Radu Anton Roman, omul care a descoperit eternitatea într-o ciorbă

Radu Anton Roman a reinventat bucătăria românească, adăugând ingrediente necunoscute: cuvintele, poveştile şi pasiunea extremă DESEN: VALI IVAN

În copilărie şi tinereţe visa să devină scriitor „clasic“: poeme, romane, povestiri... Astăzi, lumea şi-l aminteşte ca omul care, duminică de duminică, te făcea să salivezi în faţa televizorului, dezvăluindu-ţi, deopotrivă, bucate şi poveşti. Aceasta este povestea vieţii sale, istorisită de familie, prieteni şi apropiaţi.

29 august 2005, strada Louis Blanc, numărul 21, apartamentul 1, Bucureşti. Un bărbat în vârstă de 57 de ani stă întins în pat. Ochii săi albaştri, despre care una dintre iubitele din tinereţe spunea că „alintă şi taie în acelaşi timp“, deveniseră sticloşi. Lângă el se aflau soţia, panicată, şi naşul (unul dintre cei mai buni prieteni ai săi). În acest timp, un alt bărbat, în picioarele goale, îmbrăcat doar într-un şort, la bustul gol, sărea la volanul maşinii şi conducea nebuneşte dinspre periferia Bucureştilor Noi, spre zona centrală a Capitalei. Într-o altă parte a Capitalei, o femeie speriată alerga pe străzi pentru a ajunge la casa din Louis Blanc. La câteva ore de la aceste momente, doi tineri, un el şi o ea, vorbeau la telefon. „Dă pe Pro TV! A murit tata.“ Băiatul locuia în Bucureşti, fata în Canada. Ştirea respectivă se propaga cu viteză maximă, intrând în casele oamenilor. Se terminase. Radu Anton Roman, omul care reinventase practic bucătăria românească, redescoperise tradiţiile locale şi te învăţase să spui poveşti folosind ingrediente în loc de cuvinte, se dusese. Fusese răpus de un infarct. Textul care urmează este despre omul Radu Anton Roman: scriitorul, aventurierul, bucătarul, etnologul, prezentatorul TV, despre o persoană cu luminile şi umbrele sale, cu slăbiciunile şi înfumurările personale. Şi despre un secret, bine ascuns în lumea modernă: cum să faci să iubeşti şi să te bucuri de viaţă, chiar şi atunci când ingredientele „formulei magice“ par desprinse din reţete diferite.

Radu Anton Roman s-a născut la 19 august 1948 la Făgăraş, în judeţul Braşov. Caracterizat de criticul Alex Ştefănescu, în lucrarea „Istoria literaturii române contemporane“, drept „structural entuziast şi risipitor, dornic de cunoaştere în sensul cultural, dar şi existenţial al cuvântului“, Roman se afirmă, iniţial, la orele de limba română ale Liceului „Radu Negru“, din localitatea natală.

Moartea mamei reprezintă primul punct de cotitură din viaţa sa. Este trimis de tată, alături de sora sa, la Bucureşti, pierzând automat tot ce preţuise mai mult, până la acel moment: viaţa într-o comunitate mică, obsedată de menţinerea tradiţiilor, libertatea absolută, traiul în mijlocul naturii.

Marea lovitură

Reperele fotografiate ale copilăriei lui Radu Anton Roman: căluţul din lemn preferat, excursiile la mare, piesa de teatru în care a jucat alături de sora sa. Apoi stagiul militar şi greutăţile vieţii din Bucureşti. În ultima fotografia, mama sa, Antoneta. FOTO: ARHIVA PERSONALĂ ANCA POP

În Capitală încep ani grei. Se înscrie la Facultatea de Drept, dar renunţă aproape imediat, extrem de dezamăgit. Se înrolează în armată, iar la finalul stagiului militar revine în Bucureşti, cu un singur gând: să publice. Începe să frecventeze cenacluri literare, alegând, în paralel, meserii neobişnuite, pentru a face rost de banii de hrană pentru el şi sora sa: „chituitor de ferestre etaje înalte“ la Hotel Intercontinental, între 1968 şi 1969, învăţător la Râuşor, lângă Făgăraş, în 1970, pedagog şi gardian de noapte la „Sanatoriul pentru copii“ din Timişul de Sus, în 1971, bibliotecar la Biblioteca Municipală Bucureşti, în perioada 1976-1978.

Alege Facultatea de Jurnalism şi, în 1974, câştigă prima sa distincţie: „Premiul tineretului pentru reportaj literar“. În 1976, îşi susţine dizertaţia, cu titlul „Clişee imperative în cronica de artă“.

Începe să publice, lucrând într-un ritm infernal: poeme, reportaje, primul roman, apoi alte poeme, până în 1985, când dă prima mare lovitură. Romanul „Zile de pescuit“ (titlul iniţial era „Peşti pe nisip“, dar fusese schimbat de editori pentru a face posibilă publicarea) conţinea unsprezece povestiri, având în centru soarta unui sat pescăresc, din Delta Dunării, în cea mai neagră perioadă a dictaturii lui Ceauşescu.

Pensionar la 37 de ani

La câteva luni de la apariţia romanului, postul de radio „Europa liberă“ începe să comenteze elementele de critică socială ale acestuia. Autorităţile vremii încearcă să stopeze difuzarea cărţii. Prea târziu: întregul tiraj, de 30.000 de exemplare, fusese vândut, iar romanul primise deja prestigiosul premiu „Luceafărul“. Autorul este dat afară din funcţia de redactor al ziarului „Munca“, unde lucra în perioada respectivă, şi forţat să se pensioneze medical. Nicio carte nu-i va mai fi publicată până în 1989.

Zorii democraţiei îl găseau pe Radu Anton Roman în ape tulburi. Dezrădăcinat de stilul de viaţă în care fusese crescut şi educat, fără bani, în imposibilitatea de a publica orice, grav bolnav şi într-o izolare aproape completă. Era, însă, sfârşitul perioadei pe care scriitorul avea să o numească ulterior, extrem de ironic, „veselă şi frumoasă“.

Descoperirea mâncării

„Mâncarea am descoperit-o prin foame. Aveam o surioară mai mică şi trebuia să trăim din puţinul care... nu era. Sigur că, în aceste condiţii, mâncarea devine foarte importantă. Când mănânci o dată pe zi, din întâmplare, sau din noroc, trebuie să preţuieşti mâncarea. Mama s-a prăpădit când eram foarte mici, adică aveam 14 ani eu şi 12 ani soră-mea, iar tata era destul de absent, nu vreau să intru în detalii. Trăiam toţi dintr-o pensioară de 900 de lei pe lună şi, în primele luni, cumpăram savarine la început, şi după aia mâncam ce mai puteam. Treptat, am învăţat să ne gospodărim, să gătim, să iubim vremurile, practic, o aventură de adolescenţă. “

Radu Anton Roman, într-un interviu realizat de Stelian Nistor, în revista „Bucătăria pentru toţi“, aprilie 2004

I. CĂUTĂTORUL. Copilăria, caznele şi boala secretă

Anca Pop, sora lui Radu Anton Roman FOTO: MARIAN ILIESCU

Plimbarea prin viaţa unui om începe aici. Într-un bloc, abia reabilitat termic, din zona 1 Mai, Bucureşti. Prin geamul scării, se distinge statura unui bărbat ce se străduieşte să ţină în lesă un câine boxer mic, entuziasmat peste măsură de ideea unei ieşiri afară. Uşa blocului se deschide, câinile simte frigul cumplit ce s-a instalat, practic, de la o zi la alta, iar bucuria i se evaporă instantaneu. Ar vrea înăutru, trage de stăpân, dar omul este decis. Luăm liftul şi intrăm în apartamentul Ancăi Pop, sora lui Radu Anton Roman. Locul are camere înalte, spaţii largi, uşi până în tavan, nimic specific unui bloc comunist. „Mai ştiu şi eu câte ceva, doar n-am profesat arhitectura atâţia zeci de ani de pomană“, spune femeia, râzând. Este îmbrăcată extrem de şic, lasă în urmă un parfum dulceag şi zâmbeşte larg la fiecare frază. Ne serveşte cu cafea. „Faceţi-vă comozi, puteţi sta oricât. Mi-am eliberat toată dimineaţa. Ba am şi reuşit să-mi trimit bărbatul afară cu căţelul, câteva ore. O domnişoară boxer frumuşică...“

„Weekend Adevărul“: Să construim un tablou. Cum arăta copilăria familiei Roman?

Anca Pop: Noi am avut o familie foarte frumoasă, adevărată, de români adevăraţi. Ai noştri erau foarte atenţi cu păstrarea obiceiurilor. Şi nu erau oameni simpli, cum se spune, ci aveau studii superioare. Numele fratelui bunicii mele este trecut pe Statuia Aviatorilor. S-a întors în Făgăraş după război şi au făcut acolo un soi de enclavă. Noi, copiii, eram frumos crescuţi şi educaţi. Tradiţiile erau ţinute cu sfinţenie. Radu s-a simţit tot timpul legat de locul acela. Revenea de câte ori putea. Adora locurile, oamenii, tradiţiile, ritmul lor de viaţă.

Lecturile nocturne

Dar Radu era stilul de copil neastâmpărat sau opusul, cuminte, liniştit, ascultător?

Ei, da... Făcea toate poznele posibile. Unde n-avea voie, acolo se ducea. Dar părinţii erau liniştiţi pe vremea aceea, nu ca acum. Te întrebau unde mergi, dar erai liber. Mergeam singuri pe dealuri, în excursii. Erau 15 kilometri până în Poiana Narciselor, pe care îi făceam singuri, cu bicicleta, un grup de vreo 20 de copii. Pe marginea unui drum naţional.

Ce voia să devină când se va face mare?

Scriitor. De mic ştia că asta o să devină. Profesoara de română a fost prima care l-a simţit pe Radu. Bine, în afara mamei, care-l dirijase din umbră, îl îndruma spre lectură.

Citea mult?

Vai de mine... Temelia fusese pusă de mama. Radu vorbea foarte frumos şi plastic, încă de mic. Mama îl învăţa limbile străine, vorbea franceza cu el de mic, prin casă. El citea pe sub pătură seara, ştiu asta pentru că dormeam în aceeaşi cameră. Se dădea ora de culcare, dar Radu se băga sub pătură şi citea cu o lanternă mică. Nişte cărţi grele. Când avea 14 ani mă teroriza, mă punea să citesc Schopenhauer. Aveam 12 ani, nu înţelegeam nimic. Îmi mai şi spunea: „Cum poţi să nu citeşti aşa ceva?“. Citea mult, enorm. Depăşea de departe nivelul unui adolescent.

Pierderea mamei

Avea trecere la fete?

Şi încă cum... Era de o frumuseţe copilul ăsta... Brunet cu ochi albaştri, se uitau toate cucoanele la el. Dar şi fălos... Vai de mine... Când era mic, se dădea mare băieţoi, „Vai de mine, ce frumos şi ce tare sunt...“, dar dacă se ajungea la altceva cu ceilalţi băieţi, „Vai de mine, mai bine plec de aici...“.

A fost ataşat mai mult de unul dintre părinţi?

De mama, un om special. Mama avea şi foarte multă personalitate, iar pentru Radu era model. O iubea foarte tare, o diviniza. Oricum, pe el nu-l putea controla nimeni, în afară de mama, iar după ce n-a mai fost ea, Radu a făcut fix ce a dorit. Frângerea familiei l-a marcat foarte tare. Mama a murit de cancer. Noi am fost feriţi de povestea asta, nimeni nu a vrut să ne spună.

Ce-aţi făcut după moartea mamei?

Tata a încercat să ne aducă la Bucureşti, pentru a ne apropia de mătuşi. Ne-a fost foarte greu, vreme de ani buni. Ne sprijineam unul pe celălalt. Radu era foarte posesiv cu mine, nu lăsa pe nimeni să se apropie. Eram doar noi doi şi trebuia să avem grijă unul de celălalt. Radu mergea la un club literar, zi de zi, era disperat să publice. A scris chiar şi o poezie de dragoste. Era atât de ruşinat de ea... Cum să scrie el, ditamai bărbatul, o poezie de dragoste? Aşa că m-a semnat pe mine.

Ştiu că, în aceeaşi perioadă, avea tot felul de meserii ciudate. Cum a ajuns, de exemplu, chituitor la Hotel Intercontinental?

Perioada respectivă a fost una foarte tulbure. Se întorsese din armată, dăduse la Drept, îşi dăduse seama că avocatura nu era tocmai ce-şi dorea şi, în timpul ăsta, dădea meditaţii de literatură. Trebuia să câştige şi nişte bani. A avut un moment în care s-a retras într-un sat din Făgăraş, Râuşor. Acolo a fost învăţător. În clasa aceea erau şase sau şapte copii, fiecare dintr-un alt ciclu de învăţământ. Iar el făcea cu toţi şi, simultan, cu fiecare separat. Aşa era pe vremea respectivă. Îi era o milă de ei... „Cât pot eu să le dau amărâţilor ăstora de copii?“, aşa-mi zicea. S-a liniştit abia când a descoperit Jurnalismul, perioadă care a coincis cumva şi cu primele publicări ale textelor sale. Apoi a urmat un alt moment foarte greu, când a fost diagnosticat cu o boală despre care nici nu ştiam că există, la acel moment.

„Radu urma să paralizeze complet“

Ce boală?

Avea cam 35 de ani. Oricum, boala asta nici nu se manifestă înainte de mijlocul vieţii. A fost întâmplător. A căzut, a avut o fractură, la analize i-a ieşit ceva care a trimis spre altă zonă şi, din aproape în aproape, au aflat. I-au descoperit o afecţiune congenitală, un tip de displazie neurogenă, cauzată de o enzimă lipsă. Afectează membrele, este înrudită cu scleroza în plăci. Mergea foarte greu, îşi ţinea degetele aşa (n.r. – femeia îşi chirceşte degetele mâinii drepte). S-a şi îngrăşat din cauza maladiei. Unul din efectele bolii era modificarea ţesutului muscular. Lui i-a afectat zona centurilor, cum se numeşte, umerii şi picioarele. Nu avea tonus normal. Încerca să facă gimnastică − bine, e mult spus asta. Era aşezat pe aparate şi ajutat să ridice mâinile şi picioarele. Suferea cumplit. Îmi spunea tot timpul: „Sunt închis în acest trup“. (plânge)

Cum a reacţionat când a aflat prognoza medicilor?

A fost extem de marcat, extrem de şocat, mai ales când i s-a spus că e ireversibilă. Indiferent de ceea ce i s-a întâmplat cu inima, Radu urma să paralizeze complet. Când a aflat asta, a plecat în Deltă. S-a izolat. A vrut să rămână acolo, cred. A rupt legătura cu toţi, vreme de câteva luni. A apărut în anul următor. I-a fost îngrozitor de greu, n-a vorbit cu nimeni despre asta. Cred că, nici până la final, nu a reuşit să-şi accepte soarta.

De aici i se trăgeau şi problemele cardiace din ultimii ani de viaţă?

Parţial. De fapt, mare parte a problemelor lui de sănătate i se trag din perioada dură pe care a trăit-o înainte de a se lansa şi a deveni cunoscut. În anii ’70. Am locuit împreună, fără bani, mâncam ce prindeam.

O pasiune târzie

Spuneţi-mi, având în vedere precaritatea asta culinară din tinereţe, de unde atracţia spre bucate cu dichis, de mai târziu?

Văzând şi crescând într-un mediu construit exclusiv pe tradiţie, atât de tare l-a durut când au dispărut toate, casa, familia, că ne-am trezit în stradă, încât visa să se întoarcă la ceea ce prinsese şi ţinea cu tot sufletul. Îmi spunea: „Soră-mea, când un om îţi pune ceva pe masă, tu ştii exact ce are în gospodărie. După cum îţi prezintă, după ceea ce are în farfurie, ştii cât e omul ăla de gospodar“. A fost o curiozitate care s-a transformat într-un
stil de viaţă.

Nu l-a deranjat că majoritatea oamenilor îl percepeau mai degrabă ca pe un bucătar şi mai puţin ca pe un scriitor?

Niciodată. Îmi spunea: „Eu am scris şi poezie şi romane şi memorialistică, dar dacă lumea mă iubeşte şi mă vrea aşa, eu ce să fac? Asta e. Vă dau o ciorbă, daţi-mi eternitatea!“. 

II. PĂRINTELE. „Tata mi-a gătit o singură dată: o omletă din opt ouă! A înnebunit mama!“

Radu Ţuţulan (FOTO) priveşte la ciocolata caldă. S-a luat cu vorba, zeci de minute în şir, a uitat de băutura caldă din faţa sa şi aceasta s-a transformat într-o pastă. În plus, nici chelneriţa nu i-a adus o linguriţă. O cere pe a mea. Discutăm puţin despre fumat, despre cât am putea economisi dacă nu am mai fuma. Îmi zice de un prieten care s-a lăsat de fumat şi în trei luni şi-a luat maşină de spălat, frigider şi a pus şi de un avans pentru un televizor nou. Râdem. Radu Ţuţulan se consideră însemnat, într-un fel. S-a născut în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu tatăl său, Radu Anton Roman. Are acum 27 de ani, este reporter la Realitatea TV. Dacă aţi urmărit postul, l-aţi putut vedea, săptămâna trecută, din mijlocul zăpezilor, transmiţând în direct. Este mândru de el, că a ajuns unde a ajuns fără să profite de numele tatălui. La capitolul regrete ar fi câteva: că nu au petrecut mai mult timp împreună, că nu a înţeles mai bine ce făcea tatăl său… A, da. Şi că nu au mers niciodată împreună la pescuit, deşi, de fiecare dată când vorbeau, puneau la cale o întâlnire pe malul apei. Acum e prea târziu.  

„Weekend Adevărul“: Când te-ai uitat ultima oară la „Bucătăria lui Radu“?

Radu Ţuţulan: Am mai prins câteva reluări, în ultimii ani. El a murit când eu am făcut 18 ani. Nu prea înţelegeam la vârsta aia ce însemna emisiunea. Îl mai întrebam: „Băi, dar de ce faci tu emisiunea asta? De ce faci tu ceva legat de mâncare, când tu eşti scriitor?“.

Şi ce zicea?

Zicea că el nu face mâncare. Îmi spunea despre bucătărie, că nu e locul ăla unde te duci să mânânci, ci cultura unui popor, tradiţia transformată a unor oameni. El asta făcea.

Te uitai săptămânal la emisiune, pe atunci?

Nu, nu, când mai prindeam. Mama, în schimb, se uita la fiecare emisiune.

Şi ce părere avea?

Ea, fiind actriţă (n.r. – Elena Ţuţulan), se uita cu un ochi critic la tot ceea ce făcea. După care îl suna: „N-ai făcut aia, n-ai făcut aialaltă, vesta pe care ţi-ai luat-o nu merge cu nu ştiu ce tricou sau cămaşă“. Niciodată nu se lega de discursul lui, de vreo replică sau de ceea ce spunea.

Când s-a cunoscut cu mama ta? Ai idee, măcar aşa, aproximativ?

Nu. Undeva, prin anii 1980. Ştiu că mama mi-a povestit că atunci când îl auzea cu câtă pasiune vorbea despre toate locurile din România pe unde umblase, despre oameni, mâncăruri, despre Delta Dunării, mai ales despre Delta Dunării, l-a întrebat de ce nu scrie o carte despre asta. Nu ştiu dacă a contat pentru el, adică dacă a început, de atunci, să se gândească serios la asta.

Partida de pescuit pierdută

De la ce vârstă ai primele amintiri cu el?

Nu ştiu să-ţi zic vârsta. Eu am crescut la bunici, la ţară, într-un sat în vârf de munte. Vârful Negoiu, mai exact, aproape de Curtea de Argeş. Am venit în Bucureşti pe la 6 ani. Eu mă consider „de la ţară“. E o mândrie personală. Ştiu că tata a mai venit de câteva ori pe la mine, când eram mic, dar mare lucru nu-mi amintesc. Eu am înţeles asta de la bun început: că tata e cu mersul prin ţară, că are de scris, are de vizitat, are de filmat. Cât timp ne auzeam la telefon, îl sunam eu sau el pe mine, totul era în regulă. Uite, o amintire timpurie cu el o am de când aveam vreo 7 ani. Am mers cu maşina lui şi cu nişte prieteni la mine la ţară. Ţin minte că am făcut un grătar mare de tot, în curte. Treceau oamenii pe stradă şi ziceau: „Uite, e ăla de la Pro TV“.

Dar a fost ceva care să fi fost planificat împreună şi n-aţi mai apucat să-l duceţi la îndeplinire?

Ce-mi pare mie rău că am vrut să fac cu el şi n-am apucat a fost să mergem împreună la pescuit. Oriunde. De fiecare dată când vorbeam ne propuneam asta. Şi tot de fiecare dată apărea ceva: ori la mine, ori la el. De la el am pasiunea pentru pescuit. Când eram mic, legam un fir de un băţ şi încercam aşa. Când i-a zis mama despre asta, mi-a cumpărat o lansetă din Franţa, cu tot felul de nebunii ataşate. Nu înţelegeam nimic din ea, dădeam cu ea ca bâta.

Nervii unui tată

Bun, la pescuit n-aţi mai ajuns. Dar aţi avut ieşiri asemănătoare, tată-fiu?

Nu am gândit-o niciodată aşa. Adică n-am simţit niciodată nevoia să facem ceva împreună pentru a mă simţi ataşat de el. Ne mai certam, aveam puncte de vedere diferite, mai ales în privinţa şcolii. Bine, ne certam e un mod de a spune... El era cât uşa, eu... (râde). Din certurile astea am înţeles eu de ce nu prea stătea pe acasă. Pentru că lui îi plăcea să meargă, să vadă, să facă, iar mama era tot timpul cu telefoanele: „Unde eşti, când vii, cât stai...“. Era clar, ei nu puteau să stea împreună. Dar, să ştii, eu m-am simţit întotdeauna ca un copil care are şi mamă, şi tată, doar că ai mei nu locuiau împreună. Şi fiecare contribuia la educaţia mea.

Cum a contribuit tatăl tău la educaţia ta?

De câte ori ne vedeam sau mă suna, mă întreba: „Ai făcut aia, ai făcut aia…?“. Sau dacă afla de la mama că aveam probleme, iarăşi punea mâna pe telefon. De exemplu: eram în clasa a V-a sau a VI-a. Am luat o notă proastă. Nu i-am zis mamei. Când a aflat, mi-am primit bătaia de rigoare, după care i-a zis lui tata. Radu m-a sunat şi a spălat pe jos cu mine, că de ce nu i-am zis, că de ce am minţit? Alt exemplu. Când eram în clasa a VIII-a, cei de la „Vacanţa Mare“ au organizat o preselecţie. Ei erau la Pro TV, pe atunci. M-am gândit: „Gata, mă duc şi eu. Le zic cine e tata şi să vezi cum ajung eu acolo“. M-am dus, am dat proba, noroc că nu le-am mai zis nimic. După care l-am sunat pe tata. I-am zis ce vreau, că am fost acolo şi aşa, şi l-am întrebat dacă nu poate să tragă nişte sfori pentru mine. A înnebunit. Nici nu mai ştiu tot ce a fost la gura lui. M-a făcut albie de porci. Mi-a zis: „Niciodată, unde voi fie eu, tu nu vei ajunge acolo pentru că te-am tras după mine! Cine vei fi acolo? Copilul lui Roman?“.  Şi niciodată nu şi-a folosit influenţa pentru a mă ajuta: nici la şcoală, nici la liceu, nici pentru locul de muncă. La 17 ani, m-am angajat ca muncitor necalificat într-o tipografie, ca legător. Ceea ce era de cea mai joasă speţă, la mintea mea de atunci. Îmi spuneam: „Băi, eu, copil de actriţă şi de scriitor şi prezentator TV, să ajung legător?“. Dar m-a ajutat enorm, pe termen lung.

La şcoală se ştia cine e tatăl tău?

Ştiau toţi profesorii. Colegii − doar unii dintre ei. Eu sunt de la ţară şi în şcoala generală nu prea aveam probleme în conflictele cu alţi băieţi. Când am intrat la liceu, au apărut câţiva băieţi de prin zonele limitrofe ale Bucureştiului. Şi mă cam încingeau. Ce-am făcut? M-am împrietenit cu cei de a XII-a, a XIII-a, rămaşi repetenţi. Ei m-au văzut într-o zi cu tata. „Bă, tu eşti băiatul lui ăla grasu’ de la Pro TV?“. Şi de atunci n-am mai avut probleme.

„Eram ruşinea familiei“

Ce liceu ai făcut?

Colegiul Tehnic Media. Atunci i-am supărat pe ai mei, pentru că voiam să dau, de fapt, la Colegiul Militar din Breaza. Am dat teste fizice, le-am luat cu greu, dar la „Capacitate“ nu am învăţat. Am luat 6. Mama să mă dea afară din casă, tata era supărat… Cu media 7 nu prea puteai să intri într-un loc bun. Am nimerit la şcoala profesională, cu specific poligrafie, tehnoredactare. Eram ruşinea familiei. Am stat acolo trei ani, după care am făcut liceul la seral, pentru că nu puteam să intru direct la un liceu normal. Dar uite că au trecut atâţia ani şi, trăgând linie, cred că e bine. Sunt la Realitatea TV din 2011 şi cred că aş putea să stau cu mândrie în faţa lui şi să dezbatem anumite subiecte.

Colegii tăi de muncă ştiu că eşti băiatul lui Radu Anton Roman?

O parte ştiu. Dar nu m-am dus niciodată să spun asta lumii. Eu sunt Radu Ţuţulan, el este Radu Anton Roman, tatăl meu. OK, n-am numele lui, pentru că aşa l-a rugat mama. E o poveste mai lungă. Bunicul meu, tatăl mamei, a avut şi un băiat, care a murit înecat în Herăstrău, la 16 ani. Şi bunicul meu a murit cu regretul ăsta că n-are cine să ducă numele mai departe. Mama şi-a dorit foarte mult ca eu să port numele ei de familie.

Vestea unei morţi

În ce relaţii eşti cu restul familiei lui Radu Anton Roman?

În afară de Antoaneta (n.r. – fiica lui Radu Anton Roman), pe restul i-am cunoscut abia la înmormântare. Pe Antoaneta o ştiu de la 6-7 ani, de când am venit în Bucureşti. Mergeam la filme, deşi e o diferenţă de vârstă de 13 de ani între noi doi. Ne-am potrivit instantaneu. O dată la două-trei săptămâni suna acasă, vorbea cu mama şi mă lua la film. Era atât de plăcut... Ce mi-a părut rău e că, la un moment dat, a început să plece în străinătate, să muncească afară. Dar de fiecare dată când se întorcea, o dată la două-trei luni, era ca un ritual: mă scotea la film. Mă scotea în oraş. Cu ea am mâncat prima dată la un restaurant chinezesc. Să revin un pic, la restul familiei. După înmormântare, ce m-a deranjat cumplit la o parte din rudele tatălui a fost o secvenţă. Era după procesiune, stăteam de vorbă prin casă. Una dintre rude mi-a zis: „Hai, bine ai venit în familia Roman!“. M-am simţit ca un copil orfan. Nu, mersi! Eu am familia mea, nu vreau să intru nicăieri.

Cum ai aflat de moartea lui?

M-a sunat Antoaneta. Era în Canada atunci. Mi-a zis: „Dă pe Pro TV! A murit tata“. Nici nu ştiam ce să zic. Am dat, am văzut ştirea, dar mă uitam în gol, citeam doar informaţia. N-am reuşit să conştientizez pe moment, d-asta nici n-am plâns. N-am plâns nici a doua, nici a treia zi. Mă uitam, înţelegeam şi eram binevoitor cu oamenii. Până când s-a terminat slujba de înmormântare şi au luat sicriul. Am început să plâng fără să mă pot opri. Am plâns încontinuu până l-au acoperit cu pământ.

Radu ţi-a gătit vreodată?

Da, o singură dată. După asta, mama i-a spus să nu-mi mai facă niciodată nimic de mâncare. Îmi făcuse o omletă din opt ouă. A înnebunit mama! „Cum să mănânce copilul opt ouă?“

„Fratele meu este cel mai frumos cadou de la tata“

Radu Anton Roman, alături de fiica sa, Antoaneta, şi de mama acesteia, Irina Paris FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A ANTOANETEI ROMAN

E seară în Bucureşti, viscolul împinge în geamuri. În Portugalia, la Lisabona, e o după-amiază blândă. În camera de unde vorbeşte Antoaneta Roman, fiica lui Radu Anton Roman, soarele inundă pereţii. Femeia are o floare în păr, într-o demonstraţie perfectă a diferenţei dintre momentul solar din sudul Europei şi îngheţul de la Bucureşti. „N-am căşti, nici microfon“, îmi scrie Antoaneta pe Skype. Cum să facem? Să scrie ea ceva? Mai bine, nu. Vorbim aşa. Eu o întreb, ea îmi răspunde în scris. A urmat o oră în care femeia de 40 de ani a scris şi a tot scris şi scris. Şi-a forţat mintea şi degetele, pentru a închega un portret, chiar şi sumar, al tatălui. La final, am împărţit regrete. Ea, personale, legate de timpul prea scurt petrecut alături de tată, când acesta trăia. Regretul meu a fost mai simplu: ce interviu ar fi putut ieşi dacă nu erau problemele astea tehnice… 

„Weekend Adevărul“: Când aţi plecat din ţară prima oară?

Antoaneta Roman: În 2001. De atunci am locuit sporadic în România.

Şi cum ţineaţi legătura cu tatăl dumneavoastră? Prin telefon?

Ne scriam e-mail-uri. Cum făceam şi cu mama (n.r. – Irina Paris). Asta a fost în perioada în care comunicam. Părinţii mei au divorţat când aveam 2 ani. În copilărie nu ştiu cum a fost tatăl meu, pentru că nu prea a fost, ca să spun aşa. Abia în adolescenţă ne-am cunoscut mai bine.

Bun, atunci haideţi să vorbim despre perioada adolescenţei.

Îmi aduc aminte cum trăgea de mine să scriu. Eu am terminat Facultatea de Jurnalism şi îi plăcea foarte mult cum scriam. Ţin minte că mă lăuda pentru mesajele pe care i le trimiteam de pe vas, în perioada de trei ani când am lucrat în Caraibe. Pe vremea aceea asistam pasagerii care nu vorbeau engleza. Funcţionam ca birou de informaţii, traducere, însoţitor în excursii. A fost o comunicare foarte frumoasă între noi, în acea perioadă.

„S-a văzut pe el în mine“

Era mândru de dumneavoastră? V-a spus asta vreodată?

Era, da. Îmi spuneau mai mult alţii, prietenii lui, sora lui. Nu ne-a fost uşor să stabilim o relaţie funcţională după atâţia ani. Am început să vorbim cu adevărat abia după ce am făcut 20 de ani. Atunci am găsit un cod de comunicare comun.

Aveţi idee de ce a trebuit să dureze atât de mult?

Cred că nu ştia cum să comunice cu noi, copiii. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, era şi vârsta lui. A simţit nevoia, pe măsură ce avansa în vârstă, să se apropie mai mult. Şi a realizat că suntem parte din el. Cred că s-a şi văzut pe el în mine. Îl încânta că am o fire curioasă, aventuroasă, că scriu, citesc. Că nu eram chiar în rândul lumii, să zicem.

Eraţi la curent cu ceea ce făcea în România şi după ce aţi plecat din ţară?

Da, evident, era oarecum o persoană publică.

„Eram o familie neconvenţională“

Eraţi în Canada când a murit, nu?

Da. Mama a văzut la Pro TV şi m-a sunat la birou. Am plecat în 24 de ore. Am stat în România o săptămână, atât am putut. N-am avut timp să-mi „trăiesc doliul“, cum se spune în limbaj psihologic. Apoi, când m-am întors în Canada, i-am recitit toate cărţile, în ordine cronologică. A fost modul meu de a mă împăca, parţial, cu ideea.

Spuneaţi de vârsta de 20 de ani, când a început „apropierea“. Cum se manifesta asta?

Mi-a trimis un text minunat, extrem de emoţionant, când am plecat în Canada. Plus că ne vedeam mai des. Mergeam mai des la familia lui, la sora sa, luam masa împreună. Atunci l-am cunoscut şi pe Radu. Sunt foarte mândră de el. L-am văzut crescând, s-a descurcat absolut singur. O altă amintire este de când am făcut 30 de ani, înainte să plec în Canada. Am făcut atunci o petrecere mare, acasă. A venit şi el să salute. Să fie văzut de prietenii mei, să se vadă că îmi e aproape, într-un fel. Eram în relaţii bune, deşi formam o familie neconvenţională. Dar, uitaţi, şi fratele meu, Radu, este îndrăgit de mama. De fapt, el e cel mai frumos cadou de la tata.

Cea mai lungă perioadă împreună: cinci zile

Haideţi să facem un traseu, chiar şi schematic, al vieţii dumneavoastră profesionale. Prima ieşire a fost cea de pe vasul din Caraibe?

Da, între 2001 şi 2004. A urmat Canada, 2004-2010, Bucureşti, din martie 2010 până în februarie 2012, iar de atunci stau la Lisabona, în Portugalia.

O grămadă de escale.

Am venit aici ca director adjunct al ICR Portugalia. Apoi… s-au schimbat multe, în MAE, mai ales. Chiar din martie 2012. Iar eu nu m-am putut adapta condiţiilor acestor schimbări.

Nu aţi încercat să rămâneţi în Bucureşti?

Sincer, suport greu agitaţia din Bucureşti. Şi mi se pare că oamenii sunt tot mai agresivi. Mai nerăbdători, mai nevrotici. În schimb, în 2010, când am ajuns în România, am fost la verii tatălui, în Făgăraş, ca să înţeleg mai bine unde a crescut, cum s-a format. Mama lui a murit când avea 14 ani şi am înţeles că l-a marcat profund. În Făgăraş, ştia toată lumea din ce familie este, era foarte respectat.

Care este amintirea cea mai puternică acum, când vă gândiţi la el?

O călătorie pe care am făcut-o împreună la Ohaba, un sat aşezat la poalele Munţilor Făgăraş. A fost cea mai lungă perioadă petrecută împreună cu el. Cinci zile.

Ce credeţi că v-a rămas de la el? Mă refer la personalitate.

Dragostea faţă de cuvânt, o doză de rebeliune şi independenţa. Iubirea de natură, de excursii, de mers pe jos, nu neapărat de admirat peisaje. Aventura antropologică.

Drum bun, fata tatii!

„Nu pleci aşa departe, şi eşti puternică şi răzbătătoare, deci nu mi-e frică pentru tine. Dar îţi doresc să te vegheze îngeri poligloţi şi ecumenici, divinităţi multiculturale să te înţeleagă şi să te ocrotească.

Poate că nu vei fi fericită mereu ci, cum e dat şi suportabil omului (şi oamei, adică omului de parte femeiască!), doar din când în când. Dar sunt sigur c-o să fii mereu vie, atentă şi creativă, ceea ce îţi va umple viaţa. Care viaţă e plină, mai ales atunci când îi trăieşti bucuriile, dar şi necazurile, când îi guşti şi binele, dar şi răul. Nimic mai stupid şi mai steril decât un optimist mereu fericit!

Nu-ţi dori totdeauna prezenţa, simpatia şi nici dragostea celorlalţi: bunul cel mai de preţ e puterea ta de a gândi neobosit şi de a încerca să înţelegi, chiar şi în cea mai deplină singurătate, lumea în care trăieşti. Nu vei reuşi, n-a făcut-o nimeni până acum, dar vei încerca, ceea ce e totul şi încă ceva.“

Scrisoarea trimisă Antoanetei de către tatăl ei, pe 13 septembrie 2004, când aceasta a decis să părăsească România, cu direcţia Montreal, Canada.

Moştenire

Tata spunea că ar trebui să scriu

Eu, firavă ramură ce sunt

Crescută din trunchiul lui puternic ce-a pierit

Acum e o absenţă vizibilă

O hologramă

Un film pe care-l văd din spatele ecranului

Caut sprijin într-o imagine

Proiectată de mine înlăuntrul meu

Câteodată îl văd în oglindă

Eu sunt urma lui încă aici

Şi el e cel care încă zâmbeşte

Când eu nu mai pot.

Poem scris de Antoaneta Roman, în memoria tatălui

III. AVENTURIERUL. „Expediţia Cousteau“ şi revelaţiile culinare

Delta Dunării, 1991. Radu Anton Roman, alături de Jacques-Yves Cousteau şi fiica acestuia, Diane FOTO: EDITURA PAIDEIA

Perioada dintre sfârşitul comunismului şi începutul democraţiei îl găseşte pe Radu Anton Roman într-o totală efervescenţă. Iese în Piaţa Universităţii în zilele de 21-22 decembrie 1989, părând profund scindat: fericit, pe de-o parte, de imaginea noii vieţi ce se contura, întristat teribil de cruzimea acelor zile, precum şi de presimţirea a ceea ce urma să se întâmple în viaţa politică, pe de altă parte.

Publică, ocazional, în ziarele vremii (n.r. – „România liberă“ este platforma preferată), criticând aspru jocurile politice din culise, pe Ion Iliescu şi încercarea FSN-ului de a prelua întreaga putere.

Interesul se mută însă, treptat, pe adevărata pasiune a vieţii sale, Delta Dunării şi soarta oamenilor ce trăiesc aici. Realizează două documentare, ambele pentru Televiziunea Română, „Paradisul pierdut“ (1990) şi „Delta, acum!“ (1991), extrem de bine primite, atât în ţară, cât şi la festivaluri de profil din străinătate.

Cochetează cu ideea de a se muta definitiv în Deltă, ba chiar îşi cumpără, la un preţ derizoriu, o căsuţă în Sfântu Gheorghe. Aici, într-o seară friguroasă de martie 1991, în timp ce analiza posibilitatea de a se întoarce la Bucureşti pentru a-şi aduce mai multe haine groase, Radu Anton Roman primea o vizită neaşteptată. Avea să fie unul din acele momente ce-i vor schimba definitiv viaţa.

Aventura vieţii

La uşa sa se afla Christine, o franţuzoaică într-o rochie de tricot lipită de corp, ce-l făcea pe bietul autor „să bălească“, după cum singur recunoştea în carte. Femeia îi promitea o slujbă de câteva săptămâni, bine plătită, alături de un „comandant“ francez enigmatic. În acea seară, pe un vas mic, Roman avea să-l cunoască pe unul din idolii tinereţii sale: marele explorator francez Jacques-Yves Cousteau. Aventura din Delta Dunării, din acel început de 1991, avea să fie transcrisă într-o carte absolut fabuloasă: „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau“, apărută, în 2001, la Editura Paideia.

Stilistic, cartea despre aventura alături de Cousteau este împlinirea a tot ceea ce scriitorul Radu Anton Roman promitea în tinereţe. Apărută la trei ani de la publicarea volumului „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“, cartea arată un scriitor matur, în perfect control al instrumentelor stilistice, într-o combinaţie fatală de aventură, umor la tonă, fapt divers şi portretistică de clasă.

La nivel narativ, cartea este organizată pe trei laturi: una autobiografică, o latură descriptivă, în care intră „faptele de vitejie“ ale echipajului prin Delta Dunării şi, în fine, una care schiţează un portret atipic al lui Cousteau.

Un desfrâu culinar

Partea autobiografică este, de-a dreptul, înduioşătoare. Abia ieşit dintr-o lume a privaţiunilor, în care pentru alimentele de bază trebuia să stai zile întregi la cozi kilometrice, Radu Anton Roman descoperă stupefiat, pe vasul lui Cousteau, o bucătărie caracterizată printr-un singur cuvânt: opulenţă.

Una dintre secvenţele antologice ale cărţii este cea în care, dându-şi seama că rămân fără provizii, francezii îl trimit pe Radu Anton Roman cu o listă halucinantă pentru România anului 1991: „500 de pâini, 1.800 de litri de apă minerală… plată, vin roşu, St. Emilion şi Margaux, de preferinţă, 50 de chile de carne de viţel şi de pui, brânză (numai Camembert) 20 de chile, cartofi, orez (cu bob lung!), ceapă, dovlecei şi roşii“. Şi lista continua, pe cealaltă pagină: „Somon congelat, pepene galben, struguri, conopidă, lapte la cutie, creveţi şi languste, ananas, banane, mandarine şi salată verde!“.

A urmat o noapte lungă pentru bietul Radu, încheiată însă, în zorii zilei următoare, cu o victorie de răsunet a caracterului „descurcăreţ“ al românilor. Alimentele de bază (pâinea, cartofii, orezul, oţetul etc) le-a obţinut devalizând
restaurantul unui prieten din Deltă (amplasament închis a doua zi, temporar, din lipsă de marfă). Restul listei a fost acoperită prin înlocuiri: vinul francez cu Feteasca Neagră de Valea Călugărească şi Cabernetul de Sâmbureşti („nu sunt chiar borş!“), somonul şi păstrăvul cu nisetrul („nu este un peşte complet respingător“), ananasul şi bananele cu mere ionatane, iar mezelurile franţuzeşti cu salam de Sibiu şi „şuncă de Praga de la Timişoara“.

Toată acestă explozie culinară îşi pune amprenta asupra autorului: „Când am dat de papa, nu bun, ci foarte, foarte bun, şi abundent până la risipă, nu m-am mai putut stăpâni. Am devorat ca o fiară, tot ce mi se punea în faţă, cu o foame veche, adunată din sărăcia atâtor ani“, scria Radu Anton Roman.

Bogaţii Franţei şi săracii Deltei

Tot de mâncare se leagă şi una dintre cele mai intense secvenţe ale cărţii. Întristat şi enervat peste măsură că bucătarul francez a aruncat peste bord toate telemeaua românească, peste 40 de kilograme, pe motiv că „puţea, era stricată!“, Radu Anton Roman îl sfătuieşte pe acesta ca, dacă tot e să mai aibă astfel de idei năstruşnice, măcar să le-o dea oamenilor din Deltă, săraci peste măsură.

Peste câteva zile, ia parte la un moment antologic, o descriere succintă a distanţei dintre România şi ţările din vestul Europei, în acel început de democraţie post-comunistă. „Bucătarul şi ajutoarele sale răstoarnă în apă oalele şi cratiţele cu mâncarea rămasă de la prânz. Pescarilor nu le pasă că se murdăresc, ci, îmbrâncindu-se, se vâră de bunăvoie sub torentul de orez, sosuri de peşte şi ciorbe, încercând să adune cât mai mult din această mană. De pe mal, femeile îi huiduie pe cei mai înfigăreţi: «Pe ăla ai mai turnat! Dă şi pe altul!»“, notează autorul.

Cousteau: lumini şi umbre

Cea mai problematică parte a cărţii se leagă chiar de relaţia dintre Radu Anton Roman şi Cousteau. Pe tot parcursul textului, suntem martorii unei încercări disperate a autorului de a se menţine drept între fascinaţia de o viaţă pentru exploratorul francez şi momentele trăite alături de el, zi de zi.

„Cousteau a ieşit din cabină, pregătindu-se să debarce, pentru prima dată, în Delta Dunării. Operatorii şi fotografii au ţâşnit pe punte, alergându-i prin faţă cu camerele pe umăr, fotografiindu-i şi filmându-i fiecare pas. Momentul semăna izbitor cu jurnalele de actualităţi de la televizor, cu Ceauşescu. Am avut o strângere de inimă, un fel de revoltă stânjenită şi dezamăgită“, scria Radu Anton Roman.

Toată această „punere în scenă“ complexă avea să fie regăsită şi în procesul de lucru la documentar. „Suntem actori slabi, ne prefacem prost că nu ştim că aparatul ne filmează, spunem fraze de circumstanţă: «E atât de frumos!», «E copleşitor!»“. Invariabil, când ridica această problemă a artificialităţii demersului, lui Radu Anton Roman i se răspundea: „Nu-i nimic, cade la montaj“.

Câştig la «Monopoly», jucând agresiv. JYC face mişto, spunând că ar fi bine ca Occidentul să se ferească, Estul înfometat vine din urmă cu o lăcomie neconsumată şi rezistibilă“.

Mâncăm: salată de ton, supă de sparanghel, ruladă de viţel, sufleu de broccoli. Înfulec şi şapte bucăţi de prăjitură de caise cu cremă de ciocolată albă.

 Radu Anton Roman, extrase din cartea „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau“

„ A ieşit un monstru de 900 de pagini!“

Paris, 2004, la lansarea traducerii în franceză a cărţii „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“ FOTO: MEDIAFAX

În 1995, în casa profesorului de filosofie şi director al Editurii Paideia, Ion Bănşoiu, avea loc, la câteva pahare de vin, o discuţie care, privită pe termen lung, avea să se constituie într-un alt moment cu însemnătate uriaşă în destinul lui Radu Anton Roman.

„Auzeam toate poveştile pe care astăzi le ştie toată lumea, despre mâncare, vinuri, locuri. La un moment dat,
i-am zis: «Băi, scrie dracu’ toate lucrurile astea!», povesteşte unul dintre participanţii la acea discuţie, sociologul Vintilă Mihăilescu. De aici a început epopeea culinară care este „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“.

„Totul a pornit de la o discuţie despre dacă există cu adevărat bucătărie românească sau nu. Participau Mihai Oroveanu, Andrei Pleşu, eu, Vintilă Mihăilescu şi Radu, evident. A fost o adevărată ceartă. Majoritatea ziceau că nu, printre care şi domnul Pleşu, chiar şi Radu. Eu i-am atras atenţia că există o variaţie foarte mare de moduri de a pregăti mâncarea, în funcţie chiar de sate, în aceeaşi zonă. De aici a început totul. Iniţial, voiam să facem o carte de dimensiuni nobile şi a ieşit un monstru de 900 de pagini!“, povesteşte amuzat Ion Bănşoiu, cel care i-a fost şi naş de căsătorie lui Radu Anton Roman.

Cum se scrie o carte

Vintilă Mihăilescu tocmai a terminat o prelegere organizată de una dintre cele mai mari bănci străine din România. Fumează ţigară după ţigară, mai soarbe din cafeaua din faţa lui şi zâmbeşte de fiecare dată când numele lui Radu Anton Roman este pomenit.

„Când s-a hotărât să scrie despre bucătăria şi tradiţiile româneşti, a făcut o pauză de doi-trei ani, în care efectiv a făcut documentare. A ras biblioteci, a mers peste tot, la faţa locului. Spunea: «Ies pe piaţă ca să spun ceva, nu sunt gospodina care să dea reţete!»“, povesteşte Mihăilescu.

La doi paşi de locul unde Mihăilescu îşi bea cafeaua, la parterul Hotelului Intercontinental, Ion Bănşoiu rememorează etapele cărţii care avea să ajungă carte de căpătâi a gastronomiei româneşti. Procesul de scriere a cărţii nu a fost unul lin. Mărturie în acest sens stă tocmai siesta nocturnă a lui Ion Bănşoiu: „Mă suna la 4 dimineaţa. Îmi zicea: «De două ore mă abţin să te sun. Vreau să te insult! Am avut o revelaţie! Scoală dracului, că-ţi pierzi viaţa dormind!»“, povesteşte Bănşoiu. Potrivit acestuia, lui Radu Anton Roman „i-a plăcut ideea de a publica ceva grandios“: „Voia să facă un lucru monumental, şi vedea cartea asta ca pe marea aventură a sufletului lui“.

Şocul cel mare a venit însă abia înaintea publicării, când cei care participaseră la discuţia iniţială s-au apucat să citească. „Atunci când bucovineanca adaugă o lingură de smântână într-o mâncare clasică, transformă mâncarea aia în altceva. Asta era viziunea lui şi ne mişcăm cu toţii în ea: priviţi explozia târgurilor cu produse tradiţionale, eco, care nu existau deloc înainte de acel moment. Sigur, urma să vină şi vremea lor, e o tendinţă mondială, dar el a deschis un curent de opinie, o reîntoarcere către tradiţional. În toată Valea asta a Plângerii, care este România, unde auzim zilnic că suntem inferiori faţă de alţii, Radu a coborât şi, mai cu pixul, mai ameninţând cu pumnul, ne-a spus: «Băi, suntem mişto!»“, spune Vintilă Mihăilescu.

Vânzările cărţii „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“ n-au fost din prima spectaculoase, dar, după câţiva ani, au explodat, fiind, la vremea respectivă, cea mai vândută carte scrisă de un autor român. Radu Anton Roman era aproape celebru. Aproape, pentru că, în 1999, la sfârşitul unei apariţii televizate în care vorbise despre vinuri, avea să aibă parte de ultima mare întâlnire a vieţii. Cea care l-a propulsat, peste noapte, la rangul de persoană publică, bucătar superstar şi brand al gastronomiei româneşti.

Două reţete à la Radu Anton Roman

CLĂTITE CU CE-O FI

1 ou, 1 lingură făină cu vârf, ulei, 1 praf de sare, 1 pahar cu lapte recişor (100 ml). Se amestecă oul cu făină, se adaugă laptele şi sarea, şi se bat bine împreună. Se lasă să respire 1 sfert de oră. O tigăiţă de tablă, cu coada lungă, se unge cu ulei şi se încinge pe foc iute. Se scurge uleiul într-o căniţă, să rămână doar o peliculă pe tigaie, se pune iar pe foc. Se agită pasta (cu polonicul) şi se umple cam o jumătate de polonic de zeamă la o tigăiţă de 20-25 cm diametru. Se toarnă şi se joacă pasta până acoperă tot fundul tigăii încinse. Când s-a desprins de tablă, clătita se întoarce cu un cuţit lat (sau prin aruncare). Se lasă să se rumenească până joacă-n tigaie şi se varsă în farfurie, unde o aşteaptă lista interminabilă de umpluturi dulci, sărate, piperate, cu fructe, cu cârnate, cu laptate, cu de toate...

Oricât vi s-ar părea de ciudat, suntem diferiţi de toţi până şi în clătite! Clătita franţuzească e ceva mai casantă şi mai poroasă decât cea mioritică, nu se poate re-ncălzi, pentru că se sparge şi se usucă iască. Clătita rusească, blini, este mult mai groasă şi cu compoziţie mai complicată decât a noastră. Clătita carpatină e unică deci, în simplitatea ei suplă (nu vă vine să vă ridicaţi în picioare şi, cu clătita fluturând ca o flamură în gând, în mână şi în gură, să morfoliţi un imn de slavă gliei străbune şi roditoare?)! Trăiască clătita Noastră!

ŢUICĂ FIARTĂ

500 ml ţuică, 5 linguri miere, 10 boabe piper, 10 cuişoare, 1 vârf cuţit scorţişoară. Se pune ţuica într-un ibric la fiert cu piperul, scorţişoara şi cuişoarele. Când s-a încălzit de ies aburi se adaugă mierea şi se amestecă puţin, până se contopeşte totul. La primul semn, atenţie!, doar semn de clocot, se ia de pe foc şi se acoperă. Parfumul binefăcător ia răceala cu mâna.

Ţuica, care numai de prune poate fi, altminteri e rachiu (de mere, pere, caise ori din ce o mai fi) e, sub dealurile argeşene, de treizeci de grade, iar de la Haţeg şi Făgăraş spre nord, până-n hotarul vechi al Transilvaniei, de cincizeci şi chiar optzeci de „tării“, sub minunate nume: palincă (ceea ce înseamnă vin ars în nibelungică), vinars, ginars, horincă. Tare ori slabă, e bună oricum!, şi imaginaţi-vă ce ar însemna viscolul românesc, muşcând îngrozitor din ferestre, fără lumina asta mică şi delicată de pe masă, a ţuicii fierte, la care să se-ncălzească omul pe înserate. Românii
n-ar fi putut nicicând scrie „Fetiţa cu chibrituri“ că n-am avut „catraniţe“ pe vremea genezei folclorului neaoş. Dar „Băieţelul cu ţuici“ e o capodoperă nescrisă încă, care îşi aşteaptă autorul emoţionat.

Reţete selectate din cea mai cunoscută carte a lui Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“

Radu îşi spunea mâncărurile înainte de a ţi le oferi

„N-am nimic de spus despre mâncărurile lui Radu Anton Roman. A spus el tot. Şi tocmai ăsta era farmecul lui incomparabil. Îşi spunea mâncărurile înainte de a ţi le oferi. Dubla bucuria prin comentariu şi transforma comesenia într-un protocol al prieteniei. Vinul băut avea alt gust după ce ascultai descrierea lui, istoria lui, dansul vorbelor în jurul paharului. Sarmaua devenea epică, friptura – diafană, plăcintele – fastuoase. Iar în capul mesei, bine-dispus, generos şi competent, Radu distribuia priviri interogative, somaţii tandre: «Cum e?», «Ei, ce ziceţi?», «Nu-i aşa că n-aţi mai întâlnit gustul ăsta?». Scriitor, etnolog, istoric şi plezirist, Radu rămâne una din puţinele întâlniri solare din viaţa mea. Să-l odihnească Dumnezeu şi să nu-l asuprească, pe nemeritate, cu vreo necreştinească asceză!“

IV. BUCĂTARUL. „Toţi de la Pro TV fugeau să-şi aducă farfurii ca să guste“

Producătorul Mişu Predescu şi Radu Anton Roman FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MIŞU PREDESCU

Mişu Predescu (51 de ani) nu mai lucrează în televiziune de ani buni, de când producea emisiunea „Bucătăria lui Radu“. Acum e în cinematografie, dar ceva-ceva tot mai păstrează din anii petrecuţi la Pro TV. La un moment dat al discuţiei a avut un lapsus. Era vorba despre numele unui cameraman. „Închide ăla“, mi-a spus, arătând spre reportofon. Abia am apucat să pun pauză, când mi-a făcut semn că-i pot da drumul. Iar reluarea înregistrării s-a făcut cu el, spunând acel nume instantaneu. Nicio secundă de înregistrare irosită, totul calculat. E lesne de înţeles de ce toţi cei apropiaţi lui Radu Anton Roman vorbesc despre Mişu Predescu ca despre un fel de suflet-pereche al scriitorului. Omul ăsta, cu ochelari ca John Lennon şi simţul umorului mai ascuţit decât un unghi ascuţit, este cel care l-a „citit“ pe omul de televiziune Radu Anton Roman şi aceeaşi persoană cu bărbatul care, într-o seară fierbinte de vară, conducea ca un nebun prin Bucureşti, îmbrăcat doar în şort, pentru a încerca să-şi salveze prietenul de la moarte.

„Weekend Adevărul“: Toată lumea îmi spune că întâlnirea dumneavoastră cu Radu Anton Roman i-a marcat viaţa. Că vă potriveaţi de minune!

Mişu Predescu: Cronologic, s-a întâmplat aşa. Eu produceam emisiunea „Bună dimineaţa, Pro TV!“, cu Cristi Tabără. Era un fel de magazin de dimineaţă, cu ştiri şi divertisment. Pe vremea aceea, puteam să facem subiecte cu caracter promoţional, dacă exista un contract încheiat cu Pro TV-ul. O colegă îmi spune: „Uite, o să vină un invitat, într-una din emisiuni, pentru a promova nişte vinuri disponibile la o expoziţie“. M-am pomenit în ziua cu pricina cu un personaj cât casa, unul cât Tabără.

Aveaţi un cadru bun.

Da, era o chestie extraordinară pentru mine. De fiecare dată când aveam emisiunea asta, nu reuşeam să avem un cadru echilibrat. Cristi Tabără e un băiat foarte voinic. E, în sfârşit aveam pe unul care să-i ţină piept.

Cum a ieşit emisiunea respectivă?

Vizual a fost un şoc, plăcut. Apoi, când a început să vorbească, s-a făcut linişte. Îmi amintesc că din 3-4 minute, cât trebuia să vorbească, emisiunea s-a întins pe 15. Modul în care vorbea era fabulos.

„Venea în redacţie cu cratiţa“

Ştiaţi de Radu Anton Roman până la acel moment? Publicase cartea de reţete şi tradiţii, era un scriitor cunoscut.

Nu, nici măcar numele. Când a ieşit din emisie, l-am oprit pe hol. L-am întrebat cum îl cheamă. „Radu Anton.“ Îi zic: „Eu sunt producătorul emisiunii. Vă place să vorbiţi despre vinuri?“. „Da, şi despre vinuri, dar şi despre mâncare. Eu mai şi gătesc.“ „Din momentul ăsta vreau să fiţi angajatul meu.“ M-am dus, am rupt o foaie de hârtie goală şi am scris un contract de mână. I-am zis: „Dom’ne, vreau să faci o emisiune săptămânală, de 5 minute, despre mâncare şi băutură“. A semnat. Îmi amintesc că am dus contractul la „Juridic“ şi le-am zis să facă unul formal. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar, timp de un an şi jumătate, ăsta a fost singurul lui contract.

Şi aţi început!

Da, am început să-l filmăm acasă cum găteşte. Venea în redacţie cu cratiţa. Prima formă a rubricii era joia, cu Cristi Tabără. Când ajungea în redacţie, deşi era 8 dimineaţa, toţi de la Pro TV fugeau să-şi aducă farfurii şi tacâmuri, ca să guste. Am continuat emisiunea, în forma asta, până în vara lui 1999. Atunci ne-a încolţit ideea să facem o emisiune adevărată. Ideea era aşa: Radu gătea, noi filmam, apoi venea un musafir care mânca şi vorbea despre această mâncare. Am primit aprobare şi am făcut un episod-pilot, cu Ludovic Spiess, Dumnezeu să-l ierte! Radu era foarte bun prieten cu el.

Cum a ieşit emisiunea?

A fost un dezastru. Nimeni nu s-a gândit cât de greu este să mănânci şi să fii şi simpatic, în acelaşi timp. Mâncatul e o chestie intimă. Nu să ţii gura închisă, coatele pe masă, să nu-ţi cadă din gură, să dai frumos şi să mai şi vorbeşti, între timp.

Decor de 120.000 de dolari

De ce era nevoie ca să funcţioneze?

Ne-am gândit ce să facem. Am construit în Buftea o bucătărie tradiţională, o sală de mese. A fost un fiasco şi asta. Decorul a costat aproape 120.000 de dolari. Era imens, cât o casă. Ce probleme erau? Gătitul durează mult. E plictisitor. Apoi, problema cu musafirul. Nu putea fi şi haios, şi inteligent, să şi mănânce perfect. Indiferent cine venea. Filmam două emisiuni pe zi, ceea ce era şi foarte scump, să ţii o întreagă echipă blocată acolo.

Radu Anton Roman era critic la adresa sa? Îşi dădea seama că era ceva în neregulă cu formatele astea?

Bineînţeles. Aşa că am stat, ne-am gândit la el acasă şi am venit cu acest format care a şi fost lozul câştigător. Formatul nr. 3, filmat în septembrie 1999, consta în: găteam, arătam gătitul lui Radu, comprimat într-un
montaj accelerat, uşor comic. Niciodată nu se gătea ceea ce el prepara. Era o a doua mâncare, care se scotea din cuptor pentru a exista continuitate în filmare. Două zile la rând filmam gătelile, de dimineaţa până seara. Câte patru-cinci emisiuni la rând. Alte două zile erau discuţiile. Exista un invitat permanent, Cristi Tabără. Oamenii aveau o chimie, şi în discuţie, şi în felul cum arătau. Apoi, o altă componentă a emisiunii erau călătoriile, în zone din ţară unde mâncarea pe care Radu o arăta se gătea în mod tradiţional. În momentul acela, emisiunea asta a devenit complet altceva.

Problema mărarului

Per ansamblu, emisiunea a fost una scumpă?

Când a ajuns să aibă succes, ani de zile a fost una din cele mai eficiente emisiuni ale Pro TV-ului. În vremea aceea, nu existau emisiuni unde industria alimentară să poată să-şi promoveze produsele: ulei, făină, bere... La noi se putea.

Îl însoţeaţi prin ţară în timpul filmărilor?

Da, şi discutam tot împreună. Aşa ne-a venit şi ultima găselniţă, de a filma la el acasă. Radu era stingher în platou. Am făcut totul aici, cu trei camere de filmat. Plus oamenii, păi era o întreagă echipă de colege care se ocupau numai cu logistica gătelii! Pentru că se găteau două mâncăruri pe emisiune şi făceam pachete de câte patru-cinci emisiuni o dată. O colegă gătea la ea acasă, în Drumul Taberei. Trimiteam şofer.

Venea cu oalele în platou?

Da, ca să fie proaspete. Reţetarul se cumpăra, întotdeauna, în dublu exemplar. Prima serie de ingrediente apărea la gătit, a doua era conţinută în mâncarea care era scoasă din cuptor. O altă problemă era că multe produse nu se puteau lua cu factură. Du-te tu la piaţă şi ia mărar pe factură! Aşa că strângeam bani din buzunar.

Ce reacţie primeaţi despre emisiune dinspre conducere? Nu ştiu, domnul Sîrbu, de exemplu.

Gândeşte-te că în Pro TV vârful pe care ca prezentator îl poţi atinge este să apari în emisiunea de pe 1 decembrie. Ziua Pro TV-ului. Bine, şi Ziua Naţională, dar Ziua Naţională s-a întâmplat de Ziua Pro TV-ului (râde). Ori, în 2003, el a apărut alături de Teo, la emisiunea de 1 decembrie.

„Înainte să moară, Radu s-a gândit la mine“

Cum aţi aflat că a murit?

E una din cele mai tulburătoare întâmplări pe care le-am trăit. Era seară, foarte cald. Eram într-un şort, acasă. Am simţit nevoia să-l sun şi să-i propun să mergem la pescuit, în Deltă. Eu pescuiesc foarte rar, Radu nu mai fusese nici el de ceva vreme. A fost ceva, un gând complet nefiresc. L-am sunat, cineva mi-a răspuns şi am auzit un ţipăt de femeie. Am rămas şocat.

Soţia?

M-am uitat dacă am format bine. Am sunat din nou şi mi-a răspuns Ileana, într-adevăr: „Vino, că-i e rău lui Radu!“. Îţi dau cuvântul meu de onoare, am sărit în maşină, desculţ şi în şort. Fără acte, fără nimic. Am trecut pe roşu, am trecut peste tot... Am făcut 15 minute din Bucureştii Noi, unde locuiam atunci, până în Piaţa Victoriei. Radu era căzut, inconştient. Au venit medicii, au încercat resuscitarea şi după 10 minute au declarat decesul. Eu cred că s-a gândit la mine într-un fel anume, de mi-a venit să-l sun pentru ceva atât de nefiresc. S-a gândit la mine, poate că se gândea să-l ajut.

Nu vă e dor să mai aveţi un astfel de partener de emisiuni?

A fost cel mai profund epicurean pe care l-am cunoscut. I-a plăcut să mănânce, să citească, să bea un vin bun, să călătorească, să iubească, i-a plăcut viaţa, în întregul ei. Simţeai nevoia să te bucuri şi tu de viaţă, alături de el, măcar puţin, aşa.

S-a gândit cineva să adune toate emisiunile lui Radu Anton Roman şi să facă, să spunem, o colecţie de DVD-uri?

Se poate să se fi gândit. Nu ştiu cu siguranţă, însă ceea ce ştiu e că s-ar putea să fie nişte probleme cu drepturile de autor.

Cui aparţin acestea acum?

Din ce ştiu, brandul „Bucătăria lui Radu“ a fost proprietatea lui personală, moştenită ulterior, cred, de fata sa, Antoaneta, şi, mai târziu, achiziţionată de naşul său, domnul profesor Bănşoiu. Emisiunile sunt proprietatea Pro TV-ului. Ca să se poată face ceva cu moştenirea lui Radu, ar trebui să existe o înţelegere între aceste două părţi. 

Din vara lui 2004, când m-am retras din producţie, emisiunea a fost schimbată de la jumătate de oră la o oră. Radu era stresat de răspunderea pe care o avea. În plus, era foarte solicitant fizic. Cred că emisiunile l-au epuizat.         

Mişu Predescu, producător 

„Radu avea un entuziasm şi tristeţi de copil“

Florin Busuioc (dreapta), alături de Mişu Predescu (al treilea de la stânga la dreapta) şi Radu Anton Roman FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MIŞU PREDESCU

Este ora 10 şi 5 minute. Florin Busuioc (52 de ani) prezintă datele despre vreme din ultimul calup informativ al dimineţii de pe Pro TV. Este îmbrăcat într-un sacou strâns pe corp, cu o pereche de ochelari cu ramă subţire, albă, un alb atât de intens încât îţi fac ochii să clipească involuntar. Portarul de la intrarea în sediul Pro TV îl priveşte atent pe ecranul televizorului de lângă. „Uite-l pe Busu. Termină acolo şi vine la tine.“ Trec 5 minute şi, într-adevăr, vine Busu. E îmbrăcat într-un polar de culoarea albastră şi poartă ochelarii standard, ăia de zi cu zi. Zâmbeşte şi se scuză pentru întârziere. E gata-gata să înceapă, când îi sună telefonul. „Trebuie să cumpăr apă şi pufuleţi în drum spre casă“, ne spune. „Îi plac celei mici pufuleţii, ceva... Nu ştiu ce-i cu pufuleţii ăştia. Mai am pe cineva plecat în Olanda. Ştii care e singurul lucru de care le e dor din România?“ Exact. Sunt pufuleţii.  

„Weekend Adevărul“: Cum a ajuns Florin Busuioc în emisiunea „Bucătăria lui Radu“?

Florin Busuioc: Din întâmplare. S-a întâmplat în perioada în care Radu avea în fiecare săptămână pe altcineva invitat. Şi pentru că lui i-a plăcut foarte tare dialogul pe care l-am avut, umorul, conversaţia, am recidivat. M-a invitat din nou şi a propus să continuăm în formula asta. Au fost... nu mai ştiu câţi ani au fost. Şi acum îmi pare că am făcut o viaţă proiectul ăsta.

Dintre persoanele pe care le-aţi întâlnit în călătoria din emisiune au fost şi oameni pe care el să-i fi întâlnit în prealabil, adică la care să revină?

Apropo de asta, să-ţi povestesc o situaţie în care ne-am distrat teribil. Ne-a trimis în Deltă, când el nu putea să meargă. Trebuia să facem un borş de peşte cu nea Vasile, care „face cel mai bun borş“. Întrebam în stânga şi-n dreapta dacă îl ştie cineva pe nea Vasile. Radu ne dăduse câteva detalii despre el. Nea Vasile care i-a adus peşte lui Jacques Ives Cousteau... Nu ştia nimeni de el. Şi l-am sunat pe Radu, să ne spună cum îl cheamă. Am întrebat şi noi de nea Vasile Nătăciuc la săteni. A! Dar a murit de opt ani! L-am întrebat pe Radu dacă a vorbit cu el, şi ne-a zis că a vorbit, că ne aşteaptă.

Şi ce-aţi făcut? V-aţi întors acasă?

Nu, am găsit pe altcineva şi am făcut emisiunea. Dar Radu avea un entuziasm de copil: să mergem acolo şi să facem aia şi o să iasă aşa... Şi tristeţi pe măsură.

Cum adică?

De exemplu, se întrista ca un copil că descopeream prin anumite zone în care umblam că nu mai e via de şampanie din Şimlăul... pe care el o ştia de 30 de ani. Vă spun acum ceva ce nu ştiţi. Dar multe dintre reţetele pe care noi le găteam nu se mai fac în România. Mergeam în nu ştiu ce sat din munte să vorbim cu tanti Florica şi îi spuneam: „Hai să facem nu ştiu ce plăcintă care se face aicea“. „Păi, maică, nici mama n-a făcut-o, nici bunica n-o făcea.“ „Păi, se făcea aicea“, zicea Radu. „S-o fi făcând, în vremea de dinainte de Primul Război, maică.“ „Păi, ia să vedem cum era plăcinta asta.“ Şi îi spunea babei reţeta şi o făcea până la urmă. Pentru că el voia să recupereze nişte lucruri.

Imaginea lui la nivel popular era cea a unui mâncău. Sau era mai degrabă, să spunem aşa, un „degustător“?

A fost un mâncău. Îi plăcea să mănânce. În ultima perioadă era la cură. Mânca, săracu’, numai brânză de asta fără gust, avea voie trei foi de salată şi o felie de măr. Nu ştiu dacă mai scăpa pe la frigider noaptea. Dar câteodată se vedea, la filmare, pentru că oamenii ăia la care mergeam ne serveau cu un cornuleţ, o plăcinţică, ceva acolo, şi nu se putea abţine. Îl vedeai cum zicea că ştie el că asta e făcută cu nu ştiu ce, cu ştevie, şi, în timp ce vorbea... te ţinea de vorbă ca să nu vezi că el a şi luat.

Când v-aţi uitat ultima oară la „Bucătăria lui Radu“? Cum a fost să o revedeţi?

N-a fost la prea mult timp după moartea lui. Încerc acum să găsesc un corespondent între ce se întâmplă astăzi şi ceea ce se întâmpla în emisiunea aia şi sunt slabe şanse să se mai repete. Dacă se va naşte încă un om la fel de fantastic, de grozav, de extraordinar, de semizeu, sau cum a fost ăsta, atunci se va face, dacă nu, nu se face.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.