Cei doi Toma Caragiu: regele şi bufonul

Cei doi Toma Caragiu: regele şi bufonul

Toma Caragiu, unul dintre cei mai respectaţi şi iubiţi actori din România. Aici, în celebra serie „B.D. la munte şi la mare” FOTOGRAFII: „Carte despre Toma", Editura Meridiane, 1983

Toma Caragiu a început pe scene minuscule, din orăşele şi comune. Când piesa ieşea bine, primea aplauze şi nişte afinată de casă. Înainte de dispariţia sa, în 1977, era considerat cel mai mare actor român. Mulţi îl consideră aşa şi astăzi. Toma nu se gândea la asta. El avea un vis: să joace mult, cât de mult posibil, nu conta unde, fie pe scene de teatru, fie pe ringuri de circ.

Ştiri pe aceeaşi temă

Aşa îmi amintesc de el. Se întâmpla de Revelion, masa era plină cu de toate, mă rog, tot ce se putea găsi pe atunci şi eram toţi, toată familia. Trăiau toţi bunicii, părinţii erau acolo, mătuşile şi unchii, verişorii, iar eu şi fratele mai mic eram în centrul atenţiei, asaltaţi cu dulciuri şi cu poante. Nu existau cluburi unde să-ţi petreci „noaptea dintre ani“, nu se mergea la restaurant, nu erau bani, nu era apă caldă, nici curent electric uneori, viaţa nu era tocmai spectaculoasă, dar, oricum, noi, copiii nu ştiam nimic despre asta. Televizorul era deschis toată noaptea. Se aprindea pe la 8. Stăteam cu frate-miu, băgaţi după aparat, privind printre găurelele cutiei ce-l acoperea, urmărind fascinaţi miracolul aprinderii lămpilor, până când ecranul prindea viaţă. De când pornea şi până ce programul TVR de Revelion se încheia, televizorul devenea cel mai studiat obiect din casă. Niciun dumicat nu era înghiţit, fără ca ochii să privească simultan imaginile de pe ecran, nicio imagine nu scăpa nestudiată şi necomentată îndelung.

Acolo, la un astfel de program de Revelion, l-am văzut pentru prima oară pe acest actor. Eram mic, nu mai ştiu cât de mic, dar ţin minte şi acum momentul. Râdeam ca boul, deşi nu înţelegeam nici jumătate din ce spunea. Mai mult râdeam de râsul părinţilor mei, unul în hohote, ţinându-se de burtă doar privindu-i faţa serioasă a celui de pe ecran. De atunci mi-a rămas întipărită faţa lui serioasă şi a mai rămas ceva, o senzaţie. Toţi ceilalţi actori convocaţi pentru programul de Revelion „făceau ceva“. Unii se strâmbau, alţii îşi dădeau ochii peste cap, alţii cântau sau dansau. Acest actor nu făcea nimic anume. El stătea şi vorbea, cu tonul lui molcom. Şi lumea se prăpădea totuşi de râs. 

Când m-am făcut mare, am aflat că pe actorul respectiv îl chema Toma Caragiu. Şi că imaginile pe care le priveam atunci fuseseră înregistrate cu ceva ani în urmă, pentru că, la cutremurul din 1977, Toma Caragiu murise. Scara blocului în care locuia se prăbuşise cu el. 

Puteţi lua textul următor ca pe un omagiu naiv, adresat celui care mi-a încântat copilăria cu glumele sale „serioase“. Sau ca pe o încercare de reconstrucţie, folosind documentele şi mărturiile vremii, a unor fragmente din viaţa unui om dispărut înainte ca eu să mă nasc. De fapt, puteţi lua textul următor cum vreţi.

