului, că Ungurii suni duşmanii ireductibili ai naţiei sale şi instinctul a fost întotdeauna mai puternic, decât sclipiciul ideilor frumoase. In scurt timp el a ajuns să fie considerat decenii printre preoţii săi luptători ca «Român viu, de Dumnezeu insuflat», iar când furcile răzbunărei începeau a inaugura epoca de libertate anunţată cu atâta sfară de revoluţia maghiară, tânărul prefect se grăbi să coboare cât mai în grabă ideologia revoluţionară a lui S. Bărnuţ în lumea realităţilor pipăite, adecă să păşească, fără întârziere, pe terenul faptei revoluţionare.

Acţiunea întreprinsă de lancu în numele acestei ideologii revoluţionare se cunoaşte, amănuntele ei ni s’au păstrat în documentele îngălbenite ale vremii, în rapoartele oficiale şi în mărturiile contemporanilor. Mulţimile nu le vrăjiâ prin potop de cuvinte, ci «prin razele acelei inspiraţiuni misterioase, de care nici el nu-şi dădea seamă». Din ochii lui scânteietori se revărsau asupra mulţimilor îmbielşugate valuri de sinceritate. Din revărsarea acestor valuri de sinceritate izvorâră strălucitele fapte de arme de mai târziu. Moţii nu erau elementele de import târziu pe aceste plaiuri şi celce se sprijini în vârtejul luptelor pe oamenii băştinaşi, concrescuţi cu lespedea de piatră şi scoarţa pământului, dovedi mai întâiu duşmanului apropiat, mai apoi lumii civilizate că aici, în cetatea de piatră a Ardealului se mai păstrează încă resturi de îndărătnicire tracică şi că «nu se poate unguri piatra rece şi izvorul virgin».

Ceice au' încercat să tulbure liniştea sărăcăcioasă a munţilor, sau să spulbere o regalitate populară au ieşit din încreţiturile lor cu pecetea ruşinei pe frunte. Îngâmfarea turanică despletită se departă în curând cu o preţioasă concluzie: «Dracul să se mai bată cu popii!» Această concluzie însemnă eşecul planuritor maghiare faţă de Românii din Ardeal, iar prin vestita telegramă a generalului Paşchevici, trimisă lui Nicolae, Ţarul tuturor Ruşilor, se anunţă şi lichidarea conflictului habsburgo-maghiar. Steagul ideii naţionale purtat de lancu prin văzduhul Înroşit de flăcările răzmiriţii, râmase neatins, iar mulţimile mari rupseră definitiv cu umilinţa: ele se ridicară la conştiinţa luminoasă a puterilor proprii şi un popor, când are conştiinţa clară a puterilor sale, are tot ce poate avea de folos.

Dar mai era un factor hotărâtor în mersul revoluţiei române. Se pornise alături de împăratul şi tânărul monarh, care-şi salvă barca cu glorioase tradiţii imperiale, abia prin ajutor străin, se sprijini în tot cursul încăerărilor cu duşmanul pe acţiunea lui lancu, ajuns acum Crăişor al munţilor. Şi dacă vedenia Curţii imperiale ştiu să prefacă adevărata răsplată în ciolane de milostivire prea înaltă, revoluţia lucră misterios în sufletul generaţiilor mai noui. Ingratitudinea unui tron şubred apasă ca o povară asupra aceluia, «de groaza căruia tremurase întreg Ardealul» şi după o luptă cumplită a forţelor interioare se ajunse la desnodământul final: la doine şi melancolie, dar revoluţia organiză sufletele în vederea luptelor de mai târziu.

Aceasta e, pe scurt, povestea Iancului, care se confundă cu povestea naţiunii întregi. Pentru generaţiile mai noui viaţa eroului a rămas aşa cum trebuia să rămână. A rămas ca un simbol al acţiunei, ca o metodă de protestare împotriva tuturor dezastrelor puse la cale de zeii olimpului maghiar. Dâra de lumină pe care o Iasă Iancu in urma lui lumină cu folos cărările tinerimei; poezia populară i-a făurit un cult şi noi am crescut în misterele lui. Povestea Iancului deşteaptă în sufletul celorce i-a a urmat toate posibilităţile de eroism politic şi cultural, care ne-au strecurat printre vremile de restrişte.        .

Şi acum mă intorc cătră tine, Slăvite Erou! Tinerimea universitară de azi se simte datoare în faţa mormântului tău cu o profesie de credinţă. Noua cotitură a vremilor te-a răzbunat. Împăratul, care descinse odinioară in leagănul popularităţii Tale cu intenţia, poate, de a-ţi acordă un preagraţios zâmbet imperial — nu mai este. În locul lui împăratul nostru se inchină azi Ia mormântul Tău şi aduce laudă mărimii Tale. Cel vechiu a dispărut, a dispărut de mult, căci dintele harnic al vremii i-a ros coaja împărăţiei pe mai multe locuri... Pe cel nou ni l-a dăruit Dumnezeul dreptăţii şi vitejia noastră şi ni-l va păstră iubirea noastră nemărginită. Alături de dânsul, care a scris în pravila vremilor mai noui o altă epopee măreaţă, vom sparge, la nevoe, şi porţile iadului. Cu sufletul disciplinat de forţa idealului, carete-a covârşit în viaţă, vom porni o ofensivă culturală împotriva întunerecului, care sapă, iar legăturile noastre cu pământul strămoşesc ne vor desemnă direcţia luptelor, ne vor semnală la timp primejdiile mari. Dacă vom simţi că «aerul din case e stricat, vom veni ca un uragan să le curăţim». încheiu cu cuvintele generaţiei dela sfârşitul veacului trecut: «Dormi în pace, smeritule mucenic al ideii naţionale! Cununa pângărită de alţii ţi-o reaşezăm pe mormânt! Tinerimea română de azi iţi cinsteşte memoria şi veghiază...»”.

Conform periodicului Transilvania, mulţimea a ascultat cu „răsuflarea reţinută toate discursurile acestea”. Probabil cel mai emoţionant moment a fost atunci când Regina Maria a împodobit cu flori mormântul lui Iancu şi al celor doi tribuni, precum şi a celor 72 morminte, apoi Regele Ferdinand s-a apropiat de un contemporan şi camarad de arme a lui Avram Iancu, bătrânul de 98 de ani George Simion, din comuna Dupăpiatră şi i-a înmânat ordinul «Coroana României» în gradul de cavaler, între aclamările moţilor prezenţi la eveniment.

La ora 12 a avut loc o masă oficială în pavilionul ridicat la marginea şoselei, apoi preşedintele consiliului de miniştri, Ionel Brătianu, a rostit următoarea vorbire:

„Neamurile ca şi indivizii făuresc rostul vieţei lor şi Iasă urmă in lume prin energia cu care sunt în stare să-şi manifeste însuşirile.

Bărbaţii, cari în cursul vremurilor au reprezentat, au deşteptat, au îndrumat energia naţională de tot felul, au dreptul la recunoştinţa noastră.

Slăvind amintirea lor ne îndeplinim o datorie de pietate, dar totdeodată punem In lumină şi sporim astfel comoara tradiţiunilor din care se alcătueşte pentru un popor cel mai bogat isvor de puteri ale viitorului.

Conştiinţa naţională răsare mai vie la lumina solidarităţii neclintite, care leagă Românii din toate vremurile şi din toate locurile.

De aceea pomenim cu mândrie şi evlavie numele marilor voevozi, cari ca Basarabii şi Huniade au fost scut creştinătăţei, dar dinaintea lungului şir al celor, cari au cinstit vitejia română din orice vreme şi din orice ţară, ne închinăm cu o deosebită emoţiune în faţa lui Ştefan şi a lui Mihaiu, cari au reprezentat independenţa neamului şi intregitatea lui şi mai ales în faţa eroilor martiri, într’a căror jertfă se slăveşte împreună dragostea de ţară şi de libertate şi zorile apropiatei înfăptuiri.

Horia, Tudor şi lancu în vremuri de amorţeală au redeşteptat străbunele virtuţi şi au vestit, pentru cei cari i-au înţeles şi le-au rodit jertfa, vremurilor noui ale celor dela Griviţa şi Mărăşeşti.

In preajma munţilor, cari ne stau în faţă s'au desfăşurat cele mai strălucite lupte ale lui Iancu şi eră firesc ca conştiinţa naţională să vibreze cu o deosebită intensitate în ţinutul Moţilor, cetate neştirbită a românismului, în care poporul şi-a păstrai intactă vlaga strămoşească.

Dintr’aceştt eroici munteni s’au sculat Horia, Cloşca şi Crişan şi crudul lor martir n’a putut stinge bărbătescul avânt al demnilor lor urmaşi.

Dintr’ânşii s’au adunat, bărbaţi şi femei, cei mai valoroşi tovarăşi ai lui Iancu.

Şi de aceea Majestăţile Voastre, totdeauna expresiunea supremă şi credincioasă a simţirilor şi a puterilor poporului român, aţi adus prinosul lui acelui, care a întrupat mai deplin patriotismul Moţilor.

Înălţătoarea serbare de azi la mormântul lui lancu, sub falnicul ştejar al lui Horia, ne-a înfăţişat într’o simbolică imagină pe Suverani, înconjuraţi de poporul lor, închinându-se la altarul patriotismului, la adăpostul vânjos şi mândru al străvechiului eroism naţional.

Au stat astfel înaintea ochilor noştri Suveranii în jurul cărora s’a desfăşurat în răsboiu vrednicia neamului pentru realizarea supremelor aspiraţini şi ni s’a înfăţişat stăpânitoare datoria' de a strânge în orice împrejurare în jurul Regelui puterile obşteşti prin cari România îşi va îndeplini misiunea în lume.   

Astăzi, când trebue să se încordeze aceste puteri obşteşti pentruca să se consolideze şi să se organizeze unitatea naţională, atât de scump plătită, resimţim mai viu ca oricând tot ce datorăm Regelui, care ne-a condus ta isbândă şi ne asigură roadele ei.

De aceea din adâncul inimei urăm sa trăiască Regele! Să traiasca augusta şi vrednica Sa Soţie M. Sa Regina!

Trăiască Dinastia Română!”

După Imnul Regal, a urmat şi cel mai aşteptat discurs, al Regelui României: 
 
„Ca înaltă însufleţire am venit împreună cu familia Mea spre a ne închină împrejurul legendarului gorun al lui Horia, la mormântul lui Avram Iancu, marele luptător pentru drepturile naţionale.

Mi-a fost dat Mie, întâiul Rege al României întregite, să viu aici să consfinţesc încheierea unui lung şi dureros proces istoric, în care eră vorba de revendicarea celor mai elementare drepturi de viaţă naţională şi de unitatea'sufletească a celui mai vechiu şi mai numeros popor din taru aceasta, care, pe lângă o muncă cinstită, dăduse din sânul stăpânitorilor de pe vremuri atâtea vieţi, atâţia generali vestiţi şi încă un mare rege.

Ai murit chinuit pe roată, tu, nefericitule Horia, ca ai tăi. Iar tu, viteazule între viteji, Avram Iancu, închis-ai ochii rătăcitori pe drumuri, singur numai cu fluierul tău, cu sufletul întunecat şi nemăngăiat pentru că-ţi vedeai zădărnicită ţinta faptelor taleI Şi totuşi jertfa voastră eră sfântă, căci dreptatea s’a făcut, îndeplinindu-se înţeleapta vorbă a poporului: «Apa trece, pietrile rămân».

Credinţa în suflete, răbdarea în muncă şi cinstea în viaţă au adus această biruinţă a voastră, iubit popor al Munţilor Apuseni.

Păstraţi cu sfinţenie aceste frumoase virtuţi.

Atâtea veacuri de împilare ti au putut şterge de pe faţa voastră dârză, îndărătnicia mândriei unui rod plin de putere, care îşi aşteaptă acum o bunăstare materială.

Ştiu câte greutăţi aţi îndurat şi de aceea dragostea şi grija Mea părintească pentru îmbunătăţirea vieţii voastre naţionale şi culturale este pe deplin asigurată.

Precum la Putna lui Ştefan cel Mare am făcut călduros apel cătră toţi fiii ţării ca mână în mână să desăvârşim organizarea şi întărirea Statului în România întregită, tot aşă în faţa umbrelor acestor eroi naţionali ai Munţilor Apuseni şi ai întregului românism, mă îndreptez cu dragoste şi stăruitor cătră toţi, îndemnându-i să se gândească mereu la greaua răspundere ce apasă asupra generaţiei noastre şi la datoria imperioasă ce avem de a fi cinstitori credincioşi marilor jertfe ce s'au făcut în luptele din trecut şi zilele noastre pentru dobândirea drepturilor naţionale.

In acest fel vom păşi cu toţii într'o sfântă unire la marea muncă pentru îndeplinirea destinelor ţării după dorinţele întregei suflări româneşti.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Serbarea Naţională a ţinut pe tot parcursul zilei de 31 august 1924 însă oaspeţii au început să plece după ora 14, cu automobilele, spre Câmpeni. În toate satele pe unde au trecut Regele şi Regina României s-au ridicat porţi triumfale şi moţii au ieşit cu mic, cu mare, să-şi întâmpine suveranii.
 
 
Membrii familiei regale s-au oprit la Brad şi Abrud pentru câteva momente, apoi la ora 17 au ajuns în Câmpeni, unde moţii îi aşteptau în număr mare.
 
sursă discursuri: periodicul Transilvania, anul 55, august-septembrie 1924, nr. 8-9