Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului de Istorie: Povestea tezaurului descoperit în gunoi

Ernest
Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului de Istorie: Povestea tezaurului descoperit în gunoi

Ernest Oberlander-Târnoveanu scormoneşte prin amintiri FOTO Eduard Enea

Ernest Oberländer-Târnoveanu (63 de ani), directorul Muzeului Naţional de Istorie, vorbeşte despre monedele din secolul al VI-lea înainte de Hristos, descoperite într-o groapă de gunoi la Jurilovca, în Deltă, despre primele explorări arheologice la Histria, dar şi despre sentimentul pe care l-a avut să descopere urmele unor picturi în cenuşa scoasă dintr-o sobă, în cazul tablourilor furate din Rotterdam.

Ştiri pe aceeaşi temă

A devenit o celebritate anul trecut, când a dat lumii întregi vestea proastă că, foarte probabil, cele şapte preţioase tablouri furate de o bandă de români, din muzeul Kunsthal, din Rotterdam (Olanda), au fost arse într-o sobă din Carcaliu, judeţul Tulcea. Spune că trebuie să ne asumăm istoria, chiar şi cea pe care am prefera să nu ne-o mai amintim. Într-o ţară în care şi posturile de director de şcoală sunt politizate, e unul din puţinii conducători de instituţii care şi-au obţinut postul pe merit, fără „proptele“. Fire jovială, Ernest Oberländer-Târnoveanu îşi pune succesul pe seama norocului, amintind doar în treacăt lungii ani de studiu şi şantier arheologic care l-au făcut un specialist respectat.  Detestă bizara statuie de pe treptele muzeului său şi speră ca la un moment dat să avem un guvern suficient de înţelept încât să nu permită Muzeului Naţional de Istorie să dispară, fizic, când o veni cutremurul „ăl mare“.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în 1951...

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Pe 1 ianuarie, la Bucureşti. De fapt, m-am născut în 1950, pe 30 decembrie, dar, pentru că nu lucra biroul de Evidenţa Populaţiei, am fost „declarat“ doar câteva zile mai târziu.

Şi aici aţi şi copilărit?

Până la 3 ani am stat la Constanţa. Apoi, familia s-a mutat la Ştei, viitorul oraş Dr. Petru Groza din judeţul Bihor. În capătul celălalt al ţării. Tatăl meu lucra la una din celebrele „firme“ care au marcat istoria României postbelice, SOVROM, mai întâi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Apoi, când acea lucrare s-a oprit, în anii ’50, din cauza catastrofei economice pe care o provocase, muncitorii au fost trimişi să construiască un nou oraş pentru lucrătorii care urmau să exploateze uraniul din Munţii Apuseni, în judeţul Bihor.

Şi cum a fost?

Pot să vă spun că Ştei a însemnat experienţe extraordinare! Mai întâi, o adevărată experienţă de pionierat, pentru că oraşul nu exista decât pe planşeta arhitecţilor când ne-am dus noi acolo. Iar existenţa era de-a dreptul spartană. Mai întâi am stat într-o baracă cu o singură cameră, împreună cu fratele meu, care era cu aproape doi ani mai mic... Apoi, din motive obiective, a trebuit să ne mutăm. Am fost invadaţi de ploşniţe (râde). Fratele meu era foarte blond, cu ochi albaştri, cu pielea foarte albă, şi, în mod ciudat, era zi de zi cu pielea plină de bubiţe roşii. Sigur că s-a lămurit până la urmă misterul bubiţelor roşii: aveam ploşniţe! Aşa că ne-am mutat într-o altă baracă, mai confortabilă, cu două camere şi o bucătărie... Iar în 1955 ne-am mutat în primele blocuri construite în Ştei. Oraşul era una din localităţile noi din vremea comunismului, pe un câmp unde se cultiva înainte varză, era răsărit, practic, din nimic... Şi-mi amintesc că, la început, când Crişul iesea din matcă, nu puteam nici să trecem strada, pentru că apa curgea pe stradă ca şi cum ar fi fost un râu!

Trebuie să fi fost o copilărie foarte specială, într-un permanent şantier!

Da, aşa a fost Dar zona era absolut minunată! De jur împrejur erau păduri, şi am început să le cutreier de pe la vârsta de 5-6 ani. Nu-mi era frică de nimic. Ulterior am aflat că există şi lupi, există şi urşi, mergeam vara, iarna în pădure, nu ne oprea nimic sau pe malul Crişului. Din aprilie începeam să facem baie, era apa aşa de caldă, o simţeam aproape fierbinte pe piele! Dar nu a fost doar experienţa aceasta de pionierat, de oameni care fac ceva - acolo unde nu se află nimic. A fost şi o experienţă colonială.

O RETRAGERE INCREDIBIL DE TĂCUTĂ

De ce colonială?

La Ştei existau consilieri sovietici, dar şi o garnizoană sovietică şi totul era împărţit „frăţeşte“ în oraş. Adică: aceşti consilieri sovietici aveau un magazin; românii, care erau câteva mii, aveau şi ei un magazin. Consilierii sovietici aveau o casă de cultură, cu cinematograf; românii aveau şi ei o casă de cultură, mai mică, cu cinematograf. Sovieticii aveau o şcoală, românii aveau o şcoală. Sărbătoream 7 noiembrie (n.r. – ziua „Marii Revoluţii Bolşevice“) cu mare fast, iar pe strada principală, care se numea „Vladimir Ilici Lenin“, circulaţia automobilelor era interzisă... Bine, în anii ’50-’60, când trecea un automobil pe stradă, ieşeau să-l vadă toţi copiii. Această experienţă a fost foarte interesantă şi m-a marcat, dintr-un anume punct de vedere. Şi m-a marcat, cred, această situaţie pe care o simţeam ca pe o uriaşă nedreptate...

