Alături de cutremurul care a distrus Lisabona, în 1755, marele incendiu de la Londra continuă să facă obiectul documentării şi al explorării artistice, menţinându-şi relevanţa în mentalul colectiv.

În următoarele 4 zile, stimulat de vântul puternic, pe fundalul unei veri remarcabil de calde, focul se extinde rapid, printre casele rudimentare dispuse haotic de-a lungul străzilor înguste şi labirintice. Aflată, încă, sub teroarea pandemiei de ciumă bubonică, populaţia devine martorul incompetenţei autorităţilor, ce generează erori fundamentale în abordarea situaţiei. Regele Carol al II-lea îşi desemnează fratele, ducele de York, să preia controlul operaţiunilor, dar magnitudinea incendiului înfrânge precaritatea măsurilor. Două treimi din oraş sunt distruse, pagubele incluzând zeci de biserici, edificiul Bursei Regale, inaugurat de regina Elizabeta I, în 1571, castelul medieval Baynard, precum şi catedrala Saint Paul’s, ridicată între 1087 şi 1314.

Construită din piatră masivă, pe un teren înalt, catedrala este considerată sigură, în cripta sa aflându-se stocate numeroase volume şi documente, pentru a fi – cruntă ironie – protejate de foc. Flăcările de dimensiuni biblice tâşnesc, rapace, din turlă, într-o gravură a artistului boem Wenceslaus Hollar, expusă, astăzi, la British Museum, iar într-o schiţă datată 1673, pictorul olandez Thomas Wijck surprinde dezolanta imagine a ruinelor vechii catedrale.

Desfăşurarea tragediei, copleşitoare chiar şi pentru locuitorii obişnuiţi cu realitatea sa, dă curs unor inevitabile analogii, căderea Troiei şi incendierea Romei figurând printre referinţe. Printre proiectele de reconstrucţie prezentate regelui, la doar câteva zile de la stingerea focului, cel care propune refacerea catedralei îi aparţine arhitectului Christopher Wren. Sub îndrumarea sa, măreaţa Saint Paul’s, una dintre emblemele capitalei britanice, este ridicată în stilul barocului englez, între 1675 şi 1710. Tot Wren proiectează Monumentul marelui incendiu, o coloană dorică înaltă de 62 de metri, amplasată lângă Pudding Lane.

Probabil cea mai valoroasă şi renumită consemnare a evenimentului îi aparţine cronicarului şi parlamentarului Samuel Pepys, în al cărui celebru jurnal (1660- 1669), mărturia şi reflecţia se însoţesc cu descrierea propriei intervenţii pe lângă primar, la ordinul expres al regelui.

„Aşa că m-am îmbrăcat îndată şi m-am dus la Turn; acolo, m-am urcat pe un loc înalt ...şi imediat am văzut casele de la capătul podului arzând şi un uriaş foc nemărginit de o parte şi de cealaltă a podului... [...] Toată lumea se lupta să-şi care lucrurile, pentru a le arunca în fluviu sau pe şlepuri; bieţii oameni stăteau în case până în clipa în care îi ajungea focul, iar atunci fugeau la bărci sau se târau de la o scară care coboară în fluviu la alta. Şi printre altele, sărmanii porumbei nu voiau cu nici un chip să-şi părăseasca locuinţele. Zburătăceau în jurul ferestrelor şi al balcoanelor, până ce unii dintre ei îşi ardeau aripile şi cădeau.”

Primarul Thomas Bloodworth, căruia Pepys îi aduce mesajul regelui ce ordonă demolarea caselor din calea flăcărilor, „scoase un ţipăt ca de femeie care stă să leşine: ‚Dumnezeule, ce pot face? Sunt vlăguit. Oamenii nu mă ascultă. Am dărâmat case, dar focul ne-o ia cu mult înainte.”

Merită menţionat că, înştiinţat, în toiul nopţii, de izbucnirea incendiului, el exclamase, înainte de a se duce la culcare: „Până şi o femeie poate să-l stingă, dacă se pişă peste el!”
________________

Note bibliografice:

The London Encyclopaedia (3rd Edition), Christopher Hibbert, Ben Weinreb, John Keay, Julia Keay, Macmillan, 2010.
The Diary of Samuel Pepys, Modern Library, New York, 2001.
britishmuseum.org
pepys.info
historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofEngland/The-Great-Fire-of-London/

Acest articol a fost publicat si in revista Marginalietc.