18 ani de muncă

toma caragiu

Toma Caragiu, alături de părinţi (în stânga sa)

Cifre. Aproximări. În lucrarea „Carte despre Toma Caragiu“, apărută în 1983, autorul Valentin Silvestru făcea o tentativă de a măsura cariera gigantică a actorului. Sec, procentual. Aşadar, de la revenirea definitivă a lui Toma în Bucureşti şi până la momentul dispariţiei sale în cutremurul din 1977, trecuseră 4.500 de zile. 

În acest timp, actorul apăruse pe scenele teatrelor Bulandra, Naţional şi de Comedie de peste 2.000 de ori, în 20 de spectacole diferite, spectacole repetate timp de aproximativ 1.000 de zile. Jucase în 40 de filme, în 28 având şi rolul principal, ceea ce autorul cărţii cuantifica la 1.600 de zile de filmare şi 200 de zile de post-sincron. 

La televiziune apăruse în 3 filme-serial, susţinând 10 show-uri şi alte câteva zeci de emisiuni. Adică, alte aproximativ 600 de zile. Numele său figura pe două discuri Electrecord, iar vocea sa fusese imprimată pe 50 de emisiuni din ciclul „Unda veselă“. Alte 400 de zile, de data aceasta petrecute în faţa microfonului. Se mai adăugau 6 turnee peste hotare şi 30 în ţară, alături de Circul de Stat, plus deplasări la festivaluri, cenacluri, premiere de film. Alte 200 de zile. 

În total, calcula meticulos Valentin Silvestru, 6.400 de zile de muncă. „Aşadar, a muncit, în aceşti 12 ani, aproape 18 ani“, se încheia calculul. 

Toma Caragiu dispreţuia ceea ce el numea „aproximativism“. În traducere, amatorismul, lipsa de interes, „merge şi aşa“-ul tipic românesc. Încă din copilărie, i se spunea că seamănă cu bunica sa, cea care stârnea hohotele de râs ale tuturor prin imitaţiile celor din jur. Dar cariera în actorie a lui Caragiu a fost ceva mai mult decât un simplu fapt ce trebuia asumat.

Premii în afinatătoma caragiu

Toma Caragiu, la Ploieşti, în primii  ani de directorat al Teatrului de Stat

Iniţial, părinţii îl vedeau medic veterinar. Dar nici chiar aşa! Adolescentul Toma a negociat intens, iar soluţia finală a fost considerată ca fiind acceptabilă, deşi nu-i convenea niciuneia dintre părţile implicate: Facultatea de Drept. Nu a durat mult până să-şi dea seama că nu este făcut pentru legi şi excepţii judiciare. Un an, mai exact. 

Toma Caragiu se înscrie la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, secţia condusă de profesorul Victor Ion Popa. Cursurile se ţin de numai trei ori pe săptămână, astfel încât tânărul student îşi permite să locuiască în continuare în Ploieşti, oraşul unde se stabilise familia sa, şi să facă naveta în Capitală. Încă de la acel moment, însă, Caragiu avea să înţeleagă că nu şcoala îi va transforma visul în realitate. „Studenţia teatrală nu mi-a folosit. Încurcă multe şi pe mulţi“, avea să declare actorul, într-un interviu din 1975, acordat revistei „Teatrul“. În locul buchisitului în cărţi, alege munca. Istovitoare, dusă până la extremă, de cele mai multe ori. 

Devine animator cultural, adunând în jurul său prieteni şi pasionaţi de teatru. Regizează chiar spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr“, pe care îl joacă la cinematograful „Modern“ din Ploieşti, apoi prin orăşele şi comune din Prahova, unde este întâmpinat cu afinată. Construieşte nucleul denumit „Brigada culturală Prahova“, ce se transformă, treptat, în Teatrul Sindicatelor Unite (1947) şi, în final, în Teatrul de Stat Ploieşti (1949).

Enunţă un principi după care se va ghida tot restul vieţii. Iată-l, redat, în acelaşi interviu din 1975: „Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară «Lear» şi a doua seară să fie clovn la circ. Numai gândul că încă
n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie“.

Şi, printr-o minune, este văzut şi remarcat. În 1948, i se oferă debutul pe scena bucureşteană. Se întâmpla la studioul „Teatrului Naţional“ din Piaţa Amzei. La acel moment, Toma Caragiu, încă student în anul III, joacă rolul unui scutier în piesa „Toreadorul din Olmado“, pusă în scenă de regizorul Ion Şahighian.

Desăvârşirea actorului se face jucând. Mult. Eu, care sunt un inhibat, un timid şi, în general, un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Chiar director de teatru fiind, duceam tava, sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă.

Poate că sunt un actor popular. Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm: 17 ore pe zi, de aceea obosit, duc o viaţă personală destul de izolată, cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. 

Toma Caragiu două extrase dintr-un interviu publicat de revista „Teatrul“ în 1971

 

„Omul cu şopârla“: „Pe asta spune-o  tu şi o sâsâi eu!“

 

toma caragiu

Toma Caragiu, într-una dintre celebrele sale apariţii la Televiziunea Română

În februarie 1977, cu mai puţin de o lună înainte de cutremurul teribil ce avea să-i curme viaţa, Toma Caragiu se afla în tren. Avea să fie ultima sa ieşire din Capitală, prilejuită de premiera filmului „Tufă de Veneţia“, la Vaslui. Alături de el, în compartiment, se aflau, printre alţii, Ileana Stana-Ionescu, Tamara Buciuceanu, Andrei Ionescu şi Ovidiu Iuliu Moldovan. 

La acest moment, Toma Caragiu depăşise cu mult statutul de actor apreciat, devenind idol al mulţimilor. Întreaga sa muncă asiduă, începută prin teatre de provincie, îşi cunoscuse încununarea în celebrele scenete filmate la TVR şi difuzate în noaptea de Revelion. Depăşind graniţele umorului tradiţional destinat unei astfel de ocazii, discursurile lui Caragiu se transformaseră în repere de discuţie, mici elemente de complicitate, în care, sub masca umorului, griul vieţii de zi cu zi era expus în cea mai pură obscenitate a sa.

 Un monolog dispărut

Discuţiile dintre partenerii de drum din acea zi de februarie 1976 se legau tocmai de apariţia lui Toma Caragiu la Televiziunea Română, cea din programul celui mai recent Revelion. Cu acea ocazie, Caragiu susţinuse trei scheciuri. Primul lua în derâdere modurile de întrebuinţare ale unor produse de import. Al doilea, „Agenda de telefon“, relata cu amărăciune gândurile unui monoman, care nu are pe cine să felicite, în preajma Revelionului, fiindcă, în afară de sine, nu iubeşte pe nimeni cu adevărat. Însă cel de-al treilea monolog, intitulat „Toma şi şarpele“, crease cu adevărat senzaţie. Imaginile cu acesta au dispărut ulterior. Există chiar şi teoria, conspiraţionistă sau nu, că banda a fost luată din videotecă şi ştearsă, din motive şi de către persoane necunoscute. Era aşa…

Toma apărea cu un turban de fachir şi cu un coşuleţ. Începea să cânte la flaut şi din coşuleţ ieşea un şarpe care se ondula într-un dans: „Într-un orăşel, la o «Alimentară» erau un vânzător foarte bisericos şi un primar foarte lăudăros. Într-o zi, vine un client şi întreabă: «Banane aveţi?». «Mulţumită lui Dumnezeu, banane avem», zice vânzătorul. «Dar măsline aveţi?». «Mulţumită lui Dumnezeu, măsline avem». Primarul, care era în control, aude şi se supără: «Nu mai tot spune mulţumită lui Dumnezeu, când de aprovizionare mă ocup eu, primarul!». Vânzătorul dă din cap, adică a înţeles, iar clientul îl intreabă mai departe: «Mălai aveţi?». Şi vânzătorul îi răspunde: «Mulţumită primarului, mălai n-avem!». Şarpele: «Sssst!. «Ce vrei, Costică?» Şarpele îi sâsâie ceva la ureche. «Cum? Eşti nebun? Cum o să spun aşa ceva? Pe asta spune-o tu şi o sâsâi eu! Element provocator şi veninos, ce eşti! Din cauza unuia ca tine, strămoaşa mea, Eva, a fost gonită din Rai şi strămoşul meu, Adam, a rămas cu reumatism intercostal!». Stimaţi telespectatori, fie ca anul care vine să vă aducă numai bine! Mă duc şi eu, Costică, la masa de Revelion, unde am invitat şi o mangustă. Dumneavoastră beţi, mâncaţi, petreceţi, cu Tomiţă, să ciocniţi întru mulţi ani fericiţi!“. 