Cum a fost când ruşii au plecat?

Îmi amintesc perfect reacţia tatălui meu. Era 1958, iar garnizoana militară era la numai 100 de metri de blocul în care locuiam. Era înconjurată de un gard foarte înalt. Ştiam cu toţii că era o unitate de tancuri. Iar într-o dimineaţă, îl aud pe tata, care era la geam: „Nu mai sunt aici!“. Chiar dacă eram la numai 100 de metri, nu auziserăm nimic! Mult mai târziu am realizat ce performanţă făcuseră ruşii. Era un regiment de infanterie motorizată şi tancuri, ceea ce înseamnă o cantitate uriaşă de material rulant, care face, evident, foarte mult zgomot. Dar au plecat atât de silenţios... Nu mi-aş fi putut închipui vreodată că o unitate de asemenea dimensiuni poate dispărea atât de tăcut. Luând în plus cu ei totul: au rămas în urmă doar fundaţiile barăcilor şi arestul garnizoanei, care era din cărămidă. În rest, totul: uşi, ferestre, ţiglele de pe acoperiş, totul a dispărut!

 

Una din două

Luvru sau British Museum?

British Museum. Dacă toate muzeele din lume ar dispărea şi ar rămâne British Museum, reprezentanţii unei alte civilizaţii ar putea să înţeleagă cine sunt/au fost oamenii, văzându-l doar pe acesta. E un muzeu al muzeelor, în care toate civilizaţiile mari şi mici, toate regiunile sunt reprezentate.

Numismatică sau filatelie?

Filatelie. Numismatica e mult prea complicată, trebuie să ştii arheologie, istoria artei, metalurgie, geologie, limbi vechi şi noi, epigrafie, adică diverse scrieri, din care unele vechi de mii de ani, cu litere ale căror forme au variat mult de-a lungul timpului... Uneori trebuie să te comporţi ca un parazit, care poate trăi doar pe o anumită plantă...  Puţine bunuri create de om sunt atât de impregnate de spiritul epocii şi de dorinţa statelor de a se prezenta într-un fel sau altul şi de a rămâne în istorie, precum monedele.

Alexandre Dumas sau Mihail Sadoveanu?

Ilf şi Petrov. Mă relaxează. 

Wimbledon sau Brazilia?

Amândouă!

Brazilia sau Costa Rica?

Costa Rica. Întotdeauna am fost de partea celor mai slabi, mai oropsiţi. Iar când eram mic, luam bătaie apărându-i pe alţii.

 
 
 

CV: Născut cu două zile mai devreme decât în acte 

Numele: Ernest Oberländer-Târnoveanu

Data şi locul naşterii: 

30 decembrie 1950 (în acte, 1 ianuarie 1951), Bucureşti 

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera: 

1974, Universitatea Bucureşti, licenţiat în Istorie şi Arheologie Clasică

2000: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Bucureşti, doctor în istorie

1974-1975: profesor de istorie şi de latină, Şcoala generală din Jurilovca, judeţul Tulcea

1975-1980: conservator la Muzeul Judeţean Tulcea, cabinetul numismatic

1980-1995: cercetător la Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR), Bucureşti

1995-2012: şef al Cabinetului Numismatic MNIR

2012-prezent: director al Muzeului Naţional de Istorie a României 

Locuieşte în: Bucureşti

 

LATINA CU O FOSTĂ CĂLUGĂRIŢĂ

Tot la Ştei aţi început şi şcoala?

Da, şi a fost o şcoală extraordinară! Era un oraş mic, dar am avut profesori de foarte bună calitate! Veniseră prin repartiţie, oameni tineri în marea lor majoritate. În afară de o doamnă care preda latină, franceză şi germană. Fusese călugăriţă catolică, iar când comuniştii au închis mănăstirile catolice în anii ’50, a trebuit să se reprofileze rapid. Una peste alta, am făcut o şcoală foarte serioasă în orăşelul acela. În plus, era biblioteca. La 8.000 de locuitori erau peste 25.000 de cărţi şi găseam acolo lucrări pe care ulterior le-am mai găsit doar în biblioteci mari la care am avut acces după ce am devenit student.

În bibliotecă s-a născut pasiunea pentru istorie?

Nu e imposibil, căci la sfârşitul clasei I am împrumutat de acolo o carte pe care o ţin minte şi astăzi şi care a avut, fără îndoială, o influenţă. Cartea era semnată de un arheolog egiptean, Zaharia Goneim: „Piramida îngropată“. Era vorba de prima piramidă, a faraonului Djoser, care fusese iniţial considerat mitic, dar care s-a dovedit ulterior că a existat în carne şi oase şi care, la începuturile Regatului Vechi, acum vreo 5.000 de ani, a construit prima piramidă. O piramidă în trepte, abia ulterior procesul s-a perfecţionat, iar piramidele au devenit ceea ce ştim noi astăzi. Şi tot în vremea lui Djoser a existat un alt personaj mitic, creator de civilizaţie, Imhotep, considerat (cel puţin un timp) a fi descoperitorul matematicii, scrierii, geometriei, i se atribuiau foarte multe cunoştinţe. Cu siguranţă, cartea aceea, despre descoperirea piramidei lui Djoser, m-a marcat. Mai târziu am citit şi jurnale de călătorie, inclusiv jurnalul unui etnograf rus, Mikluho Maklai, alt jurnal, al căpitanului Cook, şi sigur că, la anii aceia, nimic nu-mi doream mai mult decât să fiu explorator. Mi-a trecut mai târziu, când am constatat că toate locurile interesante erau infestate de ţânţari (râde).

Cărţile copilăriei, acestea au fost?

Am citit de la început istorie, antică şi medievală. Am citit însă şi Jules Verne, care m-a influenţat uneori în pozne foarte periculoase...

CÂT PE CE SĂ DEA FOC CASEI

Ce s-a întâmplat?

Pe lângă istorie aveam şi o pasiune (o mai am şi acum, dar după 60 de ani multe lucruri nu mai sunt la fel de arzătoare ca în anii copilăriei şi adolescenţei) pentru foc şi explozibil. S-au întâmplat multe păţanii din cauza asta.

Aţi dat şi foc la casă, cum se spune?

Era cât pe ce, de vreo două ori. Până la urmă am aprins numai perdelele. Şi nu au fost alte urmări. Iar mai târziu m-a fascinat chimia, am şi ajuns prin clasa a XI-a la faza judeţeană a Olimpiadei. Şi mai eram interesat de natură, în general: animale, natură, plante, geologie. Iar zona în care am crescut era cum nu se poate mai potrivită ca să explorez. De jur-împrejurul oraşului erau păduri minunate, ape, un context geologic foarte interesant, sud-vestul Munţilor Apuseni e foarte complicat, cu minereuri şi minerale multe şi rare... Am avut o copilărie fericită, chiar dacă viaţa nu era deloc uşoară nici atunci.

Trebuie să vă fi plăcut şi latina, pentru că mai târziu aţi ajuns să fiţi profesor de latină şi de istorie.

Profesoara mea de latină, doamna Lali, fosta călugăriţă, ne obliga să conversăm în latină. A încercat să ne insufle ideea că era o limbă vie şi că poţi să comunici în latină. Ceea ce am şi făcut, mai târziu, în viaţă, în diverse contexte. Nu învăţam doar ce era în manual, ci şi multe cuvinte şi expresii uzuale, iar asta m-a ajutat mai târziu să învăţ şi alte limbi romanice.

Dar câte limbi vorbiţi?

La şcoală am învăţat franceza şi rusa. Ştiam de acasă maghiară. La facultate am învăţat şi engleză, spaniolă, italiană. Astăzi, încă pot comunica destul de fluent în cinci limbi, dintre care şi două mai exotice: maghiara şi bulgara.

A ÎNVĂŢAT BULGARA SPĂLÂND VASE

Bulgara cum aţi învăţat-o?

(Oftează) Simplu! După facultate, m-a pasionat numismatica, iar în 1975, directorul Muzeului din Tulcea, domnul Simion Gavrilă, un om extraordinar, mi-a cerut să vin la Muzeu să mă ocup de colecţia pe care o avea acolo, să o inventariez, să o studiez. Era o colecţie destul de mare: 40.000 de piese, de la monede greceşti până la monede orientale. Şi aşa am început să fiu interesat de istoria Bizanţului, de arheologia şi numismatica bizantină. Iar dacă te ocupi de Bizanţ, trebuie să te ocupi şi de istoria medievală a Balcanilor. Şi atunci am fost obligat să-nvăţ bulgăreşte, ca să pot citi, dar şi ca să pot comunica mai bine cu colegii din Bulgaria. Şi am învăţat o bulgară vie şi plastică de la televizor. În anii ’80, copiii mei erau mici, iar printre sarcinile pe care le aveam în familie era aceea de a spăla vase. Când veneam de la serviciu, mă aştepta un morman de vase de spălat. Aveam un televizor în bucătărie, stăteam cu spatele şi încercam să înţeleg fără să mă uit. Televiziunea bulgară avea, în anii ’80, programe foarte interesante. Sigur, făcusem mai înainte şi slavă veche, în facultate, iar asta m-a ajutat.

Să ne întoarcem puţin în timp. Liceul, tot la Ştei?

Da, am început liceul în 1966, am fost prima generaţie care nu a mai dat examen la finalul clasei a VIII-a, ci am dat direct admiterea la liceu. Am făcut latină, limbi moderne, iar în 1970 am terminat. Am vrut să mă duc la Istorie la Cluj, am trimis o scrisoare, prin care îi anunţam că aş vrea să urmez Arheologia. Mai am şi astăzi răspunsul lui Hadrian Daicoviciu, decanul de la Cluj, care îmi spunea că acolo nu există această specializare. Aşa că am ajuns la Bucureşti. Nici aici nu se făcea arheologie instituţional, dar din primul an puteam merge pe şantierul de la Histria, ceea ce a fost un lucru extraordinar! Şi tot din primul an am fost în practică la Institutul Arheologic Român şi îmi dau seama acum că am amintiri foarte interesante pentru istoria arheologiei româneşti. Am cunoscut acolo oameni care sunt consideraţi azi nume clasice: de la Emil Condurachi, care mi-a fost şi profesor, Dionisie Pippidi, profesorul cu care am dat şi lucrarea de Licenţă, Dumitru Tudor, marele profesor Ioan Nestor, Petre şi Gheorghe Diaconu, Sebastian Morintz, Petre Alexandrescu...

„La Histria, toată apa era adusă cu sacaua trasă de un măgăruş. Erau şerpi, ţânţari cât cuprinde...“

Ca să ajungeţi însă la Facultatea de Istorie, trebuia să daţi o admitere extrem de drastică...

Am fost 16 pe un loc. Ţin minte şi acum ce subiecte au fost la admitere. Erau la alegere. Primul era „Cauzele care au declanşat Primul Război Mondial“, iar al doilea – „Revoluţia burgheză din Anglia“. Iar la Istoria României am avut „Reformele lui Al.I. Cuza“ şi „Dictatura regală şi dictatura legionară 1940-1941“. N-am intrat cu o notă extraordinară: am avut, cred, vreo 7,66. Dar, până la sfârşitul facultăţii, ierarhia se schimbase radical: cel care intrase cu cea mai mare notă abia dacă a reuşit să termine, în timp ce mulţi dintre cei cu note mici la admitere au devenit foarte buni. Nu doar pentru că erau foarte sârguincioşi, ci şi pentru că aveau chemare...

Aţi mers, deci, pe şantier la Histria...

Până la sfârşitul facultăţii am fost în fiecare vară. Mergeam pe jos, de fiecare dată, câte 11 kilometri de la cea mai apropiată staţie de autobuz, cu rucsacul în spinare, bagaj care să-mi ajungă o lună şi ceva de stat pe şantier.

AMINTIRI CU „MIXINDRIL“

Şi puneaţi cortul acolo, printre şerpi?

(Râde) Nu chiar. La Histria existau deja mai multe construcţii făcute începând încă din epoca lui Vasile Pârvan, primul istoric care a deschis şantierul, în 1914. Sunt construcţii realizate din piatra recuperată de pe şantier şi acolo stau cercetătorii împreună cu studenţii lor. Una dintre aceste construcţii, o casă în stil mediteraneean, fusese botezată de arheologul Vasile Canarache, director la Muzeul din Constanţa, „Mixindril“. Nu ştiu nici azi ce înseamnă, dar ştiu că era un termen preluat din limba ţigănească şi care desemna ceva mai bizar şi mai puţin de dorit. Iar eu acolo stăteam, la „Mixindril“.

Cum era în acea tabără de arheologie?

Una din cele mai mari probleme era cea a apei. De la apa de băut până la apa necesară igienei corporale. Toată apa era adusă din sat, cu sacaua trasă de un măgăruş. Erau şerpi, ţânţari cât cuprinde... Cu toate astea, Histria e unul din locurile cele mai frumoase în care am trăit şi unde am cunoscut-o de altfel şi pe soţia mea. Şi e un loc de care suntem şi astăzi foarte foarte legaţi.

Cum s-a întâmplat? La săpături?

Da. Eu eram deja student în anul al II-lea. După sesiune mă dusesem pe-acasă în anul respectiv, aşa că am ajuns pe şantier cu o cutie de prăjituri făcute de mama, la Ştei. Când am ajuns era după-amiază spre seară. Iar casa era plină, pentru că studenţii, întotdeauna, după-amiaza se odihneau o oră, două, după care urmau un fel de seminarii. Acolo învăţam tot ce nu se putea învăţa la facultate. Se pornea de la descoperirile noastre de peste zi şi se făceau cursuri de istorie greacă, istorie romană, cursuri de arheologie, studiu de ceramică, epigrafie (n.r. – disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea şi cu interpretarea inscripţiilor vechi, făcute de obicei pe piatră, metal, lemn)... Când am ajuns, era un cârd de studente frumuşele din anul I, cărora le-am oferit, desigur, prăjituri. Ceea ce mi-a atras imediat simpatia fetelor, care trăiau, la fel ca toţi ceilalţi, o viaţă foarte spartană: cu trezit la 5 dimineaţa, pentru a avea timp să mâncăm ceva şi a ajunge la 6 „pe săpătură“. Mâncam ce ni se dădea: era o bucătăreasă angajată acolo, care făcea şi ea ce putea să ne hrănească. Nu mureai de foame, dar nici nu erai răsfăţat cu bunătăţuri. Iar pe soţia mea aşa am cucerit-o, cu prăjituri.

„ŞANTIERUL, O BOALĂ CARE TE PRINDE UŞOR“

S-au mai făcut săpături în ultimul timp la Histria?

La Histria se sapă din 1914 încontinuu, cu mici întreruperi. Nu s-a săpat în 1917-1919,  adică în Primul Război Mondial şi imediat după...

Dar mai merg studenţii acolo şi azi să sape?

Da! Şantierul arheologic e o boală care te prinde uşor şi de care nu mai scapi niciodată. Sigur că toţi studenţii de anul I la Istorie consideră, întotdeauna, că singura meserie pe care pot să o practice este arheologia (râde). Că vor descoperi comori precum cea a lui Tutankamon în fiecare zi... Or, lucrurile astea se întâmplă foarte, foarte rar. Sigur, poate să apară şi şansa de a găsi ceva deosebit, dar în general arheologia trebuie să descifreze detalii legate de viaţa celor care au trăit înaintea noastră pe acest pământ şi să reconstituie universul acela din puţinele dovezi materiale care sunt găsite.

Nu vă deranjează că nu se mai dă o admitere serioasă la facultate?

Ba sigur că mă deranjează, cum mă deranjează că societatea noastră e dominată de multe contradicţii, care se acumulează, pentru că nu se rezolvă. Istoria ne-a arătat de atâtea ori că o decizie proastă este mai bună decât nicio decizie. Iar una din problemele la care trebuie să ne aşteptăm va fi generată de calitatea foarte slabă a învăţământului nostru. Sigur că există şi excepţii, dar excepţiile sunt individuale, atât ca şcoli, cât şi ca elevi. În general însă, lucrurile nu stau bine. Nivelul culturii a scăzut, suntem în plin declin şi în plin proces de infantilizare a concetăţenilor noştri, care aşteaptă tot timpul minuni, pe cineva care „să le dea“. Ori, pe termen lung, asta ne va costa foarte mult. În plus, cei care un nivel al culturii şi o competenţă cât de cât mai ridicate, pleacă din ţară. Rămânem dominaţi astfel de oameni cu competenţe foarte reduse şi de o moralitate foarte precară. Şi nu trebuie să ai prea multă fantezie ca să-ţi dai seama ce se va întâmpla. Mai ales că în afară de oameni şi de sol nu avem resurse importante pe termen lung.

Primul tezaur, descoperit după săpături arheologice în gunoi


„Weekend Adevărul“: Primul job după facultate, tot printre ţânţari: profesor de istorie şi de latină la Jurilovca, în Deltă.

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Nu doar istorie şi latină, ci şi economie, educaţie cetăţenească, cum se numea pe atunci... A fost o experienţă interesantă, pentru că era o comunitate aparte, de ruşi lipoveni, creştini ortodocşi de rit vechi, care-i considerau pe toţi ceilalţi ca fiind nişte eretici. Mai era prezent acolo un alt fenomen, pe care nu l-am întâlnit în altă parte. Cei mai mulţi
bărbaţi erau plecaţi în flota de pescuit a României de la acea perioadă. Copiii trăiau numai cu mamele, iar dacă-l întrebai pe unul „al cui eşti?“, rostea numele mamei. Numai că această ciudăţenie sociologică mi-a creat probleme foarte mari: nimeni nu voia să ia în gazdă un bărbat tânăr, singur. Aşa că la început am stat vreo trei sau patru luni la camera de oaspeţi a Consiliului Comunal, un loc unde veneau tot felul de activişti şi nu toţi erau simpatici ori curaţi.

Ah, ce neplăcut!

Numai că după această perioadă de suferinţe... fizice, de-a dreptul, am găsit această familie care ieşise din comunitate. Erau lipoveni, dar se convertiseră la un cult neoprotestant. Ei m-au primit în gazdă, ceea ce i-a dat ocazia primarului, care nu fusese în stare să-mi asigure o cazare decentă, să mă reclame că stau la o familie de adventişti. Or, erau nişte oameni de toată isprava, cu care am discutat multe, şi care m-au făcut să înţeleg multe, inclusiv „Sindromul convertitului“, de care suferă mulţi dintre cei care trec prin astfel de schimbări, întrebându-se dacă alegerea pe care au făcut-o este cea mai bună. Ei mă puneau de pildă să citesc pasaje din Biblia slavonă, pe care o aveau în casă, o lucrare de secol XVII, pentru a vedea dacă ele corespund cu ce scrie în Biblia neoprotestantă, editată în rusă, în Statele Unite. Aveau temerea că aceasta din urmă nu ar fi o Biblie „adevărată“. Sigur că cele două Biblii se suprapuneau. Iar asta îi liniştea. Tot acolo am văzut un lucru care mi-a fost apoi foarte util ca arheolog. Ei păstrau în spatele unui paravan, unde am ajuns întâmplător, o icoană, ceea ce nu e permis în cazul cultelor neoprotestante. Era icoana Sf. Cristofor, care e înfăţişat adesea cu cap de câine. Ei au explicat că au dat înapoi, când s-au convertit, toate icoanele primite din familie. Dar această icoană era prima pe care o făcuseră ei, ca familie, şi nu s-au putut despărţi de ea. De ce este important? Ani mai târziu, am găsit un cimitir de epocă romană la Hârşova, dintr-o perioadă în care creştinismul se impunea ca religie oficială. Iar în mormântul unei familii importante în ierarhia locală, întocmit după ritual creştin, am găsit sub sicriu capete de gorgonă, ceea ce corespunde unei tradiţii pre-creştine. Gorgonele erau nişte fiinţe supranaturale care puteau proteja oameni, locuri, de spiritele rele. Şi, pentru orice eventualitate, acei primi creştini au pus în mormânt, dar sub sicriu, ca să nu se vadă, capetele de gorgonă, gândindu-se că nu se ştie niciodată (râde) şi e mai bine să fie asiguraţi de protecţie, indiferent ce zeitate ar fi la putere. Tot acolo am văzut pe viu cum se face cărămida nearsă, din pământ şi paie, cum e o baie lipovenească, de fapt o saună, deci tradiţiile bizantină şi nordică...

„MONEDE-SĂGEATĂ“

Cum era viaţa de profesor?

Nu m-am putut abţine, am făcut şi săpături arheologice. Colindam toate râpele, pentru că nu există loc mai bun să vezi ce ascunde un teren. Iar la marginea satului era un loc unde se extrăgea lut, necesar la fabricarea celebrului chirpici. Iar în gropile din care au scos pământul am văzut morminte dacice din perioadă romană, de unde am extras material foarte interesant: ceramică dacică lucrată cu mâna, dar şi ceramică dacică romană. Am făcut săpături şi la o cetate aflată la 6 kilometri de Jurilovca, o cetate care a fost cel mai vechi oraş de pe teritoriul României, menţionat de un izvor istoric. Se chema „Orgame“, în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Am făcut şi săpături în gunoi. Era o groapă la marginea satului şi acolo am găsit „monede-săgeată“ din aceeaşi perioadă.

„Monede-săgeată“?

Societatea aceea avea ca zeitate principală pe Apolo. Poate mai ţineţi minte, din „Iliada“, că Apolo era zeul care răspândea şi vindeca, prin săgeţi, ciuma. Ei bine, grecii din Dobrogea şi-au bătut primele monede din bronz în formă de vârf de săgeată, în cinstea divinităţii chemate să-i protejeze. Localnicii găsiseră deja un tezaur, după Primul Război Mondial. Iar bunicul unuia dintre elevii mei ţinuse acest tezaur în podul casei, până a murit. Moştenitorii aruncaseră monedele la gunoi cu câteva luni înainte de a ajunge eu la Jurilovca. Numai că eu am declanşat o mică anchetă: primisem o astfel de monedă de la acel elev al meu, care mi-a povestit şi că familia aruncase restul la gunoi. „Ştii unde?“ „Da, ştiu unde!“ A doua zi, era o zi de marţi, după ce am terminat orele, m-am dus cu toţi copiii la groapa de gunoi de la marginea satului şi am făcut săpături. Copilul respectiv avea o memorie fotografică extraordinară. Exact în locul pe care mi l-a indicat, am găsit, în adâncime, monedele-vârf-de-săgeată. Iar descoperirea aceea, faptul că am discutat-o cu ei, i-a ajutat pe copii să înţeleagă noţiunea timpului şi felul în care ne raportăm noi, ca specie umană, la el. Ceea ce nu e puţin, mai ales dacă ţinem cont că ei veneau din familii cu un nivel de cultură foarte redus.

„O SĂ-MI SPUI CĂ APA A FOST INVENTATĂ DE APOV“

Cred că tuturor copiilor le-ar plăcea să meargă în expediţii, cu profesorii lor. Cum aţi procedat însă atunci când aveaţi de-a face cu termeni istorici care fuseseră falsificaţi astfel încât să corespundă ideologiei comuniste?

Nu le-am spus niciodată elevilor că manualele lor conţin informaţii mistificate, dar încercam să le prezint faptele cât mai aproape de realitatea istorică; cât se poate, omeneşte, de corect. Am încercat să-i determin pe copii să reţină ce e mai important: că oamenii care ne-au precedat au fost şi ei ca şi noi. Au avut nevoi, au avut probleme, au încercat să le rezolve... Să le dau sentimentul că nu suntem singuri, că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Aveam în faţă exemplul propriului meu profesor de istorie, din perioada în care eram elev de gimnaziu, la Ştei. Profesorul Iacob Bertel ne-a spus pentru prima oară, cred că în 1965, ce s-a întâmplat în realitate la 23 august 1944 şi cum a fost participarea României la Al Doilea Război Mondial. Era un om curajos, dădea în clasă tot felul de indicii despre cum stăteau lucrurile. Când un coleg de-al meu a spus, citind manualul, că electricitatea a fost inventată de nu ştiu ce cercetător rus, s-a repezit: „Măi... cutare, mâine-pomâine o să-mi spui că apa a fost inventată de Apov!“. Nu a făcut alte comentarii, dar nici nu trebuia.

La Muzeul Naţional de Istorie aţi ajuns în 1980. V-a ajutat munca făcută la Tulcea?

Fără îndoială! La Muzeul din Tulcea am ajuns în decembrie 1975. M-am şi căsătorit, tot atunci, pe 23 decembrie. Şi recunosc că am avut curajul, ba nu!, impertinenţa de a prezenta imediat
după aceea o comunicare despre circulaţia monedei greceşti în Dobrogea, la sesiunea Muzeului din Constanţa, o sesiune dintre cele mai importante şi mai prestigioase. Am avut apoi o experien-
ţă care mi-a marcat viaţa, dar pot spune şi că sunt foarte norocos! Mi-am găsit nişa! În 1977 am fost la o conferinţă în Grecia, despre vechea Macedonie. Acolo am lucrat cu un coleg grec, angajat la Muzeul Numismatic de la Atena, Yannis Turatsoglu... El se ocupa de ceea ce la noi nu făcea aproape nimeni, numismatica bizantină târzie, de până în secolul al XV-lea. Yannis mi-a deschis ochii asupra acestui domeniu, aproape complet neglijat la noi. Imediat am început să caut în colecţia Muzeului din Tulcea monede bizantine târzii. Şi am şi găsit. Nordul Dobrogei este o zonă fantastică. Dunărea, împreună cu Marea Neagră au deschis spaţiul spre lume. Tocmai de aceea în nordul Dobrogei am găsit foarte multe monede bizantine. Am şi scris un articol; nu vreau să par lipsit de modestie, dar acel articol deschidea o fereastră spre ce s-a întâmplat în această zonă, din punct de vedere strategic, pentru România, pentru Europa. În Evul Mediu, secolele XIII-XIV, zona aceasta era una de importanţă mondială. Era zona de contact pentru Europa occidentală cu lumea mediteraneeană, Europa de Nord şi Asia. Ceva irepetabil. Articolul pe care l-am publicat a atras atenţia colegilor mei. Iar şefa cabinetului numismatic, doamna Constanţa Ştirbu, mi-a propus să vin la Muzeul Naţional de Istorie. Am oscilat, un timp destul de lung. Aveam o viaţă frumoasă la Tulcea... Dar cum soţia mea a venit la Bucureşti cu primul meu fiu, a trebuit să găsesc şi eu o soluţie. Aşa că în 1980 am venit la MNIR. Probabil cu unul din ultimele trenuri, pentru că după aceea nu s-a mai angajat nimeni, cu anii.

Ce aţi făcut la MNIR?

Am continuat ce începusem deja la Tulcea. În plus, pentru că am studiat limba persană timp de doi ani, puteam să citesc în arabă, ceea ce mi-a permis să mă ocup şi de lucruri mai exotice: monedele tătarilor, cele balcanice. Am continuat o vreme şi cu săpăturile arheologice... Apoi, din 2008, mult mai puţin, aproape deloc, nu am mai avut timp. Şi cred că dovezile arheologice mai bine stau în pământ decât să fac săpături mici, să aflu prea puţin şi să las răni în sol care să devină apoi ca o cangrenă pentru situl arheologic.

 

„S-a ajuns ca o treime din spaţiul expoziţional să fie dedicat «conducătorului» şi partidului“

Cum era Muzeul în anii ’80? A fost penetrat de cultul personalităţii lui Ceauşescu?

Nu a fost scutit. Începând cu 1979, s-a ajuns ca o treime din spaţiul expoziţional să fie dedicat „conducătorului“ şi partidului. A fost dedicat expoziţiei „Dovezi ale dragostei şi recunoştinţei...“. Un titlu foarte lung, niciodată n-am reuşit să-l reţin pe tot. La etajul al II-lea, aripa dinspre Calea Victoriei, aripa dinspre Strada Franceză şi, la parter, aripa dinspre strada Stavropoleos erau dedicate acestei „expoziţii omagiale“, cu cadouri primite de Ceauşescu. Aveai de toate: de la piese extrem de valoroase până la nişte kitsch-uri înfiorătoare! Cele mai multe din aceste piese se păstrează şi astăzi, peste 20.000 de piese.

Unde sunt? În depozit?

Sunt în depozit şi ele sunt istorie! Trebuie să ni le asumăm ca parte a lumii în care am trăit. Gravă era însă ingerinţa în expoziţia de bază, istorică. Lucrurile începuseră să fie prezentate disproporţionat, mistificat, astfel încât să servească cultului lui Nicolae Ceauşescu şi mai apoi şi al Elenei Ceauşescu. Cu excepţia părţii de preistorie, din paleolitic şi până în epoca fierului, chiar şi la daci începea să îşi spună ideologia cuvântul. Existau diverse teze care trebuiau să fie ilustrate. Muzeul era conceput ca o pagină ilustrată de istorie. Şi se ajunsese ca, dacă nu existau documente autentice, să se recurgă la copii, la falsuri, la invenţii. Noţiunea de „stat dezorganizat“ era o prostie fără margini! Erau aberaţii în această expoziţie, 100% ideologizate, aşa cum s-a întâmplat la expoziţia dedicată celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist din România.

„CASA RADIO“ TREBUIA SĂ FIE MUZEU

Ceauşescu a venit vreodată la Muzeu?

A fost la deschiderea Muzeului, în 1971. Dar şi aici e o poveste. Muzeul a fost inaugurat pe 8 mai 1971, la a 50-a aniversare a PCR. Era obiceiul ca astfel de evenimente să fie marcate de „realizări importante“ ale regimului. Sigur că a doua zi a fost închis, pentru că nu era gata, dar Ceauşescu a fost mulţumit. Muzeul s-a deschis a doua oară, de-a binelea, tot pe 8 mai, în 1972, fără Ceauşescu. Aceea este data la care se poate considera că Muzeul a început să funcţioneze. Ceauşescu a revenit în 1979, când s-a deschis expoziţia omagială. Nu s-a mai întors după aceea.

De ce oare?

El intenţiona să creeze un nou muzeu, pe Splaiul Independenţei, acolo unde se află clădirea cunoscută sub numele „Casa Radio“, care nu a mai fost terminată nici azi. Acolo a avut loc şi ultima defilare de 23 August, în 1989.

Muzeul e în renovare de foarte mult timp...

Din 2006.

Se va mai termina vreodată?

Eu sunt o persoană optimistă(râde). Nu ştim în acest moment, nu există un studiu care să ne ofere  date cât ar costa consolidarea şi refacerea Muzeului. Cel mai mare risc de hazard e legat de posibil cutremur mare. Nu doar pentru patrimoniu.

STATUIA DE PE TREPTE

Nu pot să nu vă întreb de statuia de pe trepte (râde). Cum de v-aţi procopsit cu ea şi cât o să rămână acolo?

Va rămâne până când muzeul va intra în lucrări de consolidare şi refacere. Sper să nu dureze totuşi foarte mult. Consolidarea muzeului e o decizie politică pe care trebuie s-o ia Guvernul României, pentru că fondurile necesare depăşesc bugetul întregului Minister al Culturii. Am discutat cu toţi miniştrii pe care i-am avut de când sunt director şi pot spune că i-am convins de necesitatea acestor lucrări.

Câţi, în total? Câţi miniştri aţi „schimbat“ de când sunteţi director?

Din 2012 încoace... Opt miniştri, din care domnul Kelemen Hunor – de două ori. Şi nu vreau să-i disculp, dar decizia nu e la ei. Trebuie luată o hotărâre la nivel de Guvern.

„Geneza poporului român“ (statuia de pe trepte) v-a adus mai mulţi vizitatori?

Nu statuia. Dimpotrivă, publicul nu o gustă, poate că primarul Capitalei va citi cândva unele din comentariile lăsate de vizitatori în cartea noastră de impresii. E adevărat însă că avem mai mulţi vizitatori, dar asta se datorează programelor noastre, faptului că ne-a preocupat să aducem lucruri noi, expoziţii noi şi interesante. Încercăm să aducem muzeul în centrul atenţiei publicului, în sensul cel mai bun al expresiei.

Ce e de văzut vara aceasta?

Până pe 24 august avem expoziţia dedicată costumului din ultimii 600 de ani. Mai avem o expoziţie dedicată centenarului vizitei lui Nicolai al II-lea la Constanţa. O altă expoziţie foarte interesantă este dedicată României anului 1964, văzută prin ochii unor studenţi americani. (râde) Pentru prima dată, ruşii şi americanii stau faţă în faţă, în holul central al MNIR În iulie, avem o expoziţie de ceasuri istorice franceze. Pregătim o expoziţie privind Primul Război Mondial. Iar în toamnă vom avea „Regele a murit. Trăiască Regele!” privind moartea lui Carol I şi preluarea domniei de către Ferdinand, prima succesiune dinastică lină din istoria României, după foarte multe secole. Tot la toamnă vom inaugura o expoziţie de arme albe, arme istorice, piese foarte frumnoase care sunt în aceeaşi măsură instrumente de atac şi apărare, pe cât sunt realizări artistice şi tehnologice. Muzeul pregăteşte „Comorile României“ - care va merge în China, ca răspuns la expoziţia care a fost aici. Avem chiar acum o expoziţie itinerantă - „Aurul şi argintul antic al României“. Prima expoziţie mare organizată de MNIR cu 32 de muzee din ţară, care se va plimba prin toată România şi care conţine piese din tezaur, din „Cloşca cu puii de aur“ pe care mulţi nu le-au văzut decât în manuale sau la televizor.

„A fost groaznic să depistezi urmele unor picturi în cenuşa scoasă dintr-o sobă“

În urmă cu un an eraţi în centrul atenţiei presei internaţionale datorită expertizei realizate de specialiştii MNIR în dosarul tablourilor furate din galeria Kunsthal din Rotterdam şi probabil arse, la Carcaliu, în Tulcea. Dacă vi s-ar mai cere o astfel de expertiză ce aţi răspunde?

Aş face-o, în orice situaţie. Societatea românească, Ministerul Culturii, Muzeul Naţional de Istorie au investit într-un laborator de investigaţii fizico-chimice, singurul de acest fel din România. Aşa că avem o obligaţie morală să ajutăm Justiţia să lămurească dispariţia unor opere de artă. Acea expertiză a fost o experienţă pe care sigur nu aş mai vrea să o repet, a fost groaznic să depistezi urmele unor picturi în cenuşa scoasă dintr-o sobă dintr-o baie lipovenească. Dar dacă, Doamne fereşte!, ar mai fi nevoie, am mai face o astfel de expertiză, oricând.

Olga Dogaru, femeia care a spus iniţial că a ars tablourile, afirmă acum că de fapt le-a dat cuiva, care a plecat cu ele, nu se ştie unde. Din punctul dumneavoastră de vedere, ce a găsit laboratorul indică cu totul şi cu totul altceva...

Cum s-a arătat şi în raportul de expertiză, noi am găsit pigmenţi, minerale specifice din anumiţi pigmenţi şi substanţe folosite pentru realizarea picturilor, în acea cenuşă. Şi este o şansă extraordinară că am găsit acolo, după ce trecuse o lună între presupusa ardere a tablourilor şi recoltarea materialului, urme de pânză imprimată pe grundul de pictură şi cu pigmentul deasupra! Şi nu pot fi de la icoane de lemn, cum se susţine acum, cu siguranţă. Eu ştiu foarte bine tehnica pictării icoanelor din zonă. În plus, am găsit şi
cuie, dar şi scoabe de un tip care nu s-a folosit decât după anii ’60 ai secolului trecut, cu care se fixează pânza pe şasiu.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările