Anterior, în Timişoara au început manifestaţii de protest pentru susţinerea pastorului reformat László Tőkés, care urma să fie evacuat din reşedinţa sa. Singura mirare a celor care ştiau starea de spirit din ţară, în general, implicit pe aceea a timişorenilor, era pretextul apărut prin focalizarea atenţiei forţelor de ordine pe condiţia prelatului amintit. 

De fapt, cu două săptămâni înainte poposisem în oraşul florilor şi al parcurilor, străbătut alene de râul Bega şi observasem înscrisurile din tramvaie şi pe unele hârtii lipite pe panouri de circulaţie, toate având drept mesaj clar:"Jos clanul Ceauşescu!" În unităţile militare unde am poposit atunci se ştia nu doar de  această exprimare a ostilităţii publice faţă de şeful statului, ci şi de realitatea că muncitorii de la Uzinele Mecanice Timişoara vroiseră să iasă cu toţii la o mare demonstraţie, dar tocmai secretarul de partid al întreprinderii i-a oprit informându-i că nu era momentul propice. 

Pentru cei ce nu ştiu sau pentru aceia care au uitat, Timişoara era, pe plan mediatic, un foarte bine  informat municipiu din România, deoarece se prindeau pe micul ecran, prin antene, patru posturi de televiziune sârbeşti şi două maghiare. În plus, tot acolo funcţiona COMTIM, care asigura populaţiei o varietate aparte de produse din carne. Timişorenii cunoşteau bine evoluţiile politice din Europa de Est şi înţelegeau, printre primii, că le lipseşte libertatea la care jinduiau sătuli de încremenirea în proiectul devenit desuet, cel comunist, al liderilor de la Bucureşti. 

Primele focuri de arme şi victimele apărute în acele incredibile clipe, iniţial la Catedrala Ortodoxă, apoi la demonstraţia unde nu mai era vorba de o mână de oameni, au generat oripilarea celor care nu se aşteptau la o represiune sângeroasă, urmată de trimiterea la Bucureşti a 43 de cadavre, pentru a fi incinerate, ca urmare a convingerii bolnave a celor ce au întreprins această acţiune, că totul va reveni la normal. 

Pe 20 decembrie 1989, Piaţa Operei din Timişoara era ocupată de peste o sută de mii de manifestanţi, iar militarii erau deja percepuţi ca fiind de partea acelora ce doreau plecarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi trecerea la un regim democratic. 

Seara, revenit din vizita efectuată în Iran, preşedintele de atunci al României, rupt de noua realitate a ţării pe care o conducea, a ieşit pe micul ecran, înconjurat de soţie şi câţiva seniori ai partidului comunist, pentru a condamna intenţiile şi acţiunile manifestanţilor din Timişoara. Pentru militarii de carieră, atenţi la limbajul corpurilor celor ce erau în preajma lui Ceauşescu era clar că deznodământul va veni repede. 

Pe 21 decembrie 1989, în alte 15 oraşe relevante din ţară, mulţimile ies în stradă, se confruntă cu dispozitive militare şi acolo unde raţiunea a fost învinsă de debusolare au apărut noi împuşcaţi, în condiţii şi azi relatate în două versiuni. 

Cert este că românii se săturaseră de tot ce li se interzisese în ultimul sfert de veac, de frigul din case, de laptele care nu mai ajungea la copii, de teama de a fi turnat la organismul specializat în depistarea celor care aveau opinii total diferite de regimul practic expirat de mult. 

Tot pe 21 decembrie, Ceauşescu cade în propria capcană, aceea a mirajului influenţei sale asupra mulţimilor de muncitori. În august 1968 şi-a atras susţinerea întregii naţiuni şi admiraţia unor lideri occidentali, pentru discursul său împotriva invaziei militare sovietice în Cehoslovacia. Atunci, în presa comunistă nu s-a scris nimic despre realitatea că, timp de câteva nopţi, sub lumina unor mari reflectoare, tancurile Moscovei treceau foarte aproape de frontiera nordică a României cu URSS, pentru a ajunge pe teritoriul cehoslovac, nu înainte de a intimida vizual pe românii care asigurau paza frontierei de acolo, "unde se agaţă harta în cui." 

Adunarea dorită populară, organizată în faţa sediului actualului Minister de Interne, a fost finalul de facto a regimului de dictatură personală a familiei Ceauşescu. Cum majoritatea militarilor au primit ordin să urmărească la televizor alocuţiunea lui Ceauşescu, la spargerea mitingului, prima reacţie, spontană, a multor militari, a fost îndepărtarea tablourilor preşedintelui din sălile unde urmăreau transmisia în direct a ceea ce se intenţionase a fi o demonstraţie de susţinere a regimului comunist de către muncitori. 

Noaptea care a urmat a fost ultima în care a mai funcţionat conducerea Ministerului Apărării Naţionale, în formula anterior cunoscută public. A doua zi generalul Vasile Milea devenea o simplă amintire, generalul Ilie Ceauşescu era arestat, generalul Ştefan Guşă a fost de facto blocat de evenimentele ce au urmat la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist, după plecarea, cu elicopterul, a lui Nicolae Ceauşescu, iar la conducerea de facto a armatei s-a instalat, tăcut şi eficient, generalisimul Victor Atanasie Stănculescu. 

Iniţial, jurnaliştii militari au fost consemnaţi, din momentul alarmării armatei, în cazărmi. Apoi, cei mai tineri dintre ei au înţeles că depindea doar de ei dacă vor rămâne captivi unui sistem mort sau vor lua contactul cu realităţile noi, ale Capitalei însângerate de bulversantele răsturnări de situaţie. 

În ţinute civile, cu legitimaţiile militare şi cele de ziarişti la ei, puţinii temerari dornici de a imortaliza schimbarea la faţă a României, au plecat să vadă ce se întâmplă acolo unde dispozitive militare asigurau paza instituţiilor fundamentale ale statului. 

Iulian Patca - un transilvănean de o rară fineţe, în editorialele sale -, George Florin Cozma - un munte de talent, autoizolat în ironii inconfundabile, acum o luminoasă amintire -, Mihai Macuc - un sobru, punctual şi obiectiv reporter al momentului -, Vasile Moldovan - cu o sensibilitate umană mai rar întâlnită şi puterea de a scrie pe orice subiect -, Emil Almăşan - un poet şi jurnalist ce ar fi meritat apoi o soartă mai bună -, Ştefan Diaconu - cel mai bun secretar de redacţie cu care am avut şansa şi bucuria să lucrez, Ion Mârzac - un cap limpede atent la nuanţe ce altora le scăpa -, toţi cei enumeraţi au fost aceia alături de care am avut onoarea să fiu în acele zile, în demersul temerar de a scrie, tipări şi difuza, pe propria răspundere, a primului număr al presei militare libere, care a ajuns să fie prezentat şi la TVR. 

LA DATORIE - 1

Sigur că titlurile momentului exprimau şi naivităţi pasagere, dar numitorul comun era credinţa că ţara o va duce mai bine, sau ar fi trebuit ulterior să îşi valorifice potenţialul uman, economic, pe principiul competitivităţii oneste. 

Dar pentru a se ajunge la primele relatări, la cald, ale decesului republicii socialiste şi apariţiei noii republici, experienţele reporterilor militari au fost ca în vreme de război, cu imagini ce nu se pot uita, nu se mai pot reda, chipurile celor tineri, vii şi morţi, fiind şi azi sigilii ale orelor în care nimic nu mai semăna, în relaţiile cu semenii, cu ceea ce a fost înainte. 

În tipografia care era lângă parcul Cişmigiu, memorabilă a fost clipa când un muncitor tipograf a strigat că ştirea zilei, pentru ziarul Capitalei, era venirea elicopterelor militare sovietice. Informaţie infirmată la scurt timp. Se trăgea sporadic. Nu se ştia de unde. Iar surprizele apăreau mai la tot pasul. 

Prima a fost că după ajungerea cu tirajul de mii de exemplare, la sediul redacţiei, s-a formulat întrebarea cine duce un teanc la TVR. Era noapte. Teamă. Vasile Moldovan şi cel ce scrie aceste rânduri au acceptat provocarea. 

Apoi am găsit un şofer de taxi. Vorbăreţ. Curios. Am poposit iniţial la intrarea în strada ce ducea spre postul de radio. Strada era în întuneric, dar vegheată de doi cetăţeni aparent indiferenţi la situaţie, dar cu ochii pe noii veniţi. Nu inspirau deloc încredere.

La Arcul de Triumf un val de studenţi au oprit taxiul. Le-am oferit exemplare din LA DATORIE, doar şi ei erau în această ipostază. Se aflau acolo unde le dicta conştiinţa. Netemători, tinerii ne-au privit totuşi cu încredere şi am putut pleca mai departe. 

Până la TVR am avut parte de un sonor distinct - rafale scurte de arme automate - şi de o imagine neaşteptată, clădiri arzând vizavi de sediul televiziunii. Am ajuns rapid la poartă, am lăsat un teanc de exemplare acolo, cu rugămintea să fie difuzate exemplare şi la cei de la jurnalul de ştiri. În tot acel timp a fost linişte. 

Abia reveniţi în taxi am auzit noi tiruri de arme, undeva în apropiere. În oraş era evident haos. Iar riscul de a fi pe străzi, la acea oră, 21.00, era evident de la sine. Şi totuşi, între ceea ce văzusem în diferite colţuri ale Capitalei şi ceea ce se difuza la televiziune era o mare diferenţă. Semn că diversiunea era la putere. 

Până la urmă, primul număr al publicaţiei LA DATORIE - săptămânal al ostaşilor români - a fost o mărturie a schimbării la faţă a României, în decembrie 1989. Reuşita celor menţionaţi a atras reacţia unui personaj care conducea practic presa militară: "Cine a aprobat să tipăriţi gazeta?" Era roşu în obraji. 

Din priviri i s-a răspuns simplu. Libertatea.