 „Puterea de insinuare“

Cum ajunsese Toma Caragiu să spună, pe postul public de televiziune, astfel de texte? De fapt, cum era posibil ca un actor, orice actor, să poată avea astfel de apariţii şi, nu numai să nu suporte repercusiuni, dar să fie chemat şi la următoarea ocazie? 

În 2005, în primii mei ani de presă, m-am întâlnit cu Dan Mihăescu, cel care scria textele acestor „grozăvii“. Mihăescu, care între timp s-a stins din viaţă, în 2013, îmi povestea despre fascinaţia pe care Toma Caragiu o avea asupra tuturor, de la muncitori, la intelectuali. „Îi sorbeau cuvintele. Iar el ştia, ca nimeni altul, să apese clapele potrivite. Toma avea o putere de insinuare care mă uimea şi pe mine. Era de ajuns să mişte o sprânceană şi lumea să zică, «Bă, unde a dat-o…!»“, îmi spunea scriitorul.

Însă cât de conştient era actorul de această „putere de insinuare“? Ileana Stana-Ionescu, una dintre persoanele care au fost alături de Toma în acea călătorie cu trenul spre Vaslui, spulberă orice neclaritate. „Tomiţă ştia exact ce face, dar, la fel ca pe scenă, nu vorbea explicit despre asta. Atunci, spre Vaslui, ne-a făcut să râdem în hohote, reproducând pasaje din scheciul de Revelion. Apoi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ne povestea despre bunicul lui, păţanii cu căţeii personali, şotii cu partenerii de scenă şi idei despre invazia OZN-uri-
lor. Şi în tot ghiveciul ăsta, din când în când, se mai oprea şi mai arunca ceva cu dublu înţeles. Râdeam şi ne ţineam unul de altul, să nu cădem pe jos“, povesteşte Ileana Stana-Ionescu pentru „Weekend Adevărul“. La un moment dat, spune aceeaşi Stana-Ionescu, trenul a oprit în gară, la Ploieşti. „Toma şi-a întrerupt brusc povestirea. S-a ridicat şi a omagiat astfel, tăcut şi masiv, oraşul pe care-l iubea atât de mult. Îl privea de parcă ştia că avea să-l vadă ultima oară“.

Debutul meu în tenis nu s-a produs nici pe Progresu, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills, ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală. Am aşteptat patru seturi până să intru în audienţă, dar cum persoana arbitra în deplasare, am intrat în prelungiri. În finală m-a privit, i-am înmânat memoriul şi, după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea, şi am rămas la încălzirea cu lemne, că aşa e în tenis. Depinde foarte mult cu cine joci.

„Aşa e în tenis“, TVR (1973)

Nimereşte câte unul o slujbă grasă, cu leafă mare, şi munceşte, munceşte… Pleacă cu o hârtie la semnat, la ora opt, şi se întoarce la birou la ora trei. Şi îi merge. Îi merge! Toţi se întreabă: «Mă, cine-l ţine p-ăsta în braţe?». «Dracu’ ştie!» Vă jur că nu ştiu nimic! De unde? Ei, ei ştiu toţi, dar tac. Tac, tac, pentru că tăcerea e de aur.

„Mefisto“, TVR (1973)

 

Actorul şi regimul: „Să tăiem? Lasă, să taie ei!“

 

toma caragiutoma caragiu

Stânga, în filmul „Explozia“ (1972), alături de Colea Răutu, Radu Beligan (cu ochelari de soare), Gheorghe Dinică şi Jean Constantin (în plan îndepărtat). Dreapta, în 1975, la Teatrul Bulandra, interpretând o piesă de Gorki

„M-am născut la 21 august 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sunt deci ploieştean get-beget. Am învăţat aici, la «Petru şi Pavel», şi făceam un sport de performanţă: nataţie. Desigur, fondist. Aveam de alt- fel 60 de kilograme, greutate pe care am purtat-o până la 32 de ani!“, povestea Toma Caragiu, în interviul din revista „Teatrul“, din 1975. 

Relaţia sa cu Ploieştiul a fost întotdeauna una specială, construită între extreme. Sunt amintirile frumoase ale copilăriei şi adolescenţei, revista „Frământări“, locul unde publica primul său text şi trupa de teatru a liceului. Apoi, nopţile în care se întorcea acasă, de la facultatea din Bucureşti, zgribulit după drumul de o oră într-un tren neîncălzit, dar visând cu ochii deschişi la ziua în care va lua cu asalt marile scene ale ţării. Şi tot în Ploieşti, avea să vină şi afirmarea profesională.

Se întâmpla în 1953, la vârsta de 28 de ani, când Toma Caragiu era numit director al Teatrului de Stat din Ploieşti. Avea să rămână în funcţie timp de 12 ani. Relaţia lui Caragiu cu partea administrativă a teatrului nu a fost una întotdeauna liniştită. Potrivit lucrării „Carte despre Toma Caragiu“, actorul resimţea profund pierderea contactului cu scena, în locul unei munci mai degrabă birocratice. 

Aceeaşi sursă aminteşte şi poveştile unei foste femei de serviciu, angajată la Teatrul din Ploieşti, care îl descoperea, în fiecare dimineaţă, devreme, înconjurat de rapoarte. În total, în toţi aceşti 12 ani de directorat, Toma Caragiu a apărut pe scena Teatrului de Stat din Ploieşti în 34 de roluri. 

„Curcanu’! Opriţi circulaţia!“

Când a fost numit director la Ploieşti, Toma Caragiu s-a lovit direct de o situaţie atipică. În cuvintele sale: „Ploieştiul e un oraş dificil pentru teatru. Spectatorii pasionaţi pleacă să vadă spectacole la Bucureşti. Şi apoi, cât timp jumătate de trupă este formată din navetişti...“. 

Ana Petrescu, fostă secretară a instituţiei, în ultimii doi ani de mandat ai lui Caragiu, îşi aminteşte că actorul ura să fie linguşit de angajaţi, preferând o atitudine mai degrabă neutră. „Se comporta exact ca în replica aceea celebră, dintr-un film de-al său, nu-i mai ţin minte numele exact: «Două lucruri detest eu îndeosebi: să fiu vorbit de bine şi să fiu vorbit de rău»“. Declaraţia Anei Petrescu pare să fie confirmată de însuşi Toma Caragiu, care, într-un interviu din 1973, pentru revista „Cinema“, afirma ironic că „la Ploieşti am câştigat o mare experienţă de viaţă, ocupându-mă de lucruri care nu mă interesau“.

Există însă şi amintiri frumoase din aceşti ani, dominaţi de munca la birou. Ana Petrescu rememorează una dintre acestea, având în prim-plan un curcan. Pasărea fusese primită de Toma Caragiu de la un prieten, în apropierea sărbătorilor de iarnă. Vie. „Şi-a convocat câţiva prieteni la masă, pentru a doua zi. Ba chiar obţinuse de la unul promisiunea că va tăia el pasărea. Toma nu putea, el era prea milos. Între timp, pusese pasărea pe balconul apartamentului său, de la etajul 3. A păzit-o toată noaptea, «ca să o vadă cum doarme», zicea el. Dimineaţa, a vrut să-i dea micul dejun şi curcanul a zburat pe geamul balconului, direct pe bulevard. Şi Toma Caragiu, în pijamale, urla de la etaj, către trecătorii din stradă: «Curcanu’! Opriţi circulaţia! Puneţi mâna pe el!»“.

Un actor grăbit

Pentru a înţelege mai bine cât de diferit era programul de lucru al lui Toma Caragiu în perioada directoratului de la Ploieşti, în comparaţie cu ceea ce-şi dorea de la teatru, ajunge să aruncăm o privire prin traseul orar al unei zile obişnuite, după mutarea definitivă a actorului la Bucureşti. În „Carte despre Toma Caragiu“ există o astfel de zi, de la începutul anilor 1970, perioadă în care Caragiu era pe cai mari: juca la teatru aproape seară de seară, era chemat în mai multe filme, ca actor principal, şi înregistra pentru Televiziunea şi Radiodifuziunea Română. 

„La 8 dimineaţa se află la Buftea, în studioul de post-sincron, la ora 10 începe repetiţia la teatru, de la care pleacă direct la televiziune pentru a filma în serial. Seara are spectacol. Şi maşina care-l aşteaptă la ieşire îl duce de-a dreptul pe platou pentru filmări de noapte“, enumera lucrarea amintită. 

Aceştia sunt anii în care Toma Caragiu devine idol, în întregul înţeles al cuvântului. Cariera sa rămâne însă într-o dualitate stranie. Oamenii îl proclamă, informal, purtătorul lor de cuvânt, „băiatul din ultima bancă“, creatorul de poante la care râde toată clasa. În paralel însă, majoritatea rolurilor sale din film au loc în producţii slabe calitativ, impregnate de propaganda ieftină comunistă. 

Celebritatea sa depăşeşte spectatorul sau telespectatorul obişnuit şi ajunge în „sferele înalte“. „Şi-a câştigat o serie de simpatii. Îl plăcea Burtică, îl plăcea Maurer, îl sunau şi-l felicitau după câte o înregistrare la TVR. Maurer chiar îl mai lua pe Toma la plimbare cu maşina“, povestea, în 2005, Dan Mihăescu. 

Ultima ruptură

Adulaţia autorităţilor a fost una de scurtă durată. Mihăescu povestea cum, la un moment dat, unul dintre activiştii de partid ar fi spus, răspicat: „Băi, până când o să-l mai lăsăm p’ăsta să ne insulte pe banii noştri?“.

Toma Caragiu este interzis la televizor între 1976 şi 1977, cu excepţia momentelor pre-înregistrate de Revelion. Dan Mihăescu îşi amintea cum, atunci când ceva părea prea dur la adresa regimului, scenariştii întrebau: „Tăiem?“. Iar actorul completa, zâmbind: „Cum să tăiem? Lasă, să taie ei!“.

Ion Caramitru, actualul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, îl numeşte pe Toma Caragiu „unul dintre puţinii romantici adevăraţi ai începuturilor socialisto-comuniste din România“. „Ca adolescent se înscrisese în mişcarea de tineret a Partidului Muncitoresc Român. Treptat, an cu an, a parcurs toată gama de decepţii pe care oamenii de calitate au trăit-o în perioada respectivă. Însă, adevărata ruptură cu regimul a avut loc când a jucat în piesa «Revizorul», în regia lui Lucian Pintilie. Era o reprezentaţie revoluţionară“, povesteşte Ion Caramitru pentru „Weekend Adevărul“. 

Rolul din „Revizorul“ avea să rămână reprezentaţia favorită a actorului, momentul artistic la care s-a raportat permanent. Acesta era Toma Caragiu, în primele luni ale anului morţii sale. Pe cai mari, plin de planuri, adulat de oameni şi într-un puternic proces de îndepărtare de către autorităţile vremii. ;

 

Ţin minte că, la un moment dat, Toma avea o replică: «La noi e bine», simplu spus. Iar el a rostit-o: «La noi e bine?», cu semnul întrebării. Ăsta era talentul lui!

Dan Mihăescu, scriitor

 

Ultimele ore din viaţa unui actor cuprins de panică

 

Toma, într-o reprezentaţie pe scena din Bucureşti, la începutul anilor 1970

toma caragiu

Ne reîntoarcem spre acea ultimă ieşire din Bucureşti a lui Toma Caragiu, din februarie 1977, petrecută cu doar o lună înaintea morţii sale. Sunt două evenimente în aceste câteva zile care nu pot decât spori convingerile celor care spun că anumiţi oameni îşi presimt dispariţia. 

Mai întâi, un mesaj pentru Dan Mihăescu, scris pe un petic din ambalajul unui pachet de ţigări. La momentul ultimei noastre întâlniri, în 2005, Mihăescu ţinea mesajul sub o ramă subţire. Textul din 1977 suna aşa: „Dacă vreodată posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog să fii amabil să arăţi hârtia aceasta“.

Un al doilea mesaj avea să-i fie destinat prietenului Ion Caramitru, ca răspuns la solicitarea acestuia pentru o poză cu autograf. Dedicaţia lui Caragiu a fost următoarea: „Pino, când nu voi mai fi, atunci ai să ştii sau ai să afli cât am ţinut la tine. Toma“. „M-am uitat contrariat la el, nu scria el aşa ceva. A dat din umeri, cu vinovăţie de copil, şi mi-a spus: «Aşa mi-a venit...»“, povesteşte Caramitru.

Cele trei variante

Toma Caragiu se întoarce în Bucureşti şi, pentru prima dată, după mult, foarte mult timp, se pomeneşte cu două zile libere. Nu filmări, nu teatru, nu înregistrări, nu interviuri, nimic. 

Ultima sa zi începe cu un drum, alături de soţie, în localitatea ilfoveană Periş, unde cei doi aveau o căsuţă de vacanţă. Revine seara în Bucureşti şi-l sună pe prietenul său, Alexandru Bocăneţ, invitându-l pe la el să mai vorbească despre proiecte viitoare. Un alt prieten îl sună şi-l roagă să-i devină naş de cununie. Toma acceptă şi-l cheamă şi pe acesta în vizită. 

Coboară la barul „Continental“, să cumpere două sticle de apă minerală şi ţigări. Barul este încă închis, dar Toma, „unul de-al casei“, este servit rapid.

Alexandru Bocăneţ îşi face apariţia cu veşti bune. Primul său lung-metraj, „Gloria nu cântă“, unde Toma Caragiu deţinea rolul principal, tocmai ieşise din laborator. Era copie-standard! Actorul scoate la înaintare o sticlă de whisky.

Cei doi sunt vizitaţi şi de viitorii însurăţei care-l rugaseră pe Toma să le devină naş de cununie. Toma primeşte un ultim telefon. La celălalt capăt al firului se află actriţa Mariana Calotescu, care-i propune, în numele soţului ei, regizorul Virgil Calotescu, rolul principal într-un viitor film, ce urma să fie intitulat „Un autobuz pentru moarte“. Toma acceptă, formal. Stabilesc să vorbească mai multe a doua zi.

Bucureştiul se zguduie din temelii. Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ au trei variante: să rămână în casă, să iasă pe scara de serviciu sau să coboare pe scara principală. A doua zi, la sosirea luminii, trecătorii aveau să descopere ceva cumplit: apartamentul lui Toma şi scara de serviciu rămăseseră aproape intacte. Scara interioară a blocului, cea aleasă de cei doi prieteni pentru a scăpa din infern, se prăbuşise complet.   

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul”.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările