Ernest Hemingway, scriitorul aventurier

Ernest Hemingway, scriitorul aventurier

Scriitorul Ernest Hemingway, la o povestire vânătorească, alături de ultima sa soţie, Mary FOTO: GULIVER/GETTY IMAGES

Considerat de mulţi ca fiind cel mai important prozator al tuturor timpurilor, Ernest Hemingway şi-a trăit soarta exploziv, lăsând în urmă un stil de scriitură inconfundabil

Există multe moduri în care poţi scrie despre ceva. Tristeţea, de pildă. Ai putea aborda un stil complex, cu o înlănţuire de fraze, o explozie de detalii, din care cititorul să-şi poată crea imaginea pe care tu, ca şi prozator, încerci să o descrii. Sau o poţi face aşa: „Acum, fără să mai stea să se gândească, o să se ducă acasă, în camera sa. O să stea întins în pat şi când o să se facă dimineaţă o s-adoarmă, în sfârşit. Până la urmă, îşi spuse, probabil că-i vorba doar de insomnie. Trebuie să fie mulţi care să sufere de aşa ceva“.

Acesta este finalul uneia dintre cele mai frumoase proze scurte, gândită, redactată şi închegată vreodată de mintea umană. La câteva luni de la apariţie, marele James Joyce, omul jocurilor de cuvinte, al barierelor interpretative impuse cititorului, irlandezul obsedat de stil şi de nivelul dincolo de care un text depăşeşte noţiunea de „dificil“, devenind de-a dreptul o ghicitoare, exclama despre proza din care textul de mai sus este desprins: „A reuşit. A redus complet graniţa dintre viaţă şi literatură. Este o capodoperă. Într-adevăr, este una dintre cele mai bune povestiri scrise vreodată“. Textul la care se referea Joyce se numeşte „Un loc curat şi bine luminat“. Autor: Ernest Hemingway.

Scriitorul Ernest Hemingway este greu de apucat. Te izbeşti în primul rând de imensitatea operei sale. Apoi, ce-ar mai fi de spus despre romane precum „Bătrânul şi marea“, sau „Adio, arme“, lucrări comentate în exces, aflate în toate programele şcolare de pe planetă? În plus, misiunea des-crierii autorului Hemingway este dată şi de aspectul grandios al omului, a cărui viaţă pare direct desprinsă dintr-un film hollywoodian. Războaie, exil, prietenii celebre, alcoolism, suicid, toate elementele acestea par să te blocheze chiar înainte să scrii primul rând despre scriitorul american. Şi atunci, ce-ţi rămâne de făcut? Doar să enumeri etapele unei vieţi, cu răbdare şi devotament, recompunând astfel paginile imaginare ale poate celui mai bun roman scris vreodată de Hemingway. Cel despre un scriitor care a vrut să încerce totul, sfârşind prin a-şi pierde nevoia de a mai căuta ceva.

„Foloseşte propoziţii scurte“

Ernest Miller Hemingway s-a născut pe 21 iulie 1899, în Oak Park, Illinois, o suburbie a oraşului Chicago. Tatăl său era doctor, mama sa muzician, ambii foarte respectaţi, într-o comunitate pe care un contemporan o caracteriza extrem de plastic prin următoarele cuvinte: „Atât de multe biserici pentru atât de mulţi oameni buni“.

Micul Ernest şi-a detestat dintotdeauna numele mic, asociat automat cu personajul principal, „naiv şi prostesc“, al piesei de teatru „The Importance of Being Earnest“ („Ce înseamnă să fii onest“, în limba engleză cele două cuvinte se pronunţă identic), scrisă de Oscar Wilde. A refuzat, în prima fază, să asculte sfatul mamei sale, de a cânta la violoncel, admiţând însă, mai târziu, că experienţa i-a fost extrem de folositoare, mai ales la utilizarea „structurii contrapunctuale“ din romanul „Pentru cine bat clopotele“.

În fiecare vară, familia Hemingway se retrăgea la casa de vacanţă de lângă lacul Walloon, unde micul Ernest era învăţat de tatăl său să pescuiască, să vâneze şi ce să facă în drumeţii. Experienţa este descrisă cu lux de amănunte, mai ales în prozele scurte de la maturitate („Râul mare cu două braţe“ este un exemplu în acest sens), însă învăţăturile tatălui i-au trezit lui Hemingway şi una dintre cele mai durabile pasiuni ale vieţii: visul de a trăi în zone îndepărtate şi izolate de restul lumii.

Hemingway a urmat, din 1913 şi până în 1917, cursurile şcolii generale şi ale liceului din Oak Park, afirmându-se mai ales la orele de sport. Era atras de box, polo şi fotbal. Tot aici a primit şi primele lecţii de jurnalism, la o iniţiativă a unui profesor local, Fannie Biggs, cel care concepuse sala de clasă ca fiind o redacţie a unui ziar. Cele mai bune texte ale elevilor erau publicate în „The Trapeze“, ziarul şcolii.

Hemingway a scris numeroase texte pentru publicaţia respectivă, imitând, în primul rând, stilul jurnaliştilor sportivi de care se simţea atras. Aici avea să primească, după cum recunoştea ulterior, şi prima lecţie despre cum trebuie să scrii. Stilul din presă avea să se găsească permanent în scrierile viitorului mare prozator: „Foloseşte propoziţii scurte. Foloseşte prime paragrafe scurte. Fii pozitiv, nu negativ“. 

Eşecurile şi reuşitele

La începutul anului 1918, Hemingway a răspuns la o cerere de angajare din partea Crucii Roşii, aplicând pentru un post de şofer pe ambulanţă în Italia. În prima sa zi, a fost trimis la o fabrică bombardată, unde trebuia să strângă rămăşiţele fostelor angajate. Pe 8 iulie, era rănit serios, în timp ce se întorcea de la cantină, aducând ciocolată şi ţigări pentru soldaţii din linia întâi. În ciuda rănilor, Hemingway a salvat un soldat rănit, cărându-l în spate până într-o zonă de siguranţă, faptă pentru care a fost recompensat cu „Medalia de Aur“ din partea statului italian.

Deşi avea numai 18 ani, viitorul mare prozator nu mai trăia în iluziile tinereţii: „Când pleci la război ca adolescent, ai iluzia nemuririi. Alţii mor, nu tu… Apoi, eşti rănit pentru prima oară şi ştii că ţi se poate întâmpla în orice secundă“. A fost trimis pentru recuperare la un spital din Milano, unde s-a îndrăgostit nebuneşte de o asistentă, Agnes von Kurowsky. După externare, Hemingway s-a întors în America, însă cei doi îşi promiseseră să se căsătorească. În martie 1919, Agnes îi scrie o scrisoare, în care îşi cere scuze, spunându-i că s-a logodit cu un ofiţer italian. Hemingway este devastat.

La revenirea în America avea 20 de ani, era fără slujbă şi nevoit să treacă prin chinurile unei recuperări dureroase. Şi-a petrecut timpul în expediţii la pescuit cu foştii colegi de liceu sau în drumeţii singuratice. Aceste experienţe aveau să stea la baza majorităţii prozelor scurte din seria „Nick Adams“, considerate astăzi capodopere ale genului.

Devine corespondent al publicaţiei „Toronto Star Weekly“, locuind în continuare în Chicago. Când domnişoara Hadley Richardson a sosit să o viziteze pe sora colegului de cameră al lui Hemingway, tânărul Ernest a declarat scurt: „Ea e fata pe care o să o cer în căsătorie“. Hadley era roşcată şi cu opt ani mai în vârstă decât Hemingway.

Cei doi au corespondat vreme de câteva luni, după care au decis să se căsătorească şi să viziteze Europa. Iniţial, Roma era destinaţia turistică visată, însă, la insistenţele unui prieten apropiat al lui Hemingway, care le-a scris şi scrisori de recomandare, au decis să viziteze Parisul. Hemingway se angajează corespondent extern al publicaţiei „Toronto Star“ şi cei doi pleacă spre „Oraşul Luminilor“.

Unul dintre miniştri avea tifos. Ofiţerul le-a spus soldaţilor că n-are sens să-l ţină în picioare. Când au tras prima şarjă, el stătea în apă, cu capul sprijinit pe genunchi.

Ernest Hemingway, „Campionul“

Viaţa la Paris: petrecerile, obsesiile, infidelităţile

Un adolescent îndrăgostit de pescuit FOTO: REUTERS

În 1923, Parisul era căutat de americani, în special datorită „ratei de schimb avantajoase“, însă tot în capitala Franţei trăiau, potrivit lui Hemingway, „cei mai interesanţi oameni din lume“. Aici, prozatorul american s-a întâlnit cu Gertrude Stein, James Joyce şi Ezra Pound. S-a mutat cu soţia într-un mic apartament de pe strada Cardinal Lemoine, în „Cartierul Latin“, dedicându-şi timpul scrisului. La petrecerile ce aveau loc aproape în fiecare seară se întâlnea cu artişti precum Pablo Picasso, Joan Miró şi Juan Gris.

Întâlnirea definitorie pentru Hemingway a fost cea cu Ezra Pound. Poetul american l-a introdus în cercurile frecventate de James Joyce, alături de care Hemingway se lansa în „sferele alcoolice“. Tot Ezra Pound l-a ajutat să-şi finiseze stilul, în ceea ce astăzi se numeşte, în critica literară, „teoria iceberg“. Potrivit lui Pound, idee preluată şi de Hemingway, imaginea este un „corelat obiectiv“, folosit pentru a descrie direct realitatea. Însă, pentru un prozator, realitatea nu poate fi reprezentată direct niciodată. Astfel, un scriitor trebuie să descrie un lucru, sau un personaj, în timp ce o cu totul altă latură răzbate la suprafaţa textului. Cunoscută drept „Teoria omisiunii“, strategia lui Hemingway îşi propunea să descrie „icebergul“, în aşa fel încât întinderea de apă din jur să răzbată din povestire.

Primul roman

În septembrie 1923, soţii Hemingway reveneau la Toronto, pentru naşterea fiului, John Hadley Nicanor. Vizita nu a durat mult. Cei doi s-au întors la Paris, unde a fost publicată proza scurtă „Tabăra indiană“, extrem de bine primită de critică. În aceeaşi perioadă, Hemingway a vizitat oraşul spaniol Pamplona, devenind obsedat de coride, şi a început să scrie pentru ceea ce avea să devină romanul „Şi soarele răsare“, publicat în octombrie 1926. Între timp, relaţia cu soţia se deteriorase complet, în mare parte după ce Hadley aflase de o aventură a scriitorului cu jurnalista Pauline Pfeiffer. Divorţul a avut loc în ianuarie 1927, numai după ce fosta soţie primise un procent serios din încasările obţinute de pe urma publicării primului roman. Patru luni mai târziu, Hemingway se căsătorea cu Pauline Pfeiffer, iar până la sfârşitul anului urma să devină din nou tată.

La insistenţele noii soţii, care dorea să revină în America, Hemingway a decis relocarea în Key West, pe baza recomandării un prieten foarte apropiat. În primăvara lui 1928, cu puţin înainte de plecarea din Paris, Hewmingway a suferit un accident în toaleta apartamentului, de pe urma căruia s-a ales, pe viaţă, cu o cicatrice proeminentă pe frunte. La plecarea din Paris, scriitorul a decis „să nu mai locuiască niciodată într-un mare oraş“.

Dacă un scriitor de proză ştie destul de multe despre ceea ce scrie, poate omite anumite lucruri. Un scriitor care omite lucruri pentru că nu le cunoaşte, nu face decât locuri goale.

Ernest Hemingway, „Moarte după-amiaza“

 

A trăit 62 de ani

Numele: Ernest Miller Hemingway

Data şi locul naşterii: 21 iulie 1899, Oak Park, Illinois, SUA

Studiile

În 1917 a absolvit cursurile liceului Oak Park şi River Forest

Principalele cărţi publicate:

„Fiesta“ (1926)

„Adio, arme“ (1929)

„Moarte după-amiaza“ (1932)

„Învingătorul nu ia nimic“ (1933)

„Colinele verzi ale Africii“ (1935)

„A avea şi a nu avea“ (1937)

„Zăpezile de pe Kilimanjaro“ (1939)

„Pentru cine bat clopotele“ (1940)

„Bătrânul şi marea“ (1951)

„Sărbătoarea continuă“ (1964) – postum

Data şi locul decesului: 2 iulie 1961, Ketchum, Idaho, SUA

 

Pierderea tatălui şi lunga depresie

Tânărul Hemingway, alături de tatăl său, în oraşul natal FOTO: REUTERS

În iarna anului 1928, proaspăt revenit în America, Hemingway primea o telegramă prin care era anunţat că tatăl său se sinucisese. Scriitorul a intrat într-o lungă depresie, amplificată şi de revelaţia faptului că o scrisoare către tatăl său, în care îi spunea să nu-şi mai facă griji financiare, ajunsese la destinatar la numai câteva minute după ce avusese loc tragicul eveniment. La momentul aflării veştii, Hemingway le-a spus, profetic, celor din jur: „Aşa mă voi duce şi eu“.

În ciuda depresiei, următoarea perioadă a fost una extrem de creativă. Scriitorul a terminat şi a publicat romanul „Adio, arme“, carte ce l-a transformat peste noapte în „superstar“ literar. A plecat apoi în Spania, obsedat de ideea morţii, cu obiectivul de a scrie o carte despre coride, evenimentul în care regăsea „moartea în cea mai pură formă“. Rezultatul acestui demers avea să fie colecţia „Moarte după-amiaza“.

„Cel mai frumos loc“

Scriitorul, în ultimul safari african FOTO: GULIVER/GETTY IMAGES

Familia Hemingway se mutase într-o casă din Key West, statul Florida, locul unde avea să se nască şi cel de-al treilea şi ultimul fiu al scriitorului. Iarna, Ernest se delecta cu vânatul, descriind zona drept „cel mai frumos loc pe care l-am văzut în America“. Deşi îşi asigura prietenii, în scrisori, că totul este bine, că sunt fericiţi, Hemingway părea să nu aibă linişte. Călătorea încontinuu, între Cuba, Paris şi Spania, iar în 1933 a mers, alături de soţie, într-un safari în Africa. Experienţa, completată şi de o dizenterie aproape fatală, avea să fie reprodusă într-una din cele mai cunoscute proze scurte ale autorului, „Zăpezile de pe Kilimanjaro“.

La revenirea în America, Hemingway şi-a cumpărat o ambarcaţiune, poreclită „The Pilar“, şi a plecat în
Caraibe. A petrecut ani buni în Bimini, Bahamas, locul unde a şi scris noul său roman, „A avea şi a nu avea“.

Marea simţi cum totul se face mai mare şi mai mare, apoi din ce în ce mai mic. Apoi din nou tot mai mare şi apoi din ce în ce mai mic. Apoi muri.

Ernest Hemingway, „Râul mare cu două braţe“

 

Perioada târzie: un alt război mondial, „Nobelul“ şi moartea

Hemingway, alături de Fidel Castro FOTO: GULIVER/GETTY IMAGES

În 1937, Hemingway a acceptat oferta primită de la North American Newspaper Alliance (NANA) de a transmite reportaje din bătăliile Războiului Civil din Spania. Alături de el se regăsea jurnalista Martha Gellhorn, pe care o întâlnise în Key West, la Crăciunul anterior. Martha era născută în St. Louis (ca fosta soţie, Hadley) şi lucrase pentru revista „Vogue“ (ca actuala soţie, Pauline). În primăvara lui 1939, Hemingway a traversat apele spre Cuba, în ceea ce avea să devină lungul şi durerosul proces al despărţirii de Pauline.

Când Martha i s-a alăturat, cei doi au închiriat „Finca Vigia“, o fermă de 61.000 de metri pătraţi, situată în apropiere de Havana. Pauline şi copiii l-au părăsit pe Ernest în acea vară, imediat după divorţ. Pe 20 noiembrie 1940, Hemingway devenea soţ pentru a treia oară în viaţă. Noua sa aleasă era Martha Gellhorn.

Celebritatea mondială

Hemingway şi-a schimbat din nou domiciliul, alegând să-şi petreacă verile în Ketchum, statul Idaho, şi iernile în Cuba. Martha Gellhorn a fost cea care l-a inspirat să scrie cel mai faimos roman, „Pentru cine trag clopotele“, început în martie 1939 şi finalizat în iulie 1940.

Ca şi în cazul celorlalte cărţi, romanul fusese conceput şi redactat într-o permanentă mişcare, între Cuba, statul Wyoming şi statul Idaho. Imediat după publicare, „Pentru cine trag clopotele“ a ocupat locul întâi în clasamentul „Book-of-the- month“, vânzând o jumătate de milion de exemplare în numai câteva luni, fiind nominalizată pentru premiul Pulitzer şi transformându-l pe Hemingway într-unul din marii scriitori ai lumii.

Cronicar de război

Din iunie şi până în decembrie 1944, Hemingway a stat numai în Europa. A fost prezent, pe 25 august, la eliberarea Parisului, însă nu aşa cum apăruse într-o legendă urbană a vremii, primul la intrarea coloanei victorioase. Pe 17 decembrie, atacat de o febră necruţătoare, scriitorul se afla în drum spre Luxemburg, pentru a relata „Ofensiva din Ardeni“. Ajuns la faţa locului a fost însă internat de urgenţă, cu pneumonie. Până la finalizarea tratamentului, o săptămână mai târziu, bătălia luase sfârşit.

Doi ani după aceea, Hemingway era decorat cu „Steaua de Bronz“, pentru acte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial. Călătoreşte la Londra, unde o întâlneşte pe Mary Welsh, corespondenta revistei „Time“, de care se îndrăgosteşte imediat şi pe care o cere în căsătorie după a treia întâlnire. Între timp, Martha, actuala soţie, ajunge în Londra, după ce traversase oceanul într-o navă încărcată cu explozibili, din cauza refuzului lui Hemingway de a o ajuta să obţină un permis de presă pentru zborul cu avionul. În capitala Angliei, îl găseşte pe Hemingway direct în spital, cu o lovitură puternică provocată de un accident auto. Într-o criză de nervi, îi spune că „s-a terminat definitiv“. Ceea ce s-a şi întâmplat.

„Bătrânul şi marea“

Hemingway, în compania celei de-a treia soţii, Martha FOTO: GULIVER/GETTY IMAGES

Potrivit mărturiei proprii, între 1942 şi 1945, Hemingway a fost „terminat ca scriitor“. Sunt ani de depresii, cauzate în special de pierderea, rând pe rând, a celor mai apropiaţi prieteni scriitori: Scott Fitzgerald (1940), James Joyce (1941) şi Gertrude Stein (1946). Tot în această perioadă, Hemingway suferă de dureri de cap cumplite, tensiune arterială puternică, probleme cu greutatea şi diabet, rezultatul mulţilor ani de escapade alcoolice. În 1948, călătoreşte la Veneţia, unde se îndrăgosteşte de Adriana Ivancich, o tânără de 19 ani. Iubirea platonică, survenită pe fondul problemelor maritale cu Mary, a inspirat scrierea „Dincolo de râu şi între copaci“, publicată în 1950, cu recenzii catastrofale. În anul următor, într-o criză de nervi cauzată de modul în care ultimul său roman fusese primit, Hemingway scrie „Bătrânul şi marea“, în numai opt săptămâni, şi-o prezintă ca „tot ce o să pot scrie mai bun, cât mai am de trăit“. „Bătrânul şi marea“ devine bestseller instant, câştigând premiul Pulitzer, în mai 1952. 

Premiul „Nobel“

În 1954, în timp ce se afla într-o călătorie în Africa, Hemingway suferă două accidente de avion succesive. Primul a avut loc în timp ce pilota un aparat de zbor, într-o cursă cadou pentru soţia sa, cu ocazia Crăciunului. Avionul s-a prăbuşit, Hemingway alegându-se cu o lovitură la cap, iar soţia, cu două coaste rupte. A doua zi, în timp ce se încerca transferul lor către un spital, un al doilea avion a luat foc la decolare. Scriitorul a suferit arsuri grave, însoţite de o pierdere consistentă a fluidului cerebral. Când au ajuns la spitalul din localitatea Entebe (Uganda), Hemingway a descoperit reporteri ce scriau despre moartea sa. Recuperarea a durat câteva săptămâni, timp în care Hemingway s-a relaxat citind falsele necrologuri scrise la moartea sa. 

În octombrie 1954, scriitorul a fost recompensat cu premiul Nobel pentru literatură. A declarat că scriitorii Carl Sandburg, Isak Dinesen şi Bernard Berenson ar fi fost mai nimeriţi, dar că „banii sunt bineveniţi“. Apropiaţii descriau însă o deteriorare a stării psihice a prozatorului. Potrivit acestora, Hemingway avea impresia că falsa sa moarte, relatată pe larg în presa din întreaga lume, ar fi contribuit decisiv la decizia de decernare a premiului Nobel.

O moarte violentă

Pe 25 iulie 1960, Ernest şi Mary au părăsit definitiv Cuba, în special din cauza turiştilor ce-i invadau ferma. Scriitorul trece dintr-o depresie în alta. Nu mai vorbeşte cu nimeni, îşi face probleme financiare, ba chiar are impresia că FBI-ul îi supraveghează locuinţa din Ketchum. Este internat la Clinica Mayo, din Rochester, statul Minnesota, fiind tratat, în 15 ocazii, prin terapie electroconvulsivă. Este externat în ianuarie 1961, complet dărâmat.

În aprilie, acelaşi an, soţia îl găseşte, într-o dimineaţă, ţinând în mână o puşcă. Este internat din nou, la aceeaşi clinică şi primeşte acelaşi tratament. Pe 2 iulie 1961, Hemingway s-a îndreptat către dulapul cu arme, şi-a ales carabina preferată, a încărcat-o cu două gloanţe şi s-a împuşcat în gură.  În ultimii ani ai vieţii, comportamentul său era foarte asemănător cu cel al tatălui, înaintea decesului acestuia. Câţiva ani mai târziu, fratele şi sora scriitorului, Ursula, Leicester, s-au sinucis şi ei.

Hemingway a reuşit. A redus complet graniţa dintre viaţă şi literatură.

James Joyce, scriitor

